Grădina speranței

Simt a iernii rece gheață,

Șoptindu-mi vag și cu dulceață

Cum mă-ndeamnă să visez

Și-un ultim portret să-i pictez.

Precum un sacru jurământ,

Îi aud vocea sus, în vânt,

Și, după multe lupte crunte,

Eu pic lat pe-acel lugubru munte.

Stau, ascult și bag de seamă:

Geru-mi cântă cea din urmă gamă.

Fără vlagă, treptat devin greoi

Și-ntrezăresc priviri de moroi.

Oare îmi joacă mintea feste?

Sau au primit și ei de veste

Că-n aceste ceasuri de tortură

Cu greu mă zbat la ultima pictură?

E ger, și albul mă completează,

În ochi, marea ceață se instalează.

Cu-n gest final, cam dureros,

Închei acest portret tăios.

There comes a time of year

When the grand bargain begins,

Not on the streets filled with vitality,

But in the shadows of the necropolis.

That time when the Four O'Clock flower breaks,

Shattered glass strewn across morality,

Violins echoing through chrysanthemums—

An entire ballad of the false prophets.

And in such a dreadful realm,

The White Dahlia enters with petals shrinking,

Trembling as the winds begin to embrace her.

Two pairs of eyes seize her gaze:

One's Deadly Nightshade,

the other's Devil's Hand.

One is there to devour her soul;

The other to protect and shield her:

Unfortunately, all entities wear masks.

What gleams is venom,

What offers refuge seems lethal.

The first waltz with the broken,

virtuous entity Unfolds in darkness,

Flowers shivering in the aura that surrounds him.

Warnings drip from his affection;

Her vitality seeps into his mask.

The long, agonizing sway ends in tears.

The second dance with the wicked one

Casts beams of pearly light across the floor,

Flickers of hope and sparks tangled in mysterious smiles.

Tiny, precise steps lure her core into an abyss.

She blooms once more

Only to be severed again with the final sigh of her stamina.

What happened to them, you might ask?

Devil's Hand betrays his loving core, vanishing into obscurity.

White Dahlia, dripping tears of blood, continues to bloom

Brighter, fiercer than ever.

Deadly Nightshade aches still,

Hunting those ruby tears with insatiable hunger:

One astray, one reaching the focal point, one hollow within its own elegance.

I am just a cub,

Alone in a garden of flowers.

And as much as I delight in being seen by others,

Ilong, with all my being, to finally know myself.

As the world pauses to take a breath,

I press forward with quiet courage.

Freedom unfurls its petals within me,

Opening in this very moment.

So I take the leap of faith, and jump.

At the beginning of that journey,

The garden feels as though it tears my flesh apart

A disturbingly pleasant sensation,

For I have walked among these realms before,

Before I even knew how to shape sound with my voice.

Without rushing,

Without making the water tremble,

The conscious mind gives way,

Leaving space for the adventure to blossom.

So it begins.

The traveler's portal opens its radiant chest,

And the cub passes through.

From that realm of truth, I drift back in time,

Peering through binoculars at ancient predators,

Studying their movements,

Tracing them like vines across memory.

Once, the creatures noticed my gaze

And though they attacked,

I escaped With only a scratch on my paw,

A scar like a thorn's kiss.

I return to the present garden,

But the traveler aches for more.

And so, it begins again.

The next realm blooms in Atlantis.

The cub now breathes beneath sapphire waters,

Transformed into a creature of the deep,

A flower of the ocean's secret garden.

I drift among coral columns and temple ruins,

Their stories flowing into me

Like nectar through a stem.

My touch gathers their forgotten whispers,

Petal by petal, memory by memory.

At last, the fuel of wonder fades,

And the traveler must return.

The garden door calls softly,

Its blossoms swaying in welcome.

I leap once more,

And with gratitude,

reality gathers me gently

Back into its fragrant arms.

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Cuvintele astea, înfundat, se aud,

Ca un ecou de mult apus

În cea mai adâncă peșteră a subconstientului.

Traiește clipa, traiește momentul

 Bâjbâi, abia apuc de coadă momentul,

Clipa se prelinge macabru de iute,

Alunecând printre degetele mele, aproape moarte.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Dar cum? Vă întreb eu pe voi:

Cum să trăiești, în primul rând,

Când abia simțim cum ne poartă viața-n spate?

Traiește clipa, traiește momentul

 Cu amar și jale cânt doine-n peșteri,

Sperând că răsună peste pustiile câmpii;

Cu lacrimi arse pe obraji, cântecul se frânge.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

O s-o rostesc ca pe cea mai dragă rugăciune,

Până când clipa o să devină infinită

lar momentul va atinge sacrul apogeu.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Iar când tu, alchimistule,

Vei atinge cea dintâi filosofie,

Uşor să-ți treacă sufletul în eternitate.

Time has passed fast,

Yet it kept me awake

Constantly living that moment,

That spark of eternity,

That ray of glowing sunshine,

Luminous and delightful as the bluebell

Photographed by a pair of big, earthy eyes,

Kept alive on the surface of my retina,

Along neuronal pathways,

Planted like a sunflower seed

Deep inside my consciousness,

Flourishing and thriving,

Sweet as a lavender mousse.

So if the memory of our first encounter

Is delicate as a jasmine flower,

Or mesmerising as a sunset hibiscus,

You, my beloved, are the Rose of Venus

As Aphrodite dances around Gaia,

Leaving traces of red jasper petals,

Keeping us on the path to greater love-

So do you.

As the pure ones walk through the Garden of Eden,

Or as Iris brings the majestic rainbow

As a messenger of the gods,

Growing straight along its path to wisdom,

Bringing strength and boldness

To those who are blessed enough to see

So do you.

Într-o inimă rănită,

Altă inimă nu-i leac,

Căci durerea suferită,

Poate ține și un veac.

Pentr-un suflet pângărit,

Doctor nu e orișicine,

Ci acel ce-a suferit

Chiar alăturea de tine.

Într-o lacrimă amară

Se ascunde un cuvânt:

Și doar cel cu aceeași rană,

Îl rostește mai profund.

Într-o despărțire lungă,

Nu găsești alin ușor,

Lasă-ți inima să plângă,

Și să sufere de dor.

Într-un ceas de grea durere,

Nu te duce la oricine,

Ci l-acela care-odată,

A căzut la fel ca tine.

Doar cel ars de aceeași rană,

Știe glasul ei tăcut,

Și cum lacrima, în noapte,

Vrea să spele ce-ai pierdut.

Astfel inimi încercate,

Sunt o cale către rai,

Fie ești străin ori frate,

Mângâiere să le dai.

Tăcerea mă cuprinde cu brațele-i grele,

Nesomnul topește o noapte fără sfârșit,

Mă privesc, dar nu recunosc faptele mele,

Și sunt doar povestea unui om rătăcit.

Rămân doar ecouri de pași pe pământ,

Sufletul frânt, nu-l mai simt, nu-l aștept.

Întunericu-mi cere să fac cu el legământ,

La schimb să îi dărui bătaia din piept. 

Un fum se ridică din palme spre stele,

Și eu, ca o umbră, după el mă întind,

Absorb întuneric prin mâini și prin piele,

Deodată sunt hău, și abisul cuprind.

Parcă stau în genunchi cu călcâiele-n lună,

Pe dinăuntru sunt gol, aproape sunt vid, 

În jur e tăcere, doar îngeri din clopote sună, 

Și alături de El, mă zăresc răstignit...

Îndrăznesc să rostesc cu sânge pe buze:

Pomenește-mă Doamne, în împărăția ce-o ai, 

Iar El, surâzând, îmi răspunse:

Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,

Învârtindu-se în propriile ţâţâni,

Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã

Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?

Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,

Cã nu are capãt firul de pe fus!

Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte

Când mai are înc-atât de mult de spus!?

Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,

Spre-a putea şi cântãri şi observa

Greutatea celor spuse-n teorie?

Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...

Se rupe cerul pe sub pleoape

Și plouă-ncet cu gust amar,

Copacii, îngropați de noapte,

Trosnesc din crengi în mod bizar.

Un clopot vechi, cu limbi uscate,

Mai bate-n pieptul unui pin,

Iar îngerii, cu aripi aplecate,

Beau apă din izvorul cristalin.

O cioară croncăne-n poiană,

Iar moartea fuge peste munte,

Sub scoarța serii se răstoarnă,

O lună albă cu razele cărunte.

Sub pașii mei se rupe iarba,

Ca o bătrână ce oftează,

Până-n pământ îmi crește barba,

În timp ce anii se scurtează.

Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,

Și nici lumină sus pe cer,

Pe drumul negru și subțire,

Doar pașii mei împrăștie mister.

Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,

Copacii freamătă ca la un semn,

Și trupul mi se-mbracă-n frunze,

Iar carnea fragedă devine lemn.

Și brusc am devenit pădurea,

Cu frunze albe-n plină primăvară,

Mă ocolește îndelung securea,

Căci croncăne-n poiana mea o cioară.

Noaptea - i acoperită de penele unei ciori,

Iar, fără nicio diferență... 

Omul face concurență. 

Am plecat din Piatra Neamț

Și-am mânat puțin cam tare,

Tocmai către Marea Neagră

Să mă ard mai mult la soare

Pe traseu ne-am abătut

Pe la podul suspendat,

Neam de neam nu a văzut

Așa pod pe stâlpi fixat

La o vilă ne-am cazat

Și-apoi la plaja-m plecat,

Aici lume de pe lume

Pe șezlong și pe cearșaf

Soarele e azi puternic

Iar nisipul ușor frige,

Intru în apa cu Marce

Și în doi batem o minge

Apa mării este călduță

Te îmbie la o bălăceală,

Puțin frig când ieși afară

Te-ncălzești prin țopăială

Briza caldă te mângâie

Și pielea o răcorește,

In jur multă hărmălaie

Valul frumos unduiește

Ne dăm cu ulei de plajă

Să fim protejați de soare,

Vrem un bronz de abanos

De la cap până-n picioare

Lipsă nu e la mâncare

Peste tot comercianți,

Ia porumbul și gogoașa

Totul face zece șfanți

Seara vine peste noi

Și ne-mpinge către casă,

Ne e sete, puțin foame

Iute ne grăbim la masă

Nu durează multă vreme

Până plaja se golește,

Vine noaptea, pleacă ziua

Pe drum lumea povestește

A fost o zi minunată

Cu înnot și stat la soare,

Tolăniți am stat la plajă

Până s-a lăsat răcoare

Acum cinăm în balcon

Bunătăți gătite-acasă,

Vom ieși la o plimbare

La un vin sec pe terasă

Mâine o luăm de la capăt

Tot la plajă, apă, briză, soare,

Ne petrecem tot concediul

Nu la munte, ci la mare!