Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Rareș Gireadă
Data postării: 17 august
Vizualizări: 85
Poezii din aceiaşi categorie
Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
În drum spre mare
Oh...Doamne ce miros îmbietor
Ne-a învăluit cabina de tren
Un voal mângâietor,
Un motiv de a scrie un catren...
Stau cu ochii pe tavan
Și-aștept să treacă timpul ,
Mă uit cum urcă câte-un bețivan
Ce repede mai trece anotimpul...
Mă simt sedusă de valuri
De marea cea îndepărtată ,
Aștept să trec de dealuri
S-ajung pe partea cealaltă...
Haide cu mine, haide amândoi
Să ne simțim și noi odată bine ,
Haide cu-al tău spirit vioi
Să ne facă sufletele pline...
Multe..!
Multe am făcut pășind prin viață
Dar recunosc și câte-s nefăcute,
Multe dintre ele sunt cunoscute
Dar rămân și unele necunoscute.
Cine ar putea vreodat'a spune
De câte ori s-a încurcat în ițe,
Și cum a reușit să le dezlege
Făr'a lăsa în urmă...rămășițe?
Suntem o viță dacică de înțelepți
Și-avem darul de-a pune etichetă,
Ești vinovat, nevinovat plătește
Și-apoi vom face noi...anchetă.
Ne place să arătăm cu degetul
Și spre Ion, Vasile și chiar Veta,
Iar când arătătorul se întoarce
Rușinea e mai mare..ca planeta.
Odat' am ridicat de jos o piatră
Și-am aruncat-o direct în țintă,
Dar s-a întors-napoi și m-a lovit
Precum un glonț ieșit din flintă.
Târziu am priceput că-n astă viață
Poți recolta doar ceea ce sădești,
Iar dacă inima-ți e plină de răutate
Nu te-aștepta ca bine să primești!
Corabie în daneză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Sejlbåd
Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,
Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,
Hvad venter dig på din næste destination?
Sejlbåd, sejlbåd...
Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?
Hvorfor advarede du mig ikke?
Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?
Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?
Hvordan fylder jeg den?
Sejlbåd, sejlbåd...
Du var let som en spurv,
Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,
Jeg ved, at du var nødt til at gå
Sådan havde du det
Det troede du.
Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,
Fra flere sejlplader,
Jeg har endda fæstet dit anker,
Jeg ved det ikke bliver nemt for dig
Havet har sine luner,
Du ved ikke, hvad du kan forvente,
Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,
Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,
Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,
Se venligst ned, se det vedhæftede anker,
Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,
Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,
Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,
Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,
(I en argumenterende tone)
Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,
På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,
Hvis du tror det, er det dit valg...
Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,
Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."
Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"
Refrenul prostului cotidian
De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,
Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,
Așa gândim cu toții cand privim un mort,
Crezându-ne pe noi nemuritori...
Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,
Este purtat din lumea-aceasta,
Nici el neștiind cum e posibil,
Privind aproape, vede depărtarea,
Iar de privește-n depărtare
Se regăsește chiar aici...!
Căci neputând pricepe lesne viața,
Noi cei ce suntem rătăciți
Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,
Căci moartea stând ascunsă
Și ascuțindu-și coasa iar,
Tocită de câte vieți a secerat,
Revine blestemata!
Iar eu poetic glăsuiesc...
Nicicum că moartea este personaj de basm,
Dar nici că-i realitate înfricoșată,
Precum de mici am învățat!
Are vreun rost să personifici un blestem,
Să spui "nimicului" sau "morții"
Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?
Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?
Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:
Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!
Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!
Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,
Chiar dacă pare fără de sfârșit!
Nota de plată tot sosește;
Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!
Ce vreau să spun?
Vorbesc de Mântuire și Nemurire...
Hristos te strigă-n gura mare,
Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,
Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!
Vei spune,tu nebune:
Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!
Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,
Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,
Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:
Bea,mănâncă ,chefuiește!
*
Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,
Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?
*
Există oare adevărul...?
Își spune cel nebun!
E treaba mea să știu mai multe?
Nu-i simplă viețuirea asta?
Să fie toate doar atât?
Aud o voce ce glăsuiește:
Tu lasă lumea în nimicul ei!
Căci fiecare se cufundă zilnic
Doar în ce-i place sau pricepe,
Precum frumoasele domnițe,
Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,
De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!
Iar despre oameni,se știe bine..
Unul visează la titluri,faimă și avere,
Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,
Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă
Dorindu-se iubit de-o mie de femei!
Umanitatea întunecată asta arată;
Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,
Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,
Și câte și mai câte lumea asta oglindește,
Fie din aur sau din simplă tinichea,
Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!
Iar despre omul din povestea mea,
Când boala-i dă târcoale,
Rătacitul fuge la doctori renumiți,
Sperând ca viața să-și păstreze
Spunând șoptit în sinea sa:
"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",
Că de murit tot am să mor!
Nu-i asta soarta tuturor?
Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea
Ce-mi sună glorios a imn de stat:
Mănâncă,bea și chefuiește!
Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,
Nu-mi plec urechea la oricine,
De pocăit s-o facă cine poate,
Eu am atâtea încă de făcut!
Trăiesc cum vreau,
Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!
Așa că beau,mănânc și chefuiesc!
Sunt încă rege pe pămant....
Scenariul ăsta l-am ales,
Nu-mi pasă de mă amăgesc!
Să fie asta o poveste tristă
Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?
Să fie lumea-ntreagă cuprinsă
De nesimțirea ce-o aruncă în abis?
Trăim cu toții doar un straniu vis
Ce nu se termină cu viața asta
Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?
Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,
Neexistând nimic de taină ori ascuns,
Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,
Și el ne spune toate câte sunt de spus!
Să fie viitorul lipsit de spirit
Iar Adevarul s-atârne spânzurat?
Așa că am decis să dau un nume,
Poemului ce l-ați citit deja,
Și veți rămane prizonieri o vreme bună,
Gândind la întrebarea mea!
(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
FESTIN ȘACALIC
Parfumați ,inepți și aroganți
Armură le este bogăția,
Dezertori din adevăr și inflamați
Sădesc satanic sărăcia
Cochilii le sunt falnice palate
Bijuterii umbresc acrilica lor piele,
Comori, absurde adunate
Condiment și drog, pentru un dans de iele
Făpturi fatidice și albe de făină
Creaturi cu ochii de cărbune,
Încetați voi ! azi , și căutați lumină
Dișcipoli falși și demascți de rune
Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună
Suflet curb pocit în vad,
Cenușa nu-ți va odihnii în urnă
Fabulos cavou ,te va conduce în iad
Alte poezii ale autorului
Despre un arbore
Din țărâna decadelor frânte,
răsare un trunchi încărcat cu amintiri,
de istorii luptate și învățate pueril.
Cu lăsate și căzute crengi,
el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,
gata să se clatine
și să cadă la pământ.
Sorbirea asfințitului aclamă
această ultimă vedere a unui simbol măiastru,
ce a purtat cândva pe coroana sa
povara unui întreg cer,
iar uliii, un soi de îngeri păsărești,
vin să își ridice vechea șezătoare
în locurile de veci.
Iar când cu o ultimă mijire de claritate
piere și galbena zi,
unde a stat el odată
acum parcă se arată, timidă,
o crăiță încununată cu nimburi viorii.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…
Mormânt de comat
Roagă-te, dacă poți,
la steaua din muntele nopții,
plângi, dacă poți,
la icoană în stâncă sculptată,
adu flori, dacă poți,
la altar din minerale,
fă-ți cruce, dacă poți,
la cap de lup
și șarpe de mare.
Triolet
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins,
Cu pofte mari ce-n versuri cresc.
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Și-n van cuvintele-mi lungesc,
Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins.
Rup din tine
Rup din tine o privire
ce din mine se adapă
precum un cal privat de apă
o cale lungă prin păduri și văi.
Zâmbetul o acompaniază
cu dezvelirea smalțului strălucitor
în spice de unde sărind din reflector.
Auzul este surd,
căci de ritmul împrejurimii a uitat,
lăsându-ți capul liber
pentru un delir de acorduri
cu declarații presărat.
Iar într-o timidă încercare
de plecăciune juvenilă,
obrajii ți se schimbă
în tonuri rubinii,
tremurători în simțirile nestrămutate
din corpul unui cal cu puterile adăpate.