Catren

Sărac ai fost, și ai uitat,

De când ai devenit bogat,

Dorești să ai, mai mult mereu,

Uiți ce a fost, nu ști că-i greu..

Atunci când n-ai,de ai uitat,

Ajută și pe cel sărac .

De dai cu drag, tu vei avea..

Un mare dar, în viața ta,

Totul se-ntoarce înzecit,

Și să nu uiți , cum ai pornit.

Viața, o minune înfățișată,

Bucurii și tristeți împletite-ntr-un dans,

Clipele trec, iar amintirile rămân,

Frumusețea ei mereu ne-a fascinat.

În zori de zi, soarele răsare blând,

Lumina lui ne umple inimile de dor,

Natura se trezește și zâmbește ușor,

Un dar divin, pe care-l prețuim câtând.

În miezul verii, câmpurile sunt înflorite,

Culorile vibrante ne încântă privirea,

Parfumul florilor ne duce într-o călătorie,

O simfonie a frumuseții nesfârșite.

Toamna vine cu culori calde și melancolie,

Frunzele cad ca lacrimi pe pământul mohorât,

Dar în această tristețe există un farmec aparte,

Viața se reinvente ază în fiecare clipă, cu mândrie.

Iarna aduce zăpada și viscolul sălbatic,

Paisaje albe ca-n povesti de basm,

Copiii se bucură de zborul fulgilor în vânt,

Magia iernii ne învăluie cu un farmec magic.

Frumusețea vieții în detalii mărunte ascunsă,

Într-un râs sincer sau o privire tandră,

În gesturi de iubire și în clipele fără grabă,

Viața e o comoară ce mereu ne încântă.

Mă strânge viața ca un brâu,

O piatră sunt în albie de râu,

Și apa curge ca un dans tribal,

Iar eu tresalt la fiecare val.

Își strigă-un pescăruș consoarta,

Iar glasul său e numai plâns,

Împărtășim deopotrivă soarta,

Nici eu, nu am primit răspuns.

Amurgul mușcă plaja cea pustie,

Și singur în nisip mă cern spășit,

Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,

Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.

Am pus și semn, o scoică spartă,

Și în secret o lacrimă-am vărsat,

Pentru pustiu și viața mea deșartă,

Și pentru orice suflet naufragiat.

Am o teamă ascunsă 

De culmi amețitoare 

Din adâncimea nepătrunsă 

De raza unui soare.

De cuvinte nerostite 

Pe buze ce frământă 

Emoții răgușite

Pe aripa mea frântă..

Bolta mi -e neliniștită,

Vântu suflă -n plete,

De valuri încolțită 

Mă scufund în noapte..

Cu frica -n mine cuibărită,

Încă mai sper să zbor 

Spre zarea fericită,

Să nu mă sting de dor..

De crezi,sensul vieții e limpede,clar,

Dar eu,suflet trist,fara zei,fara-altar,

Mă zbat sa-nteleg rostul vietii-mi.

In noapte-al meu gând caută un răspuns,

Ei,oamenii,lupta că sa fie mai sus .

Ce fi-va in clipa finala un dar?

Averea,puterea sau faima?

Ce inima-nalta spre frumos,spre sublim?

Cu cearcăne grele un răspuns deslușesc..

E pace în inima,în gând e senin,

Și singurul zeu la care ma-nchin,

E dragostea..

aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai

spre liniștea aia care trebuie să vină natural.

aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog

să mă ia cu el la un sake,

cu condiția să mă învețe cum să îl beau.

gândurile îți dau ideile;

tu iei ce-i mai bun din ele

și le dai mai departe ca un Sisif

inconștient și bine intenționat,

cu conștiința neîncărcată de

bolovanul care vine

— inevitabil —

să te îmbrățișeze călduros.

Privește astăzi pe acele geamuri

Ce bat spre-ograda gândului plăcut,

În care și acum, dormind sub ramuri,

Te-așteaptă marca timpului pierdut.

De mult în sinea ta domnește frica

Prezentului acesta-ncrâncenat...

Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica

Făptură ce cu sorii a jonglat!

Mă întristează să te văd cum suferi,

Știindu-ți dragul suflet delicat,

Precum era și vântul printre nuferi

În dimineața când ne-am sărutat...

Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,

Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...

Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,

Voi răsări mereu cu glasul viu.

(Imagine de fundal: Jill Clardy)

Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:

Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.

Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași

Față de-acei buni camarazi și părtași,

Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,

Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,

Care întins stă ca un pod de porunci,

Drum deschizând pentru vecia de-atunci.

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

„Ia, domnule, ce curioase jocuri:

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,

Mai comenta și lumea pe alocuri,

Privind scânteia de-undeva din scară.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.