Reflexii

Ce parfum oare ni s-ar potrivi

Dacă-n viață mereu am iubi?

Esența lui ne-ar face emotivi,

Și cu dragoste-n glas am vorbi.

Am alege în viață o esență

Dintr-un buchet de anemone.

Culegând a lor inflorescență,

Creem clipe de vis homocrone.

Pășind curioși pe această cale,

Cu iubire-n sentimente am croi

Suflete calde pe note muzicale

Și nu am mai urâ și nici a învrăjbi.

În poiana plină cu flori,

Albinele au pornit dis în zori,

S-adune din sepale polenul

Și să împrăștie germenul.

Albinele culeg nectarul,

Stabilind cu grijă hotarul.

Se-ntorc la stup rând pe rând,

Cu polenul pe aripi zburând.

Ele se adună apoi în grup

Construind cămăruțe-n stup,

Unde hexagoane formează

Și un întreg fagure normează.

Faguri din a vremurilor aură

Ce trei milenii străbătură,

Aducând un dulce aliment

Ce are rol și de medicament.

Acest miracol al naturii

S-a creat și a dat omenirii,

Câte o picătură de miere

Bolilor punând bariere.

Dacă nu ar fi aceste insecte

Am întâmpina multe efecte.

Nu s-ar mai înmulții plantele

Și în poiană ar muri cuvintele.

Nectarul florilor dulce și auriu

Din alburiu, purpuriu și azuriu,

Nu ne-ar mai apăra imunitatea

Și nu ar mai exista varietatea.

Drumețule din calea vieții

Ce porți pelerina bătrâneții,

Și pe umeri multe primăveri,

Să nu gândești că sunt poveri.

Semnele destinului cel hărăzit

Pe drumul ce-ai fost călăuzit,

Îți va aduce un dulce strop auriu

Și seri tandre cu parfum purpuriu.

Speranța în toți anii care vor veni

Sufletește-n bucurie ți s-ar cuveni.

Iară gândul sincer cu drag împletit

În buchet de cuvinte este adăpostit.

Plăcutul sentiment ce nutrești

Când pe cerul vieții privești,

Accepți mișcarea mirifică a norilor

Și trecerea uluitoare a anilor.

Torente de cuvinte

Ce tumultos îmi vin în minte,

Înșiruite sunt în gânduri,

Lăsate-s în amurguri.

Obosite încearcă o frază,

Punând o cratimă de pază.

Din frământări apare o dilemă.

Este bine sau devine o problemă.

Este gândul mult prea iute,

Creând momente mute,

Sau poate ai doar sentimentul

De a nu spune nimic este totul.

Destinul croiește cu stelele de pe cer, mantia strălucitoare a unei vieți și feeria pe care o aduce fiecare noapte cu lună plină.

Viața încearcă să-ți dăruiască căldura Soarelui, rezistența Pământului și veșnicia naturii.

Bătăile inimii reușesc să creeze fericirea vieții într-o deplină sănătate precum și cele mai frumoase clipe trăite.

Visele și visurile să fie așa cum firul ierbii răsare din pământ și crește  verde, așa din sfera vieții să se înmulțească bogăția sufletească și bucuria unei existențe pure și cea specifică a înfăptuirii "lucrurilor mărunte".

Lumina Soarelui aplecată peste ființele pământului, dăruiește un strop auriu din seva tinereții, parfumul purpuriu al așteptării serilor tandre și a bucuriei anilor ce îi așteptăm să înflorească, bogăția tipsiei cerești și apa din cupa de cleștar a vieții în care înmuguresc idealuri, principii, caractere.

Dacă în drumul destinat de soartă, întâlnești neșansa, suferința și amarul, le poți învinge și stinge cu setea de împlinire, fericire și bucuria vieții.

În filozofia rândurilor scrise se întâlnesc idei ce izvoresc din căldura sufletului, sinceritatea gândului și noblețea clipelor pe care le petrecem în viețile noastre și care sunt efemere momente în Univers.

Universul ne-a dăruit fiecăruia câte un buchet încununând sănătate, bucurii, realizări, liniște sufletească, înțelepciune și putere dar    ne-a pus și la încercări pe care le întâlnim permanent.

Așa cum scrisul este sursa vieții de supraviețuire în Univers, așa și gândul către nobile sentimente permite ființei să aspire la momente plăcute, clipe de neuitat și la fericire.

Pana muiată în cerneala Universului să scrie în viață despre veșnicia și strălucirea diamantului, despre parfumul florilor din prispa casei, despre gustul dulce al vinului binecuvântat în ziua Botezului, despre imaginea feerică a poveștilor spuse la gura sobei strămoșești și despre căi minunate ale destinului care să fie urmate cu încredere în sine, iar înțelepciunea să fie mantia pe care să o purtăm mereu. Să pecetluiască măreția și magia vieții iar muzica sufletească să acompanieze armonia dragostei, boboc ce înflorește pentru fiecare și pe care trebuie să o ocrotim și să o păstrăm în tezaurul sufletului.

Poate că azi nu sunt atât de sigură,

Cum ieri am fost perfect convinsă,

Că mâine nu voi mai fi singură

În lupta vieții, care părea învinsă.

Principalele simboluri ale vieții,

Apa, aerul, pământul și focul

Sunt elemente necesare tinereții

Ca să croiești bătrâneții cojocul.

Filozofia tuturor trăirilor noastre

Își lasă amprenta dedicatoare

În gândurile și inimile noastre,

Liniștitoare și binefăcătoare.

Înecat în gânduri reci,

O emoție nouă să deschid,

Dinăuntrul de etern,

Înțelegere și cunoaștere

Iar să dobândesc.

Alerg să te aud,

Ghid să-mi fii,

Și nu prea departe

Deja te zăresc.

Lângă o fântână de apă vie

Calm mă aștepți.

Pași siguri să-mi fac,

În timp ce încă te mai strig.

Să mă aștepți neclintit,

Împreună putrede rădăcini

Să doborâm,

Loc pentru a sădi

Un nou vis,

Hranit din eterna fântână

În a mea viață efemeră.

E ca o capodoperă,

În noaptea rece, dintr-o dată mută,

Singurătatea-și lasă amprenta,

Iar liniștea, de nimeni pricepută,

Apasă greu, mărindu-și violența.

Dar când tăcerea devine presiune,

Din cerul mut o ruptură se cască,

Iar din furtună, cu sfântă tărie,

Urletul ăsta începe să nască.

Se frânge noaptea-n cioburi de lumină,

Iar tunetul prin bezna orbilor trece,

E un protest al minții fără vină,

Un freamăt sfânt ce sparge piatra rece.

Rămâne tăcerea să spele pământul,

Când tot ce-a fost greu începe să cadă.

Prin noapte se stinge treptat numai vântul,

Lăsând doar un urlet angelic să ardă.

Candela neagră de prăpastii,

Îmi tace în gol vid sacru.

Orfan de sens, exil de sine,

Văd în mine un veac și acru.

Mă botez în vin a 9 a oară,

Privind sensul vieții un amar de teatru,

Ipocrizit mă nasc în neființă,

Privind în mine harul.

Idiotu flămând de lumină,

Mă astup ca o umbră pe pleoape,

În ochii mei privești toate clipele sacre.

Se târa idiotu de lumină,

Dorind spre el toată umbra,

Căci într-un veac ne naștem, iar

Într-un ceas trăim coșmaruri.

Josnic în ceață,

Idiotu mă surâde,

Dar cine este el ca el să se opună în rugă?

Văzu păscut de viață și moarte,

Mă îndrept spre viață fără patimi și aer.

Labirintul ce-l privesc în masca Idiotului,

Nu este el, ci doar un șir mare de rânduri.

Manipulez frica de aer,

Din ceață m-apun, printre noapte.

Ședeau pleoapele al toamnei gri râzând,

Pe spinare alergând în norii al nopții roșii de sânge călcând,

Prin pașii răsar sângele din trup,

Idiotu surâde spre morminte coborând.

Văd spinarea din ochii lui de ploaie,

Curgând încet arzând în foc și paie,

Râzând de moarte fără chip,

Mă uit în jur și astup cu stupoare,

Că eu sunt el, și brațele mele goale,

Sunt Idiotu din umbra peșteri negre de fum,

În fumegând visele arzând.

Mă uit și realizez că această viață,

Este a mea, iar din dată ce mă pierd spre moarte,

Rămân fără frică, și chip cioplit spre frunzele ce copacul lumini răsare. 

Mă iert pe mine în pragul ființei mele

Îmi cer iertare acum, cât mai exist un pic.

Mă iert pentru acele clipe grele

Când doar am plâns... făr` fruntea s-o ridic!

Îmi iert și nopțile fără de somn

Și vorbele ce mi le-ai dat,

Fără ca lumea s-o răstorn

Și fruntea ... tot n-am ridicat!

Acum mă iert pentru o mare de tăcere

În care nici cuvintele nu mai încap...

Pentru încuvințări pline de durere

Și pentru zile în care ai fost... satrap!

Mă iert și pentru zilele cu stele,

Și pentru zilele cu lună plină,

Când n-am ajuns acolo, în lumină,

Căci am avut prea multe mantinele...

Mă iert profund, fantastic,

Mă iert cu tot ce sunt și am!

Îmi iert greșelile-ntr-un mod ecleziastic,

Și mă așez cuminte... iar... în geam...

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii