Voice of the Flowers

Cruel Cronos engraved me early,

not with gentleness,

but by hands of shadows

who mistook my springtime figure

for silence,

who thought my tears were seeds easily buried.

I was a sanctuary of lilies,

crushed before the bloom,

a jasmine bruised by shadows,

an innocent violet forced into stone.

Their voices were storms,

their laughter-chains of iron,

and I, too petite to fight,

learned the language of fear.

Yet within me, a sunflower spark

refusing to give up its soul,

rooted itself deeper,

drinking light even from darkness,

whispering: you are more than their hands,

you are more than their cruelty.

So I rose, piece by piece,

a wounded Rose of Venus,

crowned not by shame,

but by the fire of endurance.

Where they carved burning scars,

I carved flourishing constellations.

Where they plucked petals,

I grew wings of lavender and flame.

Now my voice is the garden restored:

not silent,

not broken,

but alive

a testament that innocence stolen

is not innocence lost,

that even from the deepest, darkest wound,

a sunflower can rise

and teach the world

what it means

to see, to feel,

and yet not become a shadow itself.

I see myself through your onyx-moon eyes,

reflecting lifetimes beneath their dark, still surface.

I hear echoes of my past self in your voice,

soft as falling petals

a resonance of storms I once weathered.

I have walked nearly the same sacred path

though you move swifter than the wind,

speak with the thunderclap of Athena's shield,

and shine brighter than Apollo's first light.

Once, a quiet child,

afraid of the voices of angry birds,

haunted by monsters who wore mortal skin,

now stands like a mountain in stormlight

shaking stone, breaking iron,

unfolding wings carved from suffering.

Power rests within your heart.

You just have to set yourself free

and rise above your painful ashes

as the phoenix is always reminding us:

even darkness serves the bloom.

And with glory and grace,

it rises from the ugliest hell

a constellation redrawn across the sky

for others to witness and remember:

the girl once silenced

is now myth,

is now sovereign.

That pure soul, once wingless,

wove galaxies with trembling hands,

built a world from garden bones

and broken lullabies.

A kingdom rooted in empathy

and crowned with wild roses.

Here, laughter rings like chapel bells.

Here, loyalty is the highest spell.

And respect towers like golden pillars,

engraved with the names of those who dared to become whole.

No damsels here

only queens of the flame,

warrior-poets in velvet armor,

keepers of sacred fire and gentle law.

This is not just a dream.

It is a place to call home.

It happened on one blue day

when my petals were bruised,

and my spirit almost hung itself,

no longer bearing the weight

of being an immortal light source

in a time of forgotten prayers.

I was nearly weeping

not in storms that swallow the world around me,

but in the language of scorpion grasses at dusk

soft, bowed, barely blooming.

He came like a gentle comet,

not as a man,

but as the guiding Hermes

a smile, soft as sacred crocuses,

carrying no judgment,

emerging from a cold land,

gently touching the unopened bud

of my fragile sorrow,

just to remind me:

someone still sees.

Then came the embrace

two arms wrapped around

like vines of honeysuckle

entwining the walls of my cold cathedral of solitude

with warmth and grace:

a tulip and hyacinth embroidery.

I did not flee from that sacred place,

not because I forgot Eros,

but because I remembered Persephone,

longing for the sun,

wandering through labyrinths of wonder

even in Hades' hasty gentleness.

But guilt arrived

on a shocking wave of pain,

measuring the weight of my heart

against a moment I did not ask for

nor did I deserve it,

yet I allowed it.

Not ashamed for desiring a mortal feeling,

but for that pale flicker of bloom

that rose inside my crimson heart

and dared to face the sun.

Yet even so,

I crossed no sacred boundary,

and kept my faith to Hera's vows

my trembling hand bore no corruption,

only the scent of oleander.

Now I return

to the sacred garden I tend with care,

to the altar of my chosen love,

where trust grows like lavender

at the gates of devotion.

He saw me unguarded,

but I see myself whole again

a celestial being reborn beneath the stars:

not untrue or disloyal,

only open,

only tender,

only alive.

I am just a cub,

Alone in a garden of flowers.

And as much as I delight in being seen by others,

Ilong, with all my being, to finally know myself.

As the world pauses to take a breath,

I press forward with quiet courage.

Freedom unfurls its petals within me,

Opening in this very moment.

So I take the leap of faith, and jump.

At the beginning of that journey,

The garden feels as though it tears my flesh apart

A disturbingly pleasant sensation,

For I have walked among these realms before,

Before I even knew how to shape sound with my voice.

Without rushing,

Without making the water tremble,

The conscious mind gives way,

Leaving space for the adventure to blossom.

So it begins.

The traveler's portal opens its radiant chest,

And the cub passes through.

From that realm of truth, I drift back in time,

Peering through binoculars at ancient predators,

Studying their movements,

Tracing them like vines across memory.

Once, the creatures noticed my gaze

And though they attacked,

I escaped With only a scratch on my paw,

A scar like a thorn's kiss.

I return to the present garden,

But the traveler aches for more.

And so, it begins again.

The next realm blooms in Atlantis.

The cub now breathes beneath sapphire waters,

Transformed into a creature of the deep,

A flower of the ocean's secret garden.

I drift among coral columns and temple ruins,

Their stories flowing into me

Like nectar through a stem.

My touch gathers their forgotten whispers,

Petal by petal, memory by memory.

At last, the fuel of wonder fades,

And the traveler must return.

The garden door calls softly,

Its blossoms swaying in welcome.

I leap once more,

And with gratitude,

reality gathers me gently

Back into its fragrant arms.

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Cuvintele astea, înfundat, se aud,

Ca un ecou de mult apus

În cea mai adâncă peșteră a subconstientului.

Traiește clipa, traiește momentul

 Bâjbâi, abia apuc de coadă momentul,

Clipa se prelinge macabru de iute,

Alunecând printre degetele mele, aproape moarte.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Dar cum? Vă întreb eu pe voi:

Cum să trăiești, în primul rând,

Când abia simțim cum ne poartă viața-n spate?

Traiește clipa, traiește momentul

 Cu amar și jale cânt doine-n peșteri,

Sperând că răsună peste pustiile câmpii;

Cu lacrimi arse pe obraji, cântecul se frânge.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

O s-o rostesc ca pe cea mai dragă rugăciune,

Până când clipa o să devină infinită

lar momentul va atinge sacrul apogeu.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Iar când tu, alchimistule,

Vei atinge cea dintâi filosofie,

Uşor să-ți treacă sufletul în eternitate.

S-a stins o stea in adierea noptii.
El a plecat..dar a ramas cu noi.
Ii simt in suflet eu tacerea,
E fericit...ca dinapoi.

Eu stiu..e sus..si-acum - Zimbeste!
Si doar o liniste mortala
A inundat tacerea mamei...
Acum e sus...straina capitala.

Sa-ti fie viata ca un vis,

frumoasa ca un paradis!

Parte sa ai de fericire,

sa fii iubit, sa-mparti iubire!

Sa ai in suflet bunătate

si-n spirit setea de dreptate!

Sa poti sa razi cand viata-i dura

si s-o inlantui cu caldura!

Sa fii eroul din poveste,

pe care Papi il iubeste!...

La mulți ani incarcati de tot ce este mai frumos in asta lume! P. P. V. 

O barcă se leagănă pe valuri ușor, Un băiat cântă un cântec de dor. Doi puii de lebădă stau pe apă cuminți, O fată îi admiră cu ochi frumoși și blânzi. Soarele se ascunde după un nor. Să lasă amurgul încetișor, Noaptea întinde peste ape al său negru covor! Se aude un murmur de izvor. Răsare luceafărul veșnic călător, Apare și luna mândră de după un nor. Ce vis, ce tablou fermecător! (Poezie de Vladimir Potlog)

Spre lacul cu unda lină

Eu iarăși am pășit,

S-așez în a lui lumină

Gândul meu obosit.

Când soarele, trist și tăcut,

Pe boltă răsărea,

Eu, cu iubire, al meu trecut,

Veneam spre-al fereca.

Și stelele, mici, se zbăteau,

Prinse în bezna grea.

Pe ramuri, ciocârlii cântau

Și codru-ntreg jelea.

Când nufărul iar înflorea,

Dansau fluturi ce sorb

Nectar, iar dânsul înota-

Frumosul fără corp.

Când unda verde tremura,

Privea tăcut și trist

La raza ce se alungea

Pe cerul de-ametist.

Din ochii mari, lacrimi curgeau.

De ploaie-s norii plini.

Suspine se lichefiau;

Hrăneau noi rădăcini.

Doar nufărul se înfunda

Și aș fi vrut să-l rup,

Că-n suflet mi se așeza

Frumosul fără trup.

Și am promis c-am să revin

La blândul Ipotești,

La codrul cel de rouă plin,

La lacul din povești,

La scrisul lui simplu, firesc,

Ce-alină suferinți

Lăsate de cei ce-odihnesc

Sub rădăcini, cuminți.

Și totuși a rămas uitat

Frumosul fără corp,

Căci mințile au tot glisat

Pe-o aripă de corb.

Dar eu pașesc, din nou, cu dor,

Spre lacul vechi și drag,

Spre versurile ce nu mor,

Ci se dizolvă-n larg.

Un nufăr, sufletul speriat

Și valuri care-l rup;

În cripta grea, zace uitat

Un rest din al său trup.

Poezie de Marieta Maglas

22 august 2026

Cine sunt părinții Cine sunt părinții? Sunt acei care m-au adus pe lume, M-au învăţat carte, mi-au dat un nume. Cine sunt părinții? Sunt acei care mi-au dat povață, Să fiu om bun și să merg cu capul sus prin viață. Cine sunt părinții? Sunt mai sfinți decât sfinţii O icoană cu chipul lui Dumnezeu. Care o voi purta în inimă mereu! Cine sunt părinții? Sunt ca luceafărul de pe cer. Ei m -au învățat să iubesc, să lupt și să sper! Poezie de Vladimir Potlog

Nu sunt cuvinte în lume

Să exprime

Dragostea mea pentru tine! 

Dar totuși exprim aceste cuvinte

Parte din mine!

Primul fior, prima clipă

Prima lacrimă

Toate au fost despre tine

Ai fost și ești lumina mea

Parte din mine!

Te-am cunoscut și te-am ales 

Și nu l-a întâmplare

Din motive de neînțeles 

Te-am ales pentru inima ta mare

Un înger bun, cu chipul blând 

Ce mă iubește nespus

Te văd mereu surâzând 

Pentru tine am compus 

Acest poem să știi cât te iubesc

Îngerul meu, parte din mine

Toată dragostea ți-o dăruiesc 

Chiar de anii ne vor prăfui chipul

În inima mea va fi la fel

Oricât va trece timpul

Te voi iubi etern...