Asteaptă-mă

Nuanțe grii sunt așternute
Peste oameni sute, mii.
Ei privesc discriminator
O mulțime de trecători
Judecănd haine, aspecte,
Lăudându-se că la ei toate-s perfecte.

Trecătorii tac și înghit
Căci persoanele-s greu de oprit;
Suferă tăcut în sinea lor
Sperând că acest chin e trecător,
Însă rămân semne pe suflet,
Minte, chiar și pe corp.

Peste tot este ură,
Bătăi, la orice colt o înjurătură.
Personale nu mai stiu ce-i omul
Și astfel se adâncesc în tot răul.
Fără caracter, îngusti în suflare
Lăsându-ne fără căi de alinare.

Trecătorii cred în mai bine,
Poate în putină adevărată omenire,
În mai puține vorbe grele
Și mai multă sursă de putere.
Lăsați urâtul deoparte
Și oferiți mai multă bunătate.

Ce-i necunoscute,
Te-ai pierdut în gănduri ascunse?
Te gândești la ce-i mai rău,
Că nu vei ajunge la apogeu.

Te gandești la apusuri pierdute,
La acele iubiri trecute,
La amintiri spulberate
De cuvinte și sentimente îndurerate.

Ce te face să fii așa?
Nu vezi, e îngrijorată lumea!
Te privesc toți intrebător
Au vazut că nu e ceva trecător.

Spune-ți că va fi bine,
Căci asta nu înseamnă a te minți
Și gândește-te că mâine
Ai ocazia de a înflori.

Umbli cu 4 țigarete,
Câte fumezi dintre ele?
Mă așez distanțat de tine
Vrând totuși, să fi fost lipit de mine.

Ți-o aprinzi pe prima și te privesc
Îmi tot repet în cap: "Eu oare te mai iubesc?"
Mereu tot încerc să te ocolesc
Și tot ajung să te îmbrățișez.

Șansa se stinse, tu erai hotărât să pleci,
Dar te-ai oprit pe gânduri, ai înghițit în sec.
Ai mai scos o țigaretă și o brichetă
Între timp parcă făceam cu tăcerea o ștachetă.

Venise șansa următoare,
Dar liniștea continua să ne omoare.
Am crezut că ceva-mi vei mărturisi,
Tu de fapt așteptai eu să încep a vorbi.

Tăcând, timpul trecea
Alături de el ardea și șansa,
Ai spus părând sigur, că după asta vei pleca
Dar ai aprins-o apoi pe a treia.

Suprinsă mă uitam la cer, în gol
Tu te uitai la mine, eu căutam un ocol
Știam că dacă te privesc, lacrimi mi se varsă
N-am vrut să mă vezi din nou în aceeași transă.

Pregatită de plecare
Văzând că ,,ultima" șansă dispare,
Ai aprins a patra țigaretă
Am surâs, situația începuse să-mi fie concretă.

Era lunga această ultimă chemare,
Dar și liniștea la fel de apăsătoare
Așteptam amândoi o confesare,
Dar nu aveam niciunul cuvintele necesare.

Ne doream și nu puteam,
Ne voiam și nu ne atingeam,
Știam că nu putem granițele să le depasim
Altfel, păcate în doi o să ispășim.

Te-am privit, am vazut că ultima țigară s-a dus
Fără vreun sentiment în cuvinte să-mi fi tradus.
În concluzie, oare unde ar fi dus
O conversație despre un posibil alt apus?

Cu flori albe
M-am decorat să mă privesti
Să fiu unica,
Singura frumoasa ta.

Cu flori rozalii
Ca obrajii nostri plini de bucurii,
Stiind ca esti prostănac
Am venit să te împac.

Cu flori galbene
Vesele cum am fost noi,
Petale de abia răsărite,
Le-am cules și le-am adus să le vezi.

Cu flori albastre
Cu o tenta de nu mă uita
Am venit într-o seară la ușa ta,
Dar tu nu mi-ai mai spus: Nu pleca!

Cu florile înnegrite
Pline de durere si suspine,
Mi-ai amintit ce-i durerea
După ce ai distrus gradina mea.

Cu ultimele petale rămase,
Mi-am dat seama de tine,
Și ca nicio floare din lume
Nu te-ar fi convins să rămâi cu mine.

Îmi plânge ceru-n palmă
și inima nu mi dă pace
să-i ofer o mângâiere,
o rază să-i dea putere.

Varsă lacrimi ceru meu
și strigă vântu zgomotos
să nu plec, să nu-l las
să n-ajungem la necaz.

Zice-mi la ureche cerul:
„Curcubeul va zâmbi,
dar să te treci peste înc-o ploaie,
mai așteaptă înca o zi„.

Ceru-mi zice să-l aștept
da' lumina mi se-neacă,
s-o iau încontro spre a mea parte,
să nu mai stau încă o data.

„Pământu-i ud neîncetat,
nori tot continuu ne despart,
nu mai pot fi al tău soare,
asta-i ultima mea plecare„.

Am fost făcută din soare
să strălucesc cu neîncetare,
să orbesc a vieţii răutatea,
să fac mai călduroasă realitatea.
Îs trudită din pământ,
să nu uit de unde am început
a naturii veşnică mângâiere
ce am simţit-o fiind prunc.
Şi-s pupată de icoană
a mele-i credinţe surioară
îngrădită de rugăciuni,
cu a mele lumânări spun neputinciuni.
Îs atinsă de întuneric,
şade însetat în mine
tot aşteaptă lacom lacrimi,
dar secetă suspinele din mine.
Poate sunt clădita de nimic
şi-s doar un suflet rătăcit,
n-am gasit a inimii alinare
astept neîncetat încontinuare
a neştiinţei încetare.

Opriți războiul, oameni de cuvânt,

Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,

Iar viața e miracolo atot ce-i univers,

Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.

            Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,

            Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,

            Ucideți fără milă, la mare departare,

            În chinuri și tortură până la depravare.

Opriți războiul, oameni între oameni,

Viața e cotată la preț inestimabil,

Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,

Ce strigă după mame și vor și jucării.

            În loc de tunuri, drone și arme nucleare,

            Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,

            În orice loc din lume și-n orice melodie,

            Să fie numai dansuri de pace și frație.

Viorica E.

Misterios apare, dar dispare!
Pare simplă, dar e grea!
Fericire îți aduce,
Dar printre lacrimi și amar!
Ne bucurăm de ea
Și mult o prețuim,
Dar nu e a noastră,
Ci doar un dar de la cel Divin!

Sta fetita la fântână, 

Sta cu lacrimi de durere,  

Are o poza în mana, 

Ce o strânge cu putere. 

E portretul mamei sale, 

Chipul ei de îngeraș, 

Sta fetita, plânge tare, 

Are lacrimi pe obraji. 

La fântână se retrage, 

Și o cheamă, o imploră, 

S-o mai ia o data-n brate, 

Sa-și mai vadă viitorul. 

Un izvor de apa lina, 

Ochii ei înlăcrimați, 

Nimeni nu o mai alina, 

Nici chiar tata, nici chiar frați. 

La fântână, 

Sta fetita supărată, 

Fără mama, fără tata, 

Pe-al ei suflet cu o pată. 

Pata ce nu se mai șterge, 

Rămâne un mare semn, 

Imprimat în ochi și in sânge, 

Si-n viata ei etern. 

Mi’e frica de moarte sau mi-e frica sa traiesc?
Obosesc cautand siguranță, e omenesc.
Calculez pas cu pas , cu toate astea esuez,
Fara control la ce se intampla, doar reactionez.
Reacția îmi e supusă, asta de cand am inteles
Ca fără filmul din cap nu exista nici un stres.
Ce mai ramane din frica fara o poveste?
Fara toate gandurile ce o fac sa manifeste
Dar inima bate tare, impinge sange’n vene
Si uite asa din nimic, deodata am probleme
Trag aer in piept, frica e doar o senzatie
Si realizez ca iar pun botul la imaginatie
Mie frica de moarte sau de necunoscut?
De murit mor odata, in viata multe de stiut
Credeam ca informatia e pentru frica inamic
Insa cu cat invat mai mult, aflu ca nu stiu nimic

Privind la cer, zâmbesc mereu 

și inima-mi surâde;

Căci Creator e Dumnezeu 

și Ziditor a toate.

Căci El m-a izbăvit din greu 

M-a ajutat întruna,

Mi-a fost alăturea mereu 

Când grea mi-era povara.

Orașul adoarme greu

între reclame care nu se sting

și pași care nu mai caută destinație.

Pe trotuar, o lumină rătăcită

îți colorează umbra

în nuanțe pe care nu le-ai numit.

Respirând adânc

simți cum zgomotul se topește

într-un soi de liniște transparentă.

Un străin zâmbește fără motiv

și pentru o clipă

totul pare posibil.

Telefonul tău tace

iar tu asculți

cum orașul șoptește

că nu totul trebuie controlat.

Lumina se stinge încet

dar rămâne în ochii tăi

un fragment de prezent

pe care nu-l poți pierde.