Nu-i rugăciune...
Nu-i rugăciune fără-un biet genunchi,
Plecat smerit peste podea,
Cum nu-i nici creangă fără trunchi,
Și frunză fără creanga sa.
Nu-i rugăciune fără gând curat,
Plecat din inimă spre rai,
Cum nu-i nici lan nesecerat,
Şi bob lipsit de pai.
Nu-i rugăciune fără dor aprins,
Cu taină mare la mijloc,
Cum nu-s nici focuri de nestins,
Și fum fără de foc.
Nu-i rugăciune fără-un strop de har,
Ce-aduce inimii alean,
Cum nu-i nici țărm fără hotar,
Și valuri fără de ocean.
Nu-i lacrimă să fie o risipă,
Când ne rugăm stăruitor,
Cum nu-i nici zbor fără aripă,
Și aripi fără zbor...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 22 februarie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 195
Poezii din aceiaşi categorie
În zadar în norvegiană
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Forgjeves
Om våren, med sjelen vibrerende,
Vi venter på lykke ved å drømme,
Og om høsten, når håp dør,
Vi har en sky igjen,
Vi venter alle forgjeves
Lykke som aldri kommer igjen,
Cradling bare en flyktig drøm
Om natten er himmelen alltid klar,
Vi svever med en gal lengsel etter paradis,
Men i refrenget ser vi at det fortsatt var en drøm.
Vi venter alle forgjeves
Lykke som unngår oss
Og i sjelen siler de bittert
Tanker som bedrar oss,
Forgjeves vil vi tigge,
Vi vil vente forgjeves
Lykke vi alltid vil ha,
Jeg kommer ikke lenger!
Vi venter alle forgjeves
Lykke som unngår oss
Og i sjelen siler de bittert
Tanker som bedrar oss,
Forgjeves vil vi tigge,
Vi vil vente forgjeves
Lykke vi ønsker så mye
Jeg kommer ikke lenger!
Sunt anonim
Sunt anonim,
Postez în...diverse
Sunt cadru divin,
Creat de Celeste,
Sunt anonim și...
Asta-mi permite,
Sa scriu ce gândesc,
Chiar dacă numai am...
Cuvinte.
Sunt tot anonim,
Nimic nu se schimba,
Nici lumea de azi,
Trecuta în tăcere,
De mâine mai rea,
Iar liniștea noastra,
Devina sihastra
Și noi tot mai rai,
Lângă ea.
Fii bun..omule!
Aseară, când eu șofam pe stradă,
Am văzut printre mașini o mamă,
O făptură blândă cu privirea caldă,
Împlorând șoferii pentru pomană
Copilul din cârca ei printre suspine,
Un colind cânta cu un glas duios,
Se-auzea rostind...să fii bun creștine,
Nu uita de sus, să privesti și-n jos
O lacrimă am simțit-o pe obraz,
Cum lunecă usor spre colțul gurii,
Și-n jos eu am privit cu mult necaz,
Simțind sudoarea umplându-mi porii
Pe dată m-am trezit tot inundat,
Și transpirat cu rău de la ficat,
Când conștient fiind am meditat,
Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat
M-am străduit să văd că cineva,
Deschide ușa să ofere un bănuț,
Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,
Cu toțîi au fugit, spre loc călduț
Atunci, m-am scotocit prin buzunare,
Poate găsesc ceva mărunt de dat,
Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,
Și-n trombă de pe loc, eu am plecat
Un gol imens în mine am simțit,
Că am rămas cu mărunțișu-n mână,
Și ca ceilalți șoferi am devenit,
Un om mărunt, ratând o faptă bună
Și spun..ajută-l pe cel necăjit,
Și fii creștine om cu bunătate,
De vrei de oameni să fii pomenit,
Rostindu-ți al tău nume, când tu vei fi...
departe!
Veioză
Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,
Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,
În ea se află piese vintage de colecție,
Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:
Un ceas cu pendul în miniatură,
O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,
Un ceainic,
De care s-a prins praful într-un mod tainic,
Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri
Și mai multe partituri,
De timp îngălbenite,
De privit oricând binevenite,
Suport de pixuri ce nu mai scriu,
Dar încă păstrabile, după cum descriu,
Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă
Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.
Este destul de ieșită din tipare,
Nu o spun cu supărare,
Este, de fapt, o lună,
Bineînțeles, mai mare decât o alună,
În mod firesc, ar fi albă,
Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,
E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,
În funcție de becul introdus în fiecare caz,
Încăperea are din nou o pată de culoare,
Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.
Poemul vieții
Ce ești tu viață?
Cea care ne cuprinzi pe toți
Cu frumusețea existenței tale,
Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?
Nu știi decât promisiuni de basm să faci,
Să ne săruți gingaș pe obrăjori,
Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!
S-aduci pe lângă miere și amarul,
Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!
Noi bieții muritorii tăi,
Nu știm de ce așa și nu altfel
Vorbim de soartă sau destin,
Nici încotro orfani s-o luăm...
Există rost sau scop pe astă lume,
Când orice-ai face moartea vine?
Ce rost are să viețuiești,
Când toate clipele frumoase-s vis,
Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?
Ce ești tu viață dacă treci,
Nu vrei nimic concret să-mi spui!
Și taci și faci și pleci...
Eu nu te cred doar te privesc,
Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,
Și-ți spun direct,
Minciuna cea frumoasă ești!
(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)
Epigrame!
Mina!
Vor să mai închid-o mină
Pe motiv că poluează,
Spun că UE, e de vină
Și nu Ei..care sunt varză!
Minerul!
Sapă galerii și ne aduce
Untul negru zis cărbune,
La Varvara își fac cruce
Și toți cred..în sfântul nume!
Cărbune!
Am pus cărbune în sobă
Că afară-i ger năpraznic,
Lor vreau să le zic o vorbă
Pe miner nu-l faceți..casnic!
Votul!
Vine anul cu alegeri
Și minerul se întreabă?
Eu pe cine să pun votul?
Că voi toți sunteți..o pleavă!
În zadar în norvegiană
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Forgjeves
Om våren, med sjelen vibrerende,
Vi venter på lykke ved å drømme,
Og om høsten, når håp dør,
Vi har en sky igjen,
Vi venter alle forgjeves
Lykke som aldri kommer igjen,
Cradling bare en flyktig drøm
Om natten er himmelen alltid klar,
Vi svever med en gal lengsel etter paradis,
Men i refrenget ser vi at det fortsatt var en drøm.
Vi venter alle forgjeves
Lykke som unngår oss
Og i sjelen siler de bittert
Tanker som bedrar oss,
Forgjeves vil vi tigge,
Vi vil vente forgjeves
Lykke vi alltid vil ha,
Jeg kommer ikke lenger!
Vi venter alle forgjeves
Lykke som unngår oss
Og i sjelen siler de bittert
Tanker som bedrar oss,
Forgjeves vil vi tigge,
Vi vil vente forgjeves
Lykke vi ønsker så mye
Jeg kommer ikke lenger!
Sunt anonim
Sunt anonim,
Postez în...diverse
Sunt cadru divin,
Creat de Celeste,
Sunt anonim și...
Asta-mi permite,
Sa scriu ce gândesc,
Chiar dacă numai am...
Cuvinte.
Sunt tot anonim,
Nimic nu se schimba,
Nici lumea de azi,
Trecuta în tăcere,
De mâine mai rea,
Iar liniștea noastra,
Devina sihastra
Și noi tot mai rai,
Lângă ea.
Fii bun..omule!
Aseară, când eu șofam pe stradă,
Am văzut printre mașini o mamă,
O făptură blândă cu privirea caldă,
Împlorând șoferii pentru pomană
Copilul din cârca ei printre suspine,
Un colind cânta cu un glas duios,
Se-auzea rostind...să fii bun creștine,
Nu uita de sus, să privesti și-n jos
O lacrimă am simțit-o pe obraz,
Cum lunecă usor spre colțul gurii,
Și-n jos eu am privit cu mult necaz,
Simțind sudoarea umplându-mi porii
Pe dată m-am trezit tot inundat,
Și transpirat cu rău de la ficat,
Când conștient fiind am meditat,
Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat
M-am străduit să văd că cineva,
Deschide ușa să ofere un bănuț,
Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,
Cu toțîi au fugit, spre loc călduț
Atunci, m-am scotocit prin buzunare,
Poate găsesc ceva mărunt de dat,
Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,
Și-n trombă de pe loc, eu am plecat
Un gol imens în mine am simțit,
Că am rămas cu mărunțișu-n mână,
Și ca ceilalți șoferi am devenit,
Un om mărunt, ratând o faptă bună
Și spun..ajută-l pe cel necăjit,
Și fii creștine om cu bunătate,
De vrei de oameni să fii pomenit,
Rostindu-ți al tău nume, când tu vei fi...
departe!
Veioză
Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,
Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,
În ea se află piese vintage de colecție,
Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:
Un ceas cu pendul în miniatură,
O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,
Un ceainic,
De care s-a prins praful într-un mod tainic,
Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri
Și mai multe partituri,
De timp îngălbenite,
De privit oricând binevenite,
Suport de pixuri ce nu mai scriu,
Dar încă păstrabile, după cum descriu,
Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă
Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.
Este destul de ieșită din tipare,
Nu o spun cu supărare,
Este, de fapt, o lună,
Bineînțeles, mai mare decât o alună,
În mod firesc, ar fi albă,
Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,
E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,
În funcție de becul introdus în fiecare caz,
Încăperea are din nou o pată de culoare,
Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.
Poemul vieții
Ce ești tu viață?
Cea care ne cuprinzi pe toți
Cu frumusețea existenței tale,
Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?
Nu știi decât promisiuni de basm să faci,
Să ne săruți gingaș pe obrăjori,
Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!
S-aduci pe lângă miere și amarul,
Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!
Noi bieții muritorii tăi,
Nu știm de ce așa și nu altfel
Vorbim de soartă sau destin,
Nici încotro orfani s-o luăm...
Există rost sau scop pe astă lume,
Când orice-ai face moartea vine?
Ce rost are să viețuiești,
Când toate clipele frumoase-s vis,
Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?
Ce ești tu viață dacă treci,
Nu vrei nimic concret să-mi spui!
Și taci și faci și pleci...
Eu nu te cred doar te privesc,
Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,
Și-ți spun direct,
Minciuna cea frumoasă ești!
(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)
Epigrame!
Mina!
Vor să mai închid-o mină
Pe motiv că poluează,
Spun că UE, e de vină
Și nu Ei..care sunt varză!
Minerul!
Sapă galerii și ne aduce
Untul negru zis cărbune,
La Varvara își fac cruce
Și toți cred..în sfântul nume!
Cărbune!
Am pus cărbune în sobă
Că afară-i ger năpraznic,
Lor vreau să le zic o vorbă
Pe miner nu-l faceți..casnic!
Votul!
Vine anul cu alegeri
Și minerul se întreabă?
Eu pe cine să pun votul?
Că voi toți sunteți..o pleavă!
Alte poezii ale autorului
Poveste
Sub mângâierea ta mă gudur,
Și-n ochii-ți negri rătăcesc,
Și zbor năuc precum un flutur,
Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.
Pe pielea ta mă pierd în alb,
Și mă înalț, și punct devin,
Și-mi pari o boabă de smarald,
Crescută-n poala unui crin.
În ochii tăi îmi caut leac,
Amorul meu e numai rană,
Subit în lacrimi mi te-mbrac,
Ca să îmi stai în colț de geană.
Ne este visul pur și-nalt,
Și goi ne tăvălim prin iarbă,
Și ne privim cu ochii celuilalt,
În lumea noastră oarbă...
Visez…
Îmi este noaptea albă și pustie,
Și-mi cade mâna pe hârtie,
Condeiu-i relaxat pe călimară,
Cuvântul plânge undeva afară.
Mă zgârie baladele pe tâmplă,
Iar inima în alte piepturi cântă,
Îmi smulg privirea-mi hăituită,
Ce-aleargă în a ochilor orbită,
Și o aștern pe coala de hârtie,
Să plângă-ntruna poezie,
Să-nece amarul meu și-al lumii,
În pustietatea rece a lunii,
Să-mi ardă pielea de nesomn,
Sub pijamaua mea de om,
Să-mi plângă noaptea pe obraz,
Că toate zilele-mi sunt azi,
Și tot ce-i azi, va fi să fie,
O lungă zi de poezie,
În noaptea-mi albă și pustie,
Iar visul nedormit să scrie,
Volume întregi, biblioteci,
În lumea lor topit pe veci,
Și-n loc să stau să lecturez,
Cu fața-n sus, doar le visez...
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.
Atâtea...
Atâtea griji se însumează,
Încât îmi pare un număr infinit,
Și nici nu știu dacă contează,
Dacă trăiesc ori am murit.
Atâtea poezii îmi bântuie prin creier,
Că nu au loc pe-o tonă de hârtie,
Şi încet, încep trăirile să-mi treier,
Să pot să-mi vărs amarul în pustie.
Atâta zbucium și sevraj,
Tresaltă carnea-mi de pe oase,
Încât îmi injectez curaj,
Pe moarte să o pot descoase.
Atâta putregai îmi stă pe suflet,
Și-mi colcăie mizeria în sânge,
Încât aș vrea ca al meu umblet,
În ani lumină a se frânge.
Atâta scârbă și atât dispreț,
Erupe zilnic din mulțime,
C-aș vrea pământul să-l îngheț
Ori să-l topesc cu tot cu mine.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
Poveste
Sub mângâierea ta mă gudur,
Și-n ochii-ți negri rătăcesc,
Și zbor năuc precum un flutur,
Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.
Pe pielea ta mă pierd în alb,
Și mă înalț, și punct devin,
Și-mi pari o boabă de smarald,
Crescută-n poala unui crin.
În ochii tăi îmi caut leac,
Amorul meu e numai rană,
Subit în lacrimi mi te-mbrac,
Ca să îmi stai în colț de geană.
Ne este visul pur și-nalt,
Și goi ne tăvălim prin iarbă,
Și ne privim cu ochii celuilalt,
În lumea noastră oarbă...
Visez…
Îmi este noaptea albă și pustie,
Și-mi cade mâna pe hârtie,
Condeiu-i relaxat pe călimară,
Cuvântul plânge undeva afară.
Mă zgârie baladele pe tâmplă,
Iar inima în alte piepturi cântă,
Îmi smulg privirea-mi hăituită,
Ce-aleargă în a ochilor orbită,
Și o aștern pe coala de hârtie,
Să plângă-ntruna poezie,
Să-nece amarul meu și-al lumii,
În pustietatea rece a lunii,
Să-mi ardă pielea de nesomn,
Sub pijamaua mea de om,
Să-mi plângă noaptea pe obraz,
Că toate zilele-mi sunt azi,
Și tot ce-i azi, va fi să fie,
O lungă zi de poezie,
În noaptea-mi albă și pustie,
Iar visul nedormit să scrie,
Volume întregi, biblioteci,
În lumea lor topit pe veci,
Și-n loc să stau să lecturez,
Cu fața-n sus, doar le visez...
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.
Atâtea...
Atâtea griji se însumează,
Încât îmi pare un număr infinit,
Și nici nu știu dacă contează,
Dacă trăiesc ori am murit.
Atâtea poezii îmi bântuie prin creier,
Că nu au loc pe-o tonă de hârtie,
Şi încet, încep trăirile să-mi treier,
Să pot să-mi vărs amarul în pustie.
Atâta zbucium și sevraj,
Tresaltă carnea-mi de pe oase,
Încât îmi injectez curaj,
Pe moarte să o pot descoase.
Atâta putregai îmi stă pe suflet,
Și-mi colcăie mizeria în sânge,
Încât aș vrea ca al meu umblet,
În ani lumină a se frânge.
Atâta scârbă și atât dispreț,
Erupe zilnic din mulțime,
C-aș vrea pământul să-l îngheț
Ori să-l topesc cu tot cu mine.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.