Spleen

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.

Mă gândeam la neoplatonism,

știi,

cum a influențat ceea ce iubim noi atât de tare?

Și am ajuns cumva la tine

și-mi dau seama că n-ai fost

niciodată

prea departe de mine.

Fotografiile de pe pereți

taie ca o sârmă ghimpată;

îmi dau seama,

dacă aș elabora...

La operă,

Sonata da chiesa,

iarăși ajung cumva la tine

și-mi dau seama că ești

și-n spatele cortinei,

așteptând să mă ridic.

Într-un western

făcusem popcorn în unt

și l-am văzut la televizor,

mereu înfruntând lumea

sau alergând după o fată;

și-mi dau seama

cât de mult te complici.

Eram într-un anticariat.

Ce ți-ai fi luat?

Și-mi dau seama că Wilde n-ar fi fost la fel

fără tine.

Ascultam Zeppelin

și mă gândeam cum am fi fredonat

sau ceva din Sting

am fi dansat...

și-mi dau seama că, fără tine,

„nici eu în toate mințile nu sunt”.

Aș fi vrut să alerg către tine

în clar de lună,

căzând să te cuprind,

și-mi dau seama că, fără tine,

cu siguranță

mi-ar fi fost mai bine.

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

Și-ncerc

triunghiul semiotic,

biometricele se îmbunătățesc.

Inteligență nouă

din stânga-n

dreapta.

Și-ncerc să pictez un peisaj,

un vis spulberat.

Și-ncerc să înțeleg

inducții,

deducții.

Îmi bat capul cu definiții,

superstiții,

și-ncerc să înțeleg

minunata lume nouă.

Le vom înghiți cu toții într-o zi,

o să ne afundăm între ruminații

anxioase,

scoarța terestră

părăsită de speranță.

Și-ncerc să zbier

poate pentru viața care putea fi,

înainte să ajungem în dedesubtul

subjugării popoarelor.

Știrile,

colonizarea în masă

și planeta roșie.

Și-ncerc să văd dincolo de empirism.

Mă apasă

și simt că mă înec,

dar am promis n-am să disper

în timp ce

oamenii dezamăgiți se țin de sticle.

Isteric

și-ncerc să produc o reacție chimică

și poate o să-mi crească aripi

ca să nu afund

picioarele dezechilibrate.

Și mă apucă un raționalism

inutil,

lumini stroboscopice,

și-ncerc să mai privesc

câteodată

pe Cine slăvesc.

N-ai avut curaj,
nici zumzet,
nici glas.
Gândul îți spunea așa:
ce-i efemer
nu-i prosper.
Dahlia,
din copilul neauzit
ai înflorit.
Te-ai regăsit:
Blandiana, Stănescu, Păunescu
aceștia-ți sunt cerescul.
Nu te osteni cu rime întoarse,
cu povești și mii de ace,
tu ai fost născut poet
pentru a fi complet!

A venit toamna,
Recită Nichita de pomană
Și zicea de frunze uscate,
despre amintiri mâncate
care se scufundă-n băltoace
și copilul zace
la mă-sa-n brațe.

Toamna asta,
of-uri și văitat,
măi, e garantat!
Și unde sunt oamenii?
În pustiu mă simt atât de singuratic… – a spus Micul Prinț.

Țigarete cochete
și chipuri incomplete,
oftatul și aurore –
și-n luna eclipsată
văd o fată.

Toată creața și vorbăreață
se coboară cu pistruii religios
ce s-aștern din stele-n jos.
– Ce cauți?
– Marele Pătrat din Pegasus.
– Toate-s pictate în violet la zenit!
– Ai văzut ploile de meteori Perseide anu’ ăsta?
– Cum să le văd? Eram preocupată cu treburi de oameni mari!

Cred că am rănit-o,
că a și șutit-o!
N-a mai apărut de atunci,
nici citind porunci, nici printre alți prunci, nici al cerului arc,
nici stelele,
toți au uitat de ea:
fetița care spera.

Mă gândesc la joi
și la Cina cea de Taină.
Parcă era mai bine primăvara,
fără florile de plumb și plopii dezgoliți,
când eram mai mici și mai lipsiți de frici.

Deși mai puțin citiți,
nu eram ispitiți.
Coșbuc
și patrafirul erau ai arhitecturii literare,
dar a venit CFR-ul vieții, cu întârzieri locale
și-n jurul nopții vechi dansau aburii,
născând fluturii frumoși ca în Napoli.

“Ce s-a-întâmplat cu cârma?

Barca descrie cercuri

şi nu se vede nici un pescăruş”

sparge tiparele repetitive,

urmează

stâlpul de foc!

Fără miere, unde să merg, încotro s-o iau?

Dragă bunică, dragă, ții minte câtă mai mâncam?!

Fără miere dulce, așa cum o făceai demult,

Cum să trăiesc acum, niciun zumzet nu mai aud...

În borcanul de pe masă, văd doar o urmă ștearsă,

Cândva era bine pitit; acum e gol și risipit,

«Și bolile trec totuși cândva, nu-i semn de piază rea»,

Cum obișnuiai să crezi; zile întregi să-istorisești...

Dragă albinuța mea, am rămas singure noi două,

Două povețe ce se scald' cu greu pe-un pat de rouă,

Ce pentru mine era cândva dimineață,

Pentru tine acum e doar un ciob dintr-o faianță...

Și-n zilele mele bune când vreau să te-ntreb ceva,

Sper că-mi vei răspunde bătând încet cu aripa...

Și bățul de chibrit pe care obișnuiai să stai s-a rupt,

Să nu-ți pară rău de mine; și eu voi pleca curând din stup...

Fără miere, unde să plec, ce să fac?

Dragă bunică, dragă, cum să fac să mă împac?!

Fără nimeni în jur, fără roiul de-altădată,

Acum e prea pustiu; aici nu mai sunt «acasă»...

Și-ncerc

triunghiul semiotic,

biometricele se îmbunătățesc.

Inteligență nouă

din stânga-n

dreapta.

Și-ncerc să pictez un peisaj,

un vis spulberat.

Și-ncerc să înțeleg

inducții,

deducții.

Îmi bat capul cu definiții,

superstiții,

și-ncerc să înțeleg

minunata lume nouă.

Le vom înghiți cu toții într-o zi,

o să ne afundăm între ruminații

anxioase,

scoarța terestră

părăsită de speranță.

Și-ncerc să zbier

poate pentru viața care putea fi,

înainte să ajungem în dedesubtul

subjugării popoarelor.

Știrile,

colonizarea în masă

și planeta roșie.

Și-ncerc să văd dincolo de empirism.

Mă apasă

și simt că mă înec,

dar am promis n-am să disper

în timp ce

oamenii dezamăgiți se țin de sticle.

Isteric

și-ncerc să produc o reacție chimică

și poate o să-mi crească aripi

ca să nu afund

picioarele dezechilibrate.

Și mă apucă un raționalism

inutil,

lumini stroboscopice,

și-ncerc să mai privesc

câteodată

pe Cine slăvesc.

"Să fie vocea 

prieteniilor defuncți 

sau gramofonul?"

Răscolind tainele seducției 

anii- și pierd conturul

în undele valsului..

tristețe

de unde vii și de ce mă îmbrățișezi de fiecare dată?

iar eu, fără ezitare, te accept și trăiesc prin tine.

cum de îți faci loc atât de ușor printre alte emoții?

te acomodezi, apoi nu-ți mai dorești să pleci.

ești pretutindeni, prezentă într-o formă sau alta,

ușor de identificat, greu de ignorat,

ca o durere ce ți se instaurează în corp.

o simți constant până când devine parte din tine

și atunci nu mai știi care e realitatea,

dacă ceea ce simți e îndreptățit

sau creierul îți joacă feste.

te afunzi în gânduri, analizezi,

dar în zadar — ea tot acolo rămâne

până ai s-o gonești.

însă și atunci se va mai întoarce,

căci lângă tine e bine și e cald,

iar tu îi cazi pradă repede, fără să înțelegi.

și atunci poate ai să realizezi

că nu doar ea e de vină,

ci și tu o primești,

îi permiți să fie acasă

chiar dacă negi.

Iubirea noastră-i un mormânt de var,

În care ninge des cu cenușă grea,

Cuvintele preschimbate sunt în amar

Și-n ochii tăi se stinge ultima stea.

Ne strângem în brațe ca doi condamnați,

Căutând căldură in rănile- adânci,

Prin lanțuri de umbre suntem legați,

Zdrobiți de tăceri ca valul de stânci.

Și nu mai e viață, e doar un blestem,

O nuntă de umbre în noaptea de plumb,

În hăul din suflet zbaterea-ți chem,

Dar surd e pământul și cerul e mut.