Nu-i rugăciune...

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-mi simt celula rumegând,

În gând...

Iar visu-mi este tot zburând,

În gheare sufletu-mi ținând,

Ca morții să îl dau sperând,

Curând...

Abisuri trec și mă-nspăimânt,

Pe aripi noaptea aducând,

Și văd tornade măturând,

Pământ...

Cobor lumini parcă plouând,

Iar foc se-ntinde vieți cerând,

Văd oamenii mereu săpând,

Mormânt...

Iar păsări nu mai văd zburând,

Aud doar îngerii cântând,

Și-n cântul lor m-aud în gând,

Urlând...

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-adorm adesea prea curând,

Plângând...

Am iubit-o atât de mult,

încât, într-o zi,

mi-am pus capul pe pieptul ei

doar ca să aud dacă inima mea

bate și acolo.

Nu ne-am certat.

Ne-am desprins.

Ca două frunze care cad din același copac,

dar vântul le duce în sensuri opuse.

N-am păstrat nimic —

nici o fotografie, nici un cuvânt.

Doar felul în care, uneori,

mă trezesc noaptea

și întind mâna spre locul unde nu mai e.

Azi cu poftă mănânc, 

Un suspin mai adânc, 

Și-am să beau însetat, 

Râu de lacrimi secat. 

La desert am să-nghit, 

Trandafiri ce-am privit, 

Ca aroma lor dulce, 

Între spini să mă culce, 

Să răsar ca o mană, 

Să mă dau de pomană, 

Unui suflet sărac, 

Veșnicia să-mbrac. 

Voi sorbi și lumină,

Umbre stinse să vină,

Sătul să mă culc,

Sub stele ce curg.

Totu-i fad și anost,

Și ce foame mi-a fost, 

Și meniul sortit,

Cu tristețe-i plătit.

Blestemat să-ţi fie neamul,

Câine fără sânge de român,

Pe grumaz îţi şade hamul,

Şi ne vinzi la neam păgân.

Bestemată ţi-e tăcerea,

Că ascunzi sub ea venin,

Ţării i-ai vândut averea,

Şi - azi e slugă la străin.

Blestemaţi suntem şi noi,

C-am pus friţul să conducă,

Peste tot apar ciocoi,

Ce vor bani dar fără muncă.

Trist şi singur e norodul,

Mulţi, puţini, câţi am rămas,

De când a pornit exodul,

Ţara-i stinsă... fără glas.

Tot românul lucră-n lume,

Şi s-a smuls din rădăcini,

Şi-a corcit şi neam, şi nume,

Devenind treptat străini.

Blestemat neamul vă fie,

Guvernanţi şi preşedinţi,

Să pieriţi toţi pe vecie,

Să nu fiţi nicicând părinţi.

Mă topesc, ca un metal,

și curg anevoie,

într-o formă de-a mea,

mai veche, mai frumoasă.

Carnea încinsă, trosnește,

oasele-mi sfârâie....

mă răcesc.

Îndepărtez zgura,

apoi șlefuiesc, șlefuiesc, șlefuiesc!

Dar nu, nu sunt eu!

Nu voi mai putea fi ceea,

ce am fost odată!

Ce straniu,

nu am mai putut localiza 

cuvântul... ODATĂ!

De aceea, acum, mă definesc clar,

O dată!

Atât mi-e destinul...

M-am temut – şi ţie nu ţi-am spus,

Că-n mine creşte-un rug nemăsurat,

Cu foc tăcut, ce mistuie nespus,

Tot ce ating şi tot ce-a fost curat.

Mi-e trupul strâmt de-atâta nesfârşire,

Mi-e gândul gol de cât te-a înălţat,

Şi-n visul tău abia mai sunt o fire,

Ce-şi cere dreptul de a fi iertat.

Şi dacă pleci, nu-i pentru că vrei duhul

Eliberat din templul de păcat,

Ci fiindcă-n mine n-ai găsit nici cruce,

Nici legământ, doar cerul înnorat.

Te-aş fi putut sculpta din frica mea,

Cu degetele amorţite de nesomn,

Dar m-am gândit, apoi, că undeva,

Mereu ar plânge carnea ta de om.

Mi te-au zidit din coastă prea devreme,

Că timp nici Domnul n-a avut,

Acum mă nărui zilnic sub probleme,

Și mă întreb cum astfel s-a putut...

Am învăţat să strig fără să chem,

Cu limba smulsă dintr-un vis uitat,

Tu eşti, dintre păcate, cel suprem,

Păcat ce nu mi-e nicidecum iertat.

Acum, că ştiu ce-aș fi putut să fiu,

Te las să mori în mine pe deplin,

Căci uneori, iubirea e un câmp pustiu,

Arat adânc, cu vârful unui spin...

Umbra mi-a înțepenit pe ușă,

Râde luna din fântână,

Focul vântură plângând cenușă,

Până ziua încet se-ngână.

Noaptea molfăie o ziuă albă,

Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,

Pe ferestre îmi crește iarbă,

Gându-mi paște pe sub pat.

Mintea-mi rumegă o amintire,

Ochii mi-au făcut de treaz hernie,

Și citesc orbește din psaltire,

Despre îngeri, vis și insomnie.

Roagă-te, dacă poți,

la steaua din muntele nopții,

plângi, dacă poți,

la icoană în stâncă sculptată,

adu flori, dacă poți,

la altar din minerale,

fă-ți cruce, dacă poți,

la cap de lup

și șarpe de mare.

Ora decesului: neclară.
Probabil între două mesaje
și o tăcere care a învățat să stea dreaptă.

Cadavrul:
o relație tânără,
fără urme vizibile de violență,
doar o uzură accelerată
în zonele unde se promitea veșnicia.

La deschiderea toracelui
nu s-a găsit inimă,
ci un obicei.
Bate mecanic,
în afara oricărei credințe.

Plămânii
încă miros a rugăciune spusă pe fugă,
genul acela rostit
cu mâinile ocupate.

Pe limbă:
urme de tăcere cronică.
Diagnosticul preliminar:
speranță netratată la timp.

Raport juridic:
niciuna dintre părți
nu recunoaște vina.
Iubirea s-a stins
din cauze naturale, se declară.
Dosarul se închide
din lipsă de martori vii.

Dar trupul minte.

În articulații
s-a depus viitorul amânat.
În stern 
o fisură veche,
probabil din copilărie,
când Dumnezeu era încă o garanție
și nu o clauză ambiguă.

Secțiune lirică (neoficială):

te-am iubit
ca pe un act care trebuia semnat
cu sânge
dar am folosit cerneală.

Ne-am atins
cu precauția unor avocați
care știu
că orice gest poate fi folosit împotriva lor.

Carnea a crezut,
dar sufletul a cerut dovezi.

Concluzie finală:

nu tăcerea a ucis iubirea,
nici speranța.

Ci incapac depunerii jurământului
în fața unui altar gol.

Cauza morții:
comuniune ratată,
într-un organism
care nu mai știa
dacă trupul e templu
sau doar probă la dosar.

Semnat,
medicul legist al inimii,
care a văzut prea multe
și încă mai crede, ilegal
în înviere.

Ieri am primit un mesager,

Venit din depărtări uitate,

Nu m-am gândit de loc la el,

Deși sunt om cu ani în spate

Am stat de vorbă mult în doi,

Și amintiri trecute-am depănat,

Eram surprinși cu totul amândoi,

De câți ani în cârcă s-au adunat

Știa și data când m-am născut,

Și foarte multe din viața mea,

Mi-a zis că m-ansoțit de la-nceput,

Stând lângă mine în clipa grea

Ai fost de multe ori părăsit,

Pe drumul încurcat al vieții,

De oameni apropiați păcălit,

Și înapoi n-ai dat găsind soluții

Așa mi-a spus necunoscutul,

Și-apoi încovoiat s-a prezentat,

Numele meu se cheamă,,timpul",

Și-n timp eu pavăză ți-am stat

De ce-ai venit acum spre mine?

Eu curios, surprins l-am întrebat?

Un troc sunt nevoit să fac cu tine,

Mi-a spus ferm, direct și răspicat

Ce îți propun, nu e deloc negociabil,

Că voi lua cu mine de la tine tinerețea,

Și-ți voi lăsa la schimb în mod inevitabil,

Anii ce vin și-ți vor aduce...bătrânețea

Pentru moment am rămas mut,

Și am simțit teribil gustul tristeții,

Nu îmi explic cum vremea a trecut,

Dar Timpul mi-a șoptit,

prietene...e roata și cursul vieții!

Atunci am înțeles pe loc venirea sa,

Și schimbul nevoit l-am acceptat,

Am vrut să-l mai întreb pe timp ceva,

Nu mi-a răspuns, s-antors și a plecat!

Scrisă pentru voi,

Nascut, Mai "62,

Cezar,

Pe curând!

Pe cer se-adună nori ca niște cruci, 

Cu răstigniri și cântec de lăută, 

Iar vântu-mi strigă; Să te duci…! 

Că vine moartea coasa să-și ascută. 

Din sat se-aude clopotul cum sună, 

Cu dangăt greu de suflet rupt în două, 

E beznă-n plină zi și parcă tună, 

Din ochii triști cu lacrimi sfinte plouă. 

Purtăm în sân un osuar de visuri, 

Ruine vii din umbre și din dor, 

Iar sufletul prin neanturi și abisuri, 

Își caută un trup să-l aibă-n viitor.

Se clatină pământul sub povară, 

Ne cad din minte triste amintiri, 

Și din adânc se-aude o fanfară, 

Ce cântă strașnic noile psaltiri. 

Pe zidurile nopții cresc icoane, 

Cu chipuri stinse, smulse din tăcere, 

Iar stelele, în tremur și frisoane, 

Se-aprind ca niște candele de fiere. 

În mine duhuri din geneză umblă, 

Ce se aseamănă cu nefilimii, 

Și lângă suflet stau la umbră, 

Ca Învierea să-i aleagă primii. 

O albină cât aleargă,

Nectarul să îl culeagă,

Să-l ducă în stupul ei,

Mierea sfântă e a ei.

O primim la cununie,

Să fim uniți pe vecie,

Să avem pace între noi,

Și să scăpăm de nevoi.

Dumnezeu el a lăsat,

Pe femeie și bărbat,

Fiind uniți ei pe vecie,

Să aibă o dragoste vie .

Preotul ne-a cuvântat,

Fie domnul lăudat.

Albina-i un lucru sfânt,

E ca omul pe pământ,

Adună întruna mereu.. 

Să-l slăvim pe Dumnezeu.

Nimic din ce omul are,

N-are dar că și Mirea,

Ea e dulce este bună...

Cu viața ar semăna.

Să iubim cu bucurie,

La Domnul să mulțumim,

Dragostea eternă fie,

Și în veci să dăruim.