De ce copii, vă certați

                     Micuța furnicuță ,

       Micuța furnicuță 

Din fire -i tare hărnicuță 

Trudește din zi în noapte pe cărare 

La puișori s-aducă demâncare.

   Găsește un bob și încă unul, iată;

Și încearcă pe amândouă să le ducă deodată.

Pune un bob pe spate,pe altu în gură îl i-a  ,

Căsninduse întruna să ajungă acas la ea .

         Dar drumul este greu și anevoios 

Și întâlnește câte un bolovan lucios 

Cu greu îl urcă până la jumate 

Dar greutatea -i mare și -o trage în jos de spate.

          După mai multe încercări e tare abătută 

Dar mica furnicuță nu se dă bătută,

Trudește întruna până reușește 

S-ajungă acasă la puișorii, pe care îi iubește .

      La troița din răscruce 

O măicuță își face cruce 

Face cruce și se închină 

Cu foc mare la inimă 

      Face cruce și se roagă 

Copiii acas' să se întoarcă,

Că au plecat în larga lume 

Să-și facă un rost anume.

     Se roagă și îngenunche 

Pe copii,domnul să ajute 

Să vină în țara lor 

Unde ea le duce dor.

    Se simte fără putere 

De la domnul, milă cere,

Să nu plece într-o zi 

Fără aș vedea copiii.

    Cred că sunt nedrept cu mine 

Singur eu mă sabotez,

Nu știu cum să fac mai bine 

Să pot să nu mai oftez.

  Astăzi,cad dar mă ridic 

Și zic, că mai pot un pic 

Vreau să merg tot înainte 

Inima nu vrea să asculte,

Că e în trecut ancorată 

Nu se lasă dezlegată.

   M-am gândit să-i pun baipas 

Să treacă peste impas 

Să trăiască în prezent 

Fără urme de regret 

Privească paharul plin 

Nu pe acela cu venin 

  Geaba vine acum regretu 

Că mi-am dat cu stangu în dreptu 

Am vrut să le fie bine 

Celora de lângă mine.

Nu m-am prețuit mai mult 

Nici boboc,dar nici adult.

         Vișinii își scutură floarea albă și mirositoare 

Pe jos se așterne un covor luminat de soare 

Alături într-un nuc pe o creangă mai înaltă,

Stă un guguștiuc în cuib,unde puii vrea să scoată.

      Cu multă trudă el l-a construit 

Și stă acolo pe ouă neclintit 

Vântul, ploaia și soarele îl bat în cap 

Dar el îndură totul ca un părinte adevărat.

         Nucul,se umple tot mai mult de frunze 

Iar cuibul printre ele se ascunde 

Privea de sus din cuib la un băiat 

Care bătea o minge neîncetat 

Pe care o dădea mereu mai sus,

Până când mingea, în cuib la pasăre a ajuns.

        Doamne,ce mult s-a speriat,
Văzând că ouăle s-au spart.

Tare a mai fost mâhnită biata păsărică 

Și a plecat din cuib cu inima rănită.

Se mai întoarce pe o creangă dimineața în zori 

Gândind că nu o să mai scoată puișori.

    De-aș ști că vi tu mâine în zori,

Te-aș aștepta pe pat de flori 

Și de ai veni din nou acasă 

Ți-aș pune flori și vin pe masă.

   Sau dacă vi pe înserat 

Când toată lumea s-a culcat 

Doar eu te-aș aștepta în poartă 

Doar eu și cu a noastră fată.

Și nepoțelul care nu te știe 

Decât, din câte o fotografie.

   Să vezi ce multe s-au schimbat 

De când de acasă ai plecat 

Dar nimeni locul nu ți-a luat 

Și noi cu drag te-am așteptat.

          Narcisistul, în a lui viață 

Doar pe el se pune în față 

Dacă un râu azi a gândit 

Mâine l-a și înfăptuit 

Că e cu gura,sau cu fapta

Într-o zi, își v-a lua răsplata.

     Cel ce are suflet hăd 

Numai rele îi vin în gând 

Nu gândește în credință 

Că provoacă suferință,

Celui pe care -l hulește 

Și numai de rău vorbește.

   Pentru că are suflet de tăciune 

Totdeauna primul, doar pe el se pune 

Crede, că el le-ar ști cumva pe toate 

Și fără el,nimic nu se mai poate.

Nu știe, că omul a fost lăsat de Dumnezeu,  

Să facă bine dacă poate, și nu rău.

    Citească în cărțile sfinte 

Și apoi să țină minte 

Că răul ușor se face 

Dar lui Dumnezeu nu-i place 

Și la el îl v-a întoarce.

străinule, tu ce mai faci?

te mai oprești pe drum, vreodată?

mai rătăcești prin amintiri

sau le-ai uitat, ca altădată?

străinule, ce ai mai făcut?

ai mai privit în urma ta?

sau ți-ai găsit alt drum mai bun,

fără să-ți pese cineva?

străinule, cum mai gândești?

mai crezi în vorbe, promisiuni?

mai juri că n-o să pleci vreodată

sau taci, ca-n toate cele luni?

În nopți albe de singurătate,

În minte cu ritmuri de tango,

Vârtos simțurile sunt purtate

Pe aripi rozalii ca de flamingo.

Bătăile inimii sunt înaripate,

Iar sufletul aspiră la iubire.

Și cu un suflu plin de voluptate

Îngădui corpului avântul de trăire.

Spre dimineață când zorii apar,

Pe ritmuri de vals starea unește

Toate simțurile ca la un stupar,

Și firav imboldul vieții renaște.

Creând în cursul întregii zile

În minte ritmuri cât mai vioaie,

Și înfruntând toate vânturile

Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.

Visând cu ochii deschiși larg

La ritmuri de jazz și blues,

Am ridicat la corabie catarg

Navigând pe ape ce-mi dau ghes.

Și mă gândesc la clipe magice

În ritmuri de muzică piano,

Primind în dar momente feerice,

Așa cum cafeaua e și capucino.

Când venim pe lume,

Avem deja un nume

L-am primit în dar 

De la cei ce sunt părinți.

De vrei,nu vrei, trebuie să-l porți

E eraditatea ce te definește,

Ea este comoara,ce te face om 

Sau balastrul, viții tale și devii 

       NEOM !

La fiecare ceas de miez de noapte

Mi-ascult iar gândul vorbindu-mi la pertu,

Și las condeiul să treacă iar la fapte,

Eu simt, iubito, că muza mea ești tu.

O zi de aș avea numai cu tine,

Ți-aș recita tot ce-am scris pân-acum,

Dar cum noi dormim în paturi străine

Fac din strofe până la tine drum...

Versul, rima, e fața ta zglobie,

Iar ritmul, chiar ochii tăi de catifea,

Scumpo, ești material de poezie

Fii inspirația din viața mea... 

Suntem doar praf sub talpa timpului etern

Un mic detaliu în mișcare printre veacuri

Ne-am inventat un cronometru efemer

Uitând că inima de om nu-i ceas cu arcuri

De-are să doară suflet trist atins de dor

Nu te-aștepta să fii cumva băgat în seamă

Te-aruncă-n gol fără să simtă remușcări

De-ai fi pisică sau delfin te-ajută-n grabă

În alb și negru mărginindu-ne culori

Înlocuim iubirea caldă cu o rană

Lăsând s-ajungă biete inimi cerșetori

Frizăm ridicolul montând dragostea-n ramă

Să o privim contemplativ într-un muzeu

Reprezentare conformistă despre dramă

Să nu ne-atingă ne rugăm la Dumnezeu

Pierduți de inimă-necăm inima-n cramă

Oamenii toți sunt egoiști gândind la ei

Chiar și iubirea-i egoistă, nu te-ntreabă

Cu o tăcere închizând-o-ntre dureri

Pierduți de inimă vorbim într-o silabă

În echilibru învățăm cum să trăim

Goliți de suflet aruncăm dragostea oarbă

Iubirea sună-n poezii cuvânt sublim

Pierduți de inimă trăim fără dovadă

Ca nimic n-apasa anii

Peste puterea intimplarilor

Care ne tin oaspeti

Ca nimic n-apasa

Nici peste usile care se deschid oricum

Chiar daca nu mai avem chei

Simple valuri,anii

Luna ,simpla geamandura