Reflexii

Izvor, izvor, izvoraș

Prin munte covoraș,

Cu apa limpede și rece

Îl încânți pe cel ce trece.

Susurul ție o cântare

În natură-i o încântare.

Păsărele-n tril divin

Îți țin isonul, te susțin.

Iarba verde pe cornișă

Cu stânca se încrucișă,

Și crează un lichen

Al naturii fenomen.

Iar în jos, la poale

Muntele face cărare,

Către piscurile înalte

Unde vulturii au halte.

Florile sub lumina solară

În poiene stau să răsară.

Insectele-s numeroase

Și se-nșiruie curioase.

Noaptea se lasă-n curând

Liniștea naturii-nconjurând.

Doar izvorul mai susură

Și clipocește fără măsură.

Cutreieri meleaguri ale gândului

Cu sufletul tânjind după iubire,

Și-nfrunți eroic semnele amurgului,

Căutând mereu portița de ieșire.

Portiță deschisă spre o cale

Ce o dorești în drumul vieții,

Așa cum vinul se visează în pocale

Iar tu îmbrăcată-n nuanțele tinereții.

Așa cum floarea așteaptă răsăritul,

Lumina Soarelui ce o înflorește,

Așa și tu încerci să alegi cuvântul

Pentru momentul ce te încălzește.

Când dorul în suflet te cuprinde

Cu amintiri din anii copilăriei,

La poarta vieții fiorul te surprinde

Că bate ca gongul ștrengăriei.

Clipele, aripi pe care anii zboară

Se aud ticăind ca pendula timpului.

Primește-i în suflet ca pe o comoară,

Îmbrățișează-i cu bucuria spiritului.

Deschide larg ușa să intre veselia!

Armonia să dea buzna-n a ta viață,

Prin care să construiești temelia

Unui suflet liniștit și o ființă semeață!

Interesul, asemenea lupului,

Se furișează timid și apoi tiptil,

Intrând lacom în suflete, subtil

Adulmecând mirosul scopului.

Îl descoperi în multe variante.

Unii-l privesc ca o necesitate.

Alții ca pe o mare modalitate

De-a dobândi lucruri luxuriante.

Interesul, asemenea vulpii,

Se face admis prin viclenie,

Apelând mereu la "prietenie",

Dar calcă apoi mii de principii.

Îl găsești plin de multe ambiții.

Să-ți înșele propria încredere

Numai să obțină o accedere,

Așa cum procedează ipocriții.

Interesul, asemenea rândunicii,

Construiește cuibul sub streșini,

Creând ambientul unei grădini

Și hrănește tulpina unei statornicii.

Îl îmbrățișezi cu plăcere divină.

Căci dăruiește un scop benefic

Și doar prin iubire ce-l autentific

Ne mai lăsând răul să parvină.

În poiana încărcată cu flori

Soarele răsare dis în zori.

Mândru se-așează în zare

Și încălzește întreaga suflare.

Din tulpina verde și firavă

Creând o întreagă dumbravă,

Se naște din boboc o floare

Frumoasă ca ruptă din culoare.

Deschisă într-o noanță albastră

Cu ochiul îndreptat printr-o fereastră,

Spre orizont, nevoia spre a lumina

Și caută-n aer vântul spre a germina.

Un nor se-mprietenește cu Soarele

Și își descarcă tunând izvoarele,

Dăruind împreună, de milenii

Viață înmiresmată, multicoloră poienii.

Ești tu devină soartă?

Sau poate nu-mi dau seama

Ca și-o ființă moartă

Ce nemai știind teama

Târziu se pierde între ciulini.

Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit

Unii să sufere oare fără încetare,

Lăsându-și visul aghesmuit

Sedus și secat de întristare,

Și pierzând dorința în țelini.

De ce ai făcut oare ca-n viață

Unii să aibă-n suflet ghiață,

Și totul în jur să îi lovească

De nu au loc în inimi să iubească,

Și trec în amintire perfect hialini.

De ce-ai prezis mereu omului

Să îți urmeze bătăile ritmului

Ce le-ai compus printre semeni,

Și cu o baghetă magică-i ademeni,

Și le oferi vederea-n ochii cristalini.

Dar nu, profeție nu ești soartă,

Tu, știind că vina lor o poată.

Pe cei înconjurați de micșorimi

Îi osândești multor asprimi.

Dar apoi tu în viață poți să îi alini.

M-am pitulat printre copacii pădurii,

Mă sint apărat de umbră și tăcere,

Am să încerc să fac față distanței și urii,

Ar trebui să pun frâu gândirii și gurii.

Toate le văd și mă împiedic de ele,

În țară se petrec doar lucruri rele,

Ai grijă cui spui, cui te spovedești

Când vei fi întrebat-cu ce dovedești?

Ar fi mai cuminte, să tragi ușa, când pleci,

Să nu-ți spui părerea, pe unde treci,

Să nu cânți -hora unirii-când faci baie

Și nici pe câmp, când aduni fânul în claie.

Acestea-s pronosticuri, pentru zilele ce vin

Pentru câți Români în țară mai rămân,

Satele-s goale, industria a fost transferată

Rău mai arată, țara asta distrusă și furată.

Iubirea nu-i joc de stele,
ci cerul ce știe-aștepta,
nu-i strigătul ce cere lumea,
ci liniștea ....

Ea nu se naște din cuvinte,
nici din promisiuni ușoare,
ci din privirea care tace
și spune fără de-ntristare.

Iubirea… ce este oare?
Să te oferi fără să ceri,
să fii acasă într-o inimă
și drum deschis printre dureri.

Și poate-i cel mai greu adevăr:
că nu-i a noastră niciodată,
ci doar o clipă dăruită
din veșnicia-ntâmplată.

Că cine iubește, nu stăpânește,
nu leagă, nu-nchide, nu frânge,
ci ține în palme un miracol
ce tremură… și plânge.

Întunericul profund, rece, infinit,
Se preschimbă absolut,
Într-un cadru mult iubit,
Și se întoarce iar la lut.

Lumina orbitoare ce promite,
O secundă efemeră,
Se întoarce-n timp și speră,
Trecutul să-l imite.

Aripile cuvintelor

Cuvintele au aripi blande,

Plutesc usor prin gand si timp,

Se inalta lin,se lasa in unde,

Purtand in ele -al vietii nimb.

Din soapta calda se imbraca,

In vis se,schimba nestiut,

Iar uneori stiu sa distruga ,

Dar tot ele pot face scut.

Pe aripi moi de poezie,

Duc doruri,taine,juraminti,

Si in suflet lasa vesnic vie

Lumina celor dragi si sfinti.

Muncești o viață , și vrei pensii ,
Te zbați în căi fără pretenții ,
Și apoi iti rupi pastila în două ,
Dezamăgit de lumea “nouă”.

Vin sărbători , și vrei pe masă,
Să ai belșug și carnea grasă ,
Dar multe case-s părăsite ,
Sau cu bătrâni , dar amorțite .

N-au bani și nici un glas vioi ,
Doar viscolul ce-n geam le bate,
Ținând copii ,nepoți departe ,
Și viața cea de mai apoi.

Sunt alte ce doar cu banul,
Cred ele ca vor rupe hamul ,
Dar banul le rupe Credința
Le dă în schimb doar Suferința.

În unele au rămas credința ,
În alte doar suferința,
Ca orice Ajun sau chiar Crăciun,
Vor apuca un rămas bun.

Am căutat fericirea prin catedrale moarte,

pe fresce renascentiste,sub ceruri de catran

unde îngerii, cu aripi frânte,

păzeau uitate porți și timpul putrezea solemn într-un pian.

Prin saloane rococo, cu roze artificiale,

dansau schelete-n fracuri, valsând spre nicăieri;

iar zeii, obosiți de propriile lor altare,

sorbeau absint din cupe pline de tăceri.

Am spart oglinda lumii, cioburile, nebune,

au desenat un soare cu raze de abis.

Nimic nu are sens, mi-a șoptit noaptea-n rune,

iar luna s-a dezis de tot ce mi-a promis.

În vis, pluteam prin ceruri cu pești fără de nume,

prin grădini suspendate, cu rădăcini în stele,

unde iubirea moare fără să lase urme,

iar timpul își îngroapă secundele în ele.

Și totuși, printre ruine, sub marmura răpusă,

un fir de iarbă creștea din propriul său mormânt.

N-avea destin, nici slavă, nici vreo poveste spusă,

doar verdele absurd al vieții pe pământ.

Atunci am înțeles, privind eternitatea:

fericirea nu-i un Eden, nici vreun cer promis,

ci clipa când accepți, învins de vanitate,

că poți iubi nimicul fără să-i ceri un sens.

Iar dacă totul piere în neantul fără nume,

de ce să nu fim flacără, chiar dacă ne stingem?

Căci poate singura frumusețe de pe lume e floarea care moare

și totuși, noi o atingem.