Reflexii

De ce ochiu-mi plange

Cand in suflet e pustiu?

De ce trupul mi se frange

Intr-un morman pamantiu?

De ce luna de pe cer

Noaptea nu-mi mai lumineaza?

De ce eternul temnicer

Inima nu mi-o elibereaza?

De ce vocea mea tremuratoare

E acum prizonier al tacerii?

De ce lumina protectoare

M-a lasat prada durerii?

Si de ce timpul imi trece,

Fara ca sa mai simt vantul?

De ce zac in noaptea rece

Fara ca sa aud cantul..

Fiintei mele, de ce oare?

Cândva dar nu acum, mă voi întoarce,

Să urc din nou, înlănțuit pe Caucaz,

Privind înspre apus voi aștepta în pace,

Acvila să-mi lovească în obraz.

Să simt cum piatra se cutremură sub ghiare,

De timp, smulgându-mi din ficat,

Bucăți de plasmă picurând, hilare,

În veacul necuprins, însângerat.

Cumva dar nu oricum, voi ști mai bine,

De ce în oameni n-am găsit nimic,

Doar cioburi de oglinzi tăind în mine,

Cununi de spini și ramuri de finic.

Doar mări secate, înecând orgolii,

Sub nesfârșite valuri de uitare...

Eoni înfrânți de ploaie și de molii,

Uscați de părăsire și de soare.

Clar, undeva dar nu aici, mă voi ascunde,

Tăcând absent cu ochii în pământ,

Sub mâl amestecat în frunze ude,

Cu lacrimi, câteva și restul vânt...

Dar poate toate astea, sunt un vis,

Și focul ...o iluzie eternă,

Zadarnic l-am adus și l-am aprins,

Era de-ajuns să cumpăr o lanternă.

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

Doamne nu iți reproşez
Si tot din ce-ai făcut îmi place
Dar, ce bine ar fi fost
Auzul să mi-l pui văz
Si pleoapa  gura care tace.

Doamne, aripi să-mi fi pus
În mâna care se zgârceşte
Și sufletului să-i  dai
Clipele de odihnă
În corpul ce nădăjduieşte.

Doamne nu îţi reproşez
Ajunge! Mi s-a dat de toate
Văzul  fără  de pleoapă,
Buzele  cu mult  venin
Şi sufletul rece cetate.
Doamne nu îți reproșez.

Și timpul ăsta pământiu,

Credea că te-a învins,

Atunci când obosit, tărziu,

De margini te-ai desprins.

Pășind în gol, pe urma ta,

Un stol de serafimi,

Se întrebau cum ar putea,

Să urce-n înălțimi,

Abisul cenușiu închis,

Vibrând amețitor,

Ocean de gânduri, necuprins,

Ascuns, înșelător.

Acolo unde resemnat,

Cândva te-ai clătinat,

Și cât ai ars înveninat,

Nicicând nu au aflat.

Nu știu copii-n somnul lor,

Ce-i greutatea crucii,

Și mulți se nasc, se zbat și mor,

Trăind ca guguștiucii,

Visând, nu vor simți vreodată,

Ce gust are căderea,

Și cât de mult e vinovată,

Minciuna și tăcerea.

E ca un dans în ritm ciudat,

Pe cântec de sirene,

Nebuni în lifturi s-au blocat,

Și-acum se bat cu perne.

Nu te-amăgi, ca în trecut,

În urmă să privești,

De zeci de ori într-un minut,

Arată cine ești...

Doar timpul ăsta nesfârșit,

Credea că te-a atins,

Ca un arcaș, de vânt orbit,

Cu-n treacăt într-adins.

Nimic, din toate câte-or fi,

Pierdute printre rânduri,

Nu vor putea nici nu vor ști,

Să-ți tulbure prin gânduri,

Pe străzi, cum umblă câini flămânzi,

Adulmecânnd vreo rană,

Cum stropi din valuri se supun,

Când sunt împinși de ramă.

Atâtea glasuri ce te cheamă,

Atunci când zbori sau cazi,

De cât de inutil se sfarmă,

Ascunsul ieri, în azi.

Mă așez în fața oportunității

Si degust puțin curaj.

Îmi pun șervețelul în poală,

Închid ochii.

Mirosul de nou îmi gâdilă nasul...

Nu mă pot abține și gust din cunoaștere,

Are o textură oportunistă.

Mușc din entuziasmul bine gătit,

Îi mestec fiecare clipă

Iar aroma trăirilor se descompune lent ,

În gura mea. 

O descopăr până la ultima bucată,

O privesc euforic,

O condimentez cu amintiri

Si savurez fiecare firmitură de bucurie.

Aștept de mult să te zăresc

Și ochii dragi să ți-i privesc.

Să pot atinge negru-ți păr

Și buzele-ți dulci ca de măr.

Să-ți aud glasul masculin

Suflarea ta ca vântul lin,

Și ale tale vorbe care sunt

Foșnetul frunzelor în vânt.

Cum soarele radiază

Din zori până în amiază,

Așa sufletu-mi să fie

Plin mereu de bucurie.

Fără tine, a mea viață

Se topește ca un cub de ghiață.

Și fără tine dragul meu

Nu mai pot să fiu doar eu.

Privește-mă și ai să vezi

Ființa, ce nu ai să crezi

Că ți-a păstrat același dor

Ascuns sub fiecare nor.

Aș fi dorit să pot s-ating

Iubirea ce nu pot s-o sting.

Și-aș vrea ca-n anii ce vor trece

Să nu mai plâng că-mi este rece.

Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.

Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.

Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.

Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.

Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.

Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.

Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.

Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.

Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.

Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?

Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.

Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.

Dacă unii râd mereu de cei din jur,

De ei înșiși și-au bătut joc destul.

Și-n modul de a se exprima fudul,

Generații întregi îi vor condamna dur.

Un caracter prin educație și cultură se obține.

Ce-i iubirea n-am uitat

Și inima mereu a palpitat.

Să nu iubesc nu am gândit

Doar sufletul mi-e osândit.

Când cu ochii de Lună am dat,

Din străfunduri adânci am aflat,

Că pot din nou să mai iubesc

Și sorții din nou să-i zâmbesc.

Ziua, noaptea nu-mi ajung,

Nici că visu-i cât mai lung,

Să mă-ntorc din nou la tine

Dragă creatoare de destine.

Mereu iubirea să o păstrăm

Și nicicând în viață s-o contrăm.

Să trăim cu iubire atât de bine

Ca să ne fie o coroană cu rubine.

Întinsă pe patul moale, cu miresme aparte

Prin fereastră priveam către cer departe,

Într-o noapte caldă de vară, la luna plină

Și-n minte aveam cânturi ca de mandolină.

Un freamăt în suflet palpitând a izvorât

Căci în gând de mult timp era zăvorât,

Dând naștere unui sentiment romantic

Și simțuri dezvăluindu-se anacreontic.

Lumina misterioasă a lunii pătrundea

În interiorul camerei prin perdea,

Creând un joc magic profund liniștitor,

Dar în același timp destul de ispititor.

În caleidoscopul ritmului din inimă

Și al sentimentelor ce îl animă,

Încet pleoapele ochilor s-au îngreunat

Și dorințele cu visul s-au împreunat.

Oamenii adesea trec prin N momente

De la agonie la extaz pot fi definite.

Dimineți în care sunt vulcanici,

Dar serile devin mai calmi.

Locuri unde se manifestă zgomotos,

Dar se retrag apoi sub un cer senin.

La unele fapte reacționează violenți,

Ca să se resemneze detașați apoi.

Momente înrobite de către sentimente,

Ce într-un târziu sunt transformate

Din atitudini în gânduri profunde,

Din vanități în reale principii.

Oare este bine să-ți depeni amintirile,

Și să-ți etalezi îngrijorările

În fața unui auditoriu nepăsător,

Și deseori necruțător?

Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,

Și să redescrii din argumente legi.

Revină-ți vântule din amorțeală!

Împrăștie prin boarea ta-n văzduh

A vieții înfățișare ideală,

Sfințită-n ceruri de cel duh!

Adună-i pe cei buni, o lume,

Ce-n calea gândului se-ntrec

Cu litere și cifre-n sume,

Iuțeala minții ce-o petrec.

Să împletești cu ani și ani

A timpului rotire-n infinit,

Ca spiritele, vechii castelani,

Să țină Universul neclintit.

Presară semințele vieții.

Să crească bujorii din apa vie.

Și udă-n roua dimineții

O prea frumoasă "împărăție".

Cu sceptrul ce destinu-l ține

Să-nobilezi pe cei sortiți

Să poarte spiritul în sine,

Și gând de-a nu fi părăsiți.