Spune

Te-am sorbit din priviri ca pe-un vin interzis,

Cu buzele tale, păcatul s-a scris.

Erai foc și miere, erai blestem blând,

O dulce otravă ce-mi curge prin gând.

Ai zâmbit ca o lună pe cerul trădat,

În ochii tăi negri, un dor blestemat.

Mi-ai promis infinitul, dar m-ai închis

Într-un vis ce apune, tăcut și închis.

Pe limbă-mi mai arde parfumul tău greu,

Un strop de lumină, un strop de ateu.

Te port ca o rană, cu drag îngrijită,

O crimă cu zâmbet, perfect isprăvită.

Aș bea iar din tine, deși știu prea bine

Că nu-i leac în lume să mă țină de tine.

Dar chiar de mă-ncearcă durerea cea gravă,

Te-aș alege din nou – tu, dulce otravă.

Arde cerul fără milă,

Peste câmp și peste vie,

Zarea tremură-n lumină

E-un sărut de iulie.

Grâu-n picioare de lumină

Se închină blând în vânt,

Soarele, cu mână plină,

Scrie aur pe pământ.

Se prelinge peste case,

Peste inimi obosite,

Peste doruri rămasese

În tăceri nedeslușite.

Pe sub nucii vechi din vale,

Umbra pare rugăciune,

Și-o fântână cântă-n șoapte

Despre vechea sărbătoare.

Într-un timp ce nu se grăbește,

Soarele dogorește lin,

Și din tot ce se trăiește

Curge-un dulce și-un venin.

Soare de iulie-aprins,

Pui în suflet cer întins.

Ne usuci și ne-nflorești –

Tu ne doare, tu ne ești. –

Nu, nu toți murim dintr-o dată.

  Unii murim… puțin câte puțin.

Dimineața, când ne trezim fără motiv.

  Seara, când stingem lumina în tăcere.

În mijlocul oamenilor,

  când nimeni nu ne vede.

Sunt oameni care râd… și totuși mor.

  Care spun „sunt bine”,

deși nu mai au nimic înăuntru.

  Sunt oameni care umblă pe stradă

ca niște fantome cu piele,

  cu ochii plini de ploi nespuse

și sufletul ca o cameră goală, rece,

  unde nu mai intră nimeni.

Ai văzut vreodată un om stând în tăcere

  pe marginea patului,

cu privirea pierdută,

  și mâinile strânse, ca și cum

s-ar ține de el însuși să nu cadă?

Nu e lene.

  Nu e lene să nu te mai ridici.

E durere.

   E oboseala aia care nu trece cu somn.

E golul ăla care nu se umple nici cu iubire.

  E sfârșitul...

într-un om care încă trăiește.

  Ne-am obișnuit să fim singuri,

Să nu cerem, ca să nu fim refuzați.

  Să nu plângem, ca să nu fim slabi.

Să nu iubim, ca să nu mai fim răniți.

  Dar în spatele zidurilor noastre…

suntem doar copii speriați

  care încă așteaptă să-i ia cineva în brațe

și să le spună:

  „Nu plec.”

Dar nu mai vine nimeni.

  Și în fiecare zi,

murim câte puțin.

  Oameni,

uitând cum e să fim… oameni.

Sub cerul plin de stele tremurânde,

În glas de vânt se naște-al meu cuvânt,

Răsună-n inima mea versuri blânde,

Ce-și caută drumul lin și pur, pe pământ.

Îmi țes cu fire de speranță vise,

Pe ritm de suflet, cald și complice,

Și fiecare strofă-n joacă-mi scrise

E-un joc de lumini ce-n suflet se aprinde-n ice.

În val de gând și dor ce nu se-ntunecă,

Poezia-mi prinde aripi zburătoare,

Să-atingă inimi, să aducă-o zâmbet dulce,

Să cânt din ranița mea de visătoare.

Ascultă-ți ecoul, vine plin de-ntrebări,

În ritm de versuri calde și senine,

Te-ndemn să pășești printre dorinți și zbateri,

Unde-ncepe lumea mea, cu primele rime.

Soarele a intrat pe fereastră ca în fiecare an,

dar mi-a găsit fruntea deschisă, nu zidul obosit.

Am respirat aerul cald și am recunoscut un gust nou:

amintiri vechi amestecate cu curajul de a pleca.

Am pășit pe aceleași trotuare —

crăpăturile știau pașii de mult,

dar pașii mei aveau altă greutate:

nu mai fugăream fericirea, o întâlneam întâmplător.

Am iubit — cu glas mic, cu glas mare, cu glas tacit.

Unele iubiri au plecat la miezul nopții;

altele au rămas ca umbre calde pe perete.

Am învățat că a iubi nu înseamnă să nu simți frică,

ci să te urnești mai departe cu frica în buzunar.

Am spus „te iubesc” și cuvintele au sunat diferit:

uneori au fost grele ca pietrele,

alteori au zburat ca frunze — ușoare și adevărate.

Am tăcut când trebuia vorbit,

am vorbit când tăcerea mă omora.

Am trimis mesaje pe care le-am regretat,

și mesaje pe care le-am șters, ca pe o hârtie arsă;

am primit răspunsuri care au salvat nopți,

și tăceri care m-au învățat ce nu vreau să fiu.

Am râs până mi s-au încleștat obrajii,

iar râsul acela m-a făcut să uit chipuri.

Am plâns în mașină, singură, la semafor,

căci plânsul nu cere audiență — doar curaj.

Am pierdut persoane cu picioare de sticlă:

se spărgeau când voiam să le ating.

Am întâlnit oameni care au venit cu mâini larg deschise,

au luat bucăți din mine, le-au curățat și le-au pus la loc —

mai bine aliniate, mai luminoase.

Au fost seri în care m-am îmbătat cu conversații,

seri-oglindă în care mă vedeam pe mine altfel;

au fost dimineți în care m-am temut de liniște,

dar liniștea mi-a vorbit blând și mi-a arătat rosturi.

Am învățat să las lucruri să cadă:

nu toate zborurile-s menite să ajungă la tine.

Am învățat că regretul se naște din atașament,

nu din eroare — și-l pot primi ca pe-un oaspete,

îl pot servi și-l pot lăsa să plece.

Fericirea a venit fără fanfară:

într-un cafea băută pe o treaptă,

într-un „bună” spus de cineva care nu știa că mă căuta,

în hohote de râs sub un cort de stele.

Tristețea m-a vizitat cu tărie:

m-a făcut să știu ce e prețios.

Vara asta m-a frânt în bucăți care n-au mai ținut de vechi:

m-a aruncat, m-a adunat, m-a lipit cu alt lipici —

mai sincer, mai cald, mai curat.

Nu e că am devenit altcineva,

ci că mi-am dat permisiunea să fiu eu —

cu toată nesiguranța și cu toată veselă.

Seara ultimă mi-a adus un port reticent de lumină:

o ușă s-a deschis, nu grandios, ci lin,

și dinăuntru a venit o mână care mi-a spus „rămâi”.

N-a fost un erou, n-a fost un discurs;

a fost o simplă alegere: să fim aici, unul lângă altul,

în întuneric care nu ne mai speria.

Am plecat din vară cu buzunarele pline de lucruri mărunte:

o bancă pe care am râs până-am uitat de ploaie,

o floare pierdută într-o carte,

o melodie care-mi aparține acum.

Și cu o certitudine blândă:

orice s-a terminat nu m-a răpit;

mi-a dat teren.

Am purtat doruri ca pe niște benzi subțiri,

le-am cusut la marginea cămășii ca pe ornamente;

au devenit parte din mine, nu poveri.

Am acceptat că nu pot repara toate ferestrele sparte,

că unele priviri nu se mai întorc — și e în regulă.

Am făcut greșeli mari, și mici, și albe;

am recunoscut că perfecțiunea nu-mi e prietenă.

M-am iertat în oglindă, încet, cu vocea mea,

și m-am recunoscut din nou.

Acum, când o dimineață nouă mă prinde,

deschid geamul nu pentru a căuta soarele,

ci pentru a-l primi:

cu pielea încă-mprentată de vara care-a părea la fel,

dar n-a mai fost.

Zâmbesc fără motiv — sau cu toate motivele,

căci am învățat că un început e doar un alt cuvânt

pentru curaj.

Și chiar dacă totul e fragil, totul e viu.

Asta e povestea mea de vară:

a durut, a iubit, m-a schimbat —

și am ales să rămân luminos.

Și dacă m-ai întreba acum ce-am învățat:

îți spun simplu, fără clătinare:

că a fi întreg nu înseamnă să nu-ți fi pus niciodată foame,

ci să știi să mănânci și când masa e golă.

Vara aceasta a plecat, dar mi-a lăsat mâna întinsă —

iar mâna mea a răspuns: „Hai.”

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Supus la tăcere,

Crispat de durere,

Scrâșnea din dinți,

Îl scotea din minți 

Strigătul de ajutor 

Blocat pe interior 

Bătrânului neputincios 

Scuturat până la os 

De -o suferință cruntă 

Din existența lui măruntă,

Alunecând prin ea,domol 

Privea zările în gol.

Osândit singurătății 

Implora divinității 

Viața să și -o curme 

Pt cealaltă lume,

Eliberându-se de cruzime.

Decât să le mai deprime 

Nopți scăldate -n umbre,

Zile reci și sumbre.

De la fereastra -i fumurie 

Răzbate trist o melodie.

Ațipi bătrânu -n pripă

Și zbură pe o aripă...

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

nu țin minte nimic;

nu sunt fericit,

dacă ești fericit nu te simți bântuit — poate așa

dormeam noaptea (Poate dormeam și ziua.)

mă bucuram de momente

mă bucuram de clătitele făcute de tata

mă bucuram de conversațiile cu mama

mă bucuram de ce e mAi important pentru mine;

totul e în ceață,

dar sunt pesimist

și sper să văd curând

adevăratele probleme.

Lumina ochilor mei,ca un răsărit de soare,

Sufletul meu,ca o câmpie cu maci..

Iubesc atât de mult clipa de-acum,

Transformata in trecut ,ca un ghimpe ma-npunge in suflet,și doare..

O lacrimă cade când gândul atinge imaginea apusului trist,

Un zambet apare când mă trezesc și spun ,,E încă acum".

Te iubesc,viața,atât de puternic încât bătăile inimii mele ucid plânsul clopotelor ce-anunta finaluri de drum...

Demult, tare demult am fost copil

Născut într-un sătuc sub deal,

Întins pe lunca râului, numit Siret

Cu oameni gospodari, făr 'de egal. 

De mic copil mama m-a învățat

Să port respect celor din jurul meu,

Cartea să-mi placă, să merg la școli

Și zilnic rugă să înalț, spre Dumnezeu. 

Cât de frumoasă mi-ai fost copilărie

Și cât de multe amintiri tu îmi aduci,

De tot ce-au fost,,năzbâtii " și greșeli

Și ,,partizani "jucând, fugind pe lunci. 

Eram trei buni prieteni, ca niște frați

Ce strașnici ,,ghidușii " zilnic făceam,

Pe care mama le afla de la vecini

Și pentru care ,,urecheli" primeam. 

Acum, nu pot să zic tot ce-am greșit

Că am o vârstă și parcă îmi e rușine,

Totusi, mărturisesc că-s mulțumit

Cu ce-am trăit, cândva și azi mi-e bine. 

............................................

Mereu mă-ntreb unde te-ai dus copilărie

Și mai tot timpul, de timp, eu sunt certat,

Ce-mi zice..ai suflet de copil,..copilărește

Și nu uita..talantul..ce Domnul ți l-a dat!

Doamne, cum să-Ți vorbesc,

Când limba mea e arsă de păcat,

Și rugăciunea se frânge în gâtul meu

Ca o pasăre rănită ce nu mai poate cânta?

Mă tem de rugă, cum se teme noroiul de cer,

Cum se teme umbra de zi.

Nevrednic sunt să stau înaintea Ta,

Căci gândul meu adesea Te-a uitat,

Și pașii mei s-au rătăcit în mândrie.

Dar unde să mă duc, Doamne,

Dacă nu spre Tine?

Cine să mă asculte în ruina inimii mele,

Dacă nu Tu, Cel ce cunoști lacrima dinainte s-o plâng?

Primește-mi teama ca pe o ofrandă,

Și nevrednicia mea ca pe o rugă în taină.

Nu am cununi, nu am jertfe curate,

Dar vin cu inima sfărâmată —

Și poate, în zdrobirea ei, vei vedea chipul Tău.

Dacă taci, mă învăț cu tăcerea.

Dacă mustri, primesc.

Dar dacă, Doamne, mă auzi,

Atunci iartă-mi îndrăzneala de a Te căuta.

Căci, chiar nevrednic,

Tot spre Tine suspin.