Grădina speranței

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

  

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

 

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

 

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

  

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

 


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Flora Cocan poezii.online Grădina speranței

Data postării: 27 martie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 547

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Sfințirea clipei și a momentului

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Cuvintele astea, înfundat, se aud,

Ca un ecou de mult apus

În cea mai adâncă peșteră a subconstientului.

 

Traiește clipa, traiește momentul

 Bâjbâi, abia apuc de coada momentul,

Clipa se prelinge macabru de iute,

Alunecând printre degetele mele, aproape moarte.

 

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Dar cum? Vă întreb eu pe voi:

Cum să trăiești, în primul rând,

Când abia simțim cum ne poartă viața-n spate?

 

 

Traiește clipa, traiește momentul

 Cu amar și jale cânt doine-n peșteri,

Sperând că răsună peste pustiile câmpii;

Cu lacrimi arse pe obraji, cântecul se frânge.

 

Trăiește clipa, trăiește momentul 

O s-o rostesc ca pe cea mai dragă rugăciune,

Până când clipa o să devină infinită

lar momentul va atinge sacrul apogeu.

 

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Iar când tu, alchimistule,

Vei atinge cea dintâi filosofie,

Uşor să-ți treacă sufletul în eternitate.

Mai mult...

Afecțiunea arborilor

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

 

 

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

 

 

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

 

 

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

 

 

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

 

 

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

 

 

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfoară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală

Mai mult...

Portret în alb

Simt a iernii rece gheață,

Șoptindu-mi vag și cu dulceață

Cum mă-ndeamnă să visez

Și-un ultim portret să-i pictez.

 

Precum un sacru jurământ,

Îi aud vocea sus, în vânt,

Și, după multe lupte crunte,

Eu pic lat pe-acel lugubru munte.

 

Stau, ascult și bag de seamă:

Geru-mi cântă cea din urmă gamă.

Fără vlagă, treptat devin greoi

Și-ntrezăresc priviri de moroi.

 

Oare îmi joacă mintea feste?

Sau au primit și ei de veste

Că-n aceste ceasuri de tortură

Cu greu mă zbat la ultima pictură?

 

E ger, și albul mă completează,

În ochi, marea ceață se instalează.

Cu-n gest final, cam dureros,

Închei acest portret tăios.

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Psalmi - XXXVII - Seceta sufletului

 

Doamne, pustiul mă strânge,

și inima mea bate-n goluri de piatră.

Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,

și setea nu curge, ci arde.

 

Unde ți-ai ascuns picătura de har?

Căci strig și nu-mi răspunzi —

nu ca un refuz,

ci ca un cer mut,

ca un pământ crăpat de uitare.

 

M-ai lăsat să mă scutur de mine,

să-mi văd goliciunea dinăuntru,

să plâng cu gura uscată

și să nu mai cer,

ci să te caut.

 

Și-acum, în tăcerea cea grea,

îți simt suflarea —

nu în ploaie,

ci în așteptarea ploii.

Mai mult...

ali colorate

Roz,gri,alb

Dar dacă noi vrem albastru? 

Toamna-calmă 

Dar dacă noi dorim energie?

Dacă noi plecăm?

Dacă suntem diferiți? 

Dacă ne rupem,

De culorile pe care ni le-ati impus? 

Voi ați păstrat ordinea culorilor ? 

Vrem să luăm,noi pensula în mănă

Și să zburăm, munții verzi!

Nu pe cei gri, 

Și prin zborul nostru

O să descoperim, pe prima parte 

Persoanele care nu și-au luat paleta în propriile mâini

Iar, pe partea cealaltă

O să descoperim persoane

Care o să-și dorească

Ca ei să ne vopsească aripile 

Cu un roșu intens,

Ca un râu de sânge

Și să ne facă ochii 

Să semene cu rimelul scurs...

 

Azi,o să vedem

Dacă culorile cu care ne-ați crescut 

Au fost excelente 

Sau...

Dacă au fost doar risipite 

 

Într-o lume,

În care multe aripi sunt tăiate 

Iar paleta rămâne doar cu trei culori...

 

Aripile sunt albe...

Alb- puritate,frumos 

Apoi se amestecă puțin, 

Cu un roz, sau cu o altă culoare 

Până la vârsta 

Când o să primim paleta 

Jumătate de aripă este pictată,

 

Iar cu timpul 

Prin decizia,

Cea care lasă un gol în suflet

Părăsirea celor care mereu ți-au fost acolo,

Acolo, ca să nu-ți strice armonia liniștită 

Din paletă sau din muzică.

Care au încercat să îți țină muzica vie...

 

Prin aceasta, noi începem să pictăm pe cealaltă,

Unii o să înceapă să picteze cu culorii calme și calde

Alții cu culori stridente 

Iar,când o să ne întoarcem ,

La ai noștri, pentru o perioadă scurtă

Dânșii o să fie...

Mândri sau supărați 

Când o să vadă în ce s-a transformat opera lor.

Nimeni nu poate preveni ,

Nici măcar ei, 

Dacă dăruirea paletei, 

O să fie un lucru bun...

Dar, toți sunt obligați să o facă 

Toți trebuie să vadă cum

Creația lor, opera lor 

Își ia zborul, 

Prima dată...Timid

Apoi energetic, 

Și prin acest zbor, 

Sufletul rămâne...Incomplet.

Mai mult...

Lucifer

Lucifer, pețitor al Soarelui cu Luna
Până și diavolul se îndrăgostește
Amesteci adevărul cu minciuna
Transformi orice cuvânt intr o poveste

 

Înger căzut, în doruri ostenit
Și demonii știu gustul unui zeu
Iubit și blestemat la infinit
Cauți mântuirea rătăcind mereu

Mai mult...

Ce să mă fac cu atâta viaţă?

Ce greu se-mpacă-n mine gânduri

Şi al sentimentelor fior,

Cu prea puţinii ani de viaţă

Dintr-un destin de muritor.

 

De ce-ai sădit în mine, Doamne,

Această lume atât de vie?!

De parcă viaţa ce mi-ai dat-o

M-ar însoţi o veşnicie.

 

E atâta abundenţă-n mine

De potenţiale dimineţi,

Că mi-ar ajunge pentru zile

Ce le-aş trăi în mii de vieţi.

 

Şi atâta freamăt mă animă

Când simt în mine totul viu,

C-aproape nici nu-mi vine-a crede

Că într-o zi n-am să mai fiu.

 

Ce să mă fac cu atâta viaţă?

Cum o să mă despart de ea?

Mi-e şi mai greu să mor acuma,

Când oricum moartea este grea.

Mai mult...

Cireșul

xxxx

 

 

Mai mult...

Filosofia

Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,

în cărți prăfuite și în gânduri obosite.

Dar fiecare întrebare ducea la alta,

ca un cerc vicios ce se strânge mai tare

până când nu mai rămâne nimic de înțeles.

Căci cu cât cercetezi mai adânc,

cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.

 

Am devenit străini în propriile noastre minți,

captivi într-un labirint de idei neînțelese.

Căutăm adevărul, dar el se ascunde

sub straturi de iluzii și prejudecăți,

într-o lume ce se vrea „corectă”,

dar e tot mai fragmentată și confuză.

 

Se spune că rațiunea ne eliberează,

dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,

unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv

al logicii ce nu ne salvează.

Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,

fiecare încercând să supraviețuiască

într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.

 

Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție

și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.

Dar sensul... iese din colțurile minții,

scapă printre degete ca apa,

și rămânem cu fragmente de înțelesuri

care nu se potrivesc niciodată în întreg.

 

Și atunci, mă întreb,

nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?

Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,

dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.

Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,

care ne face să fim vii,

chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍