Gânduri de noapte

Pe sus pe cer se auzea

Un zgomot alb ce chiar plutea 

Plutea în astrele cerești 

Pe albul nor împărătesc 

Zurliu și ce  vesel ce era

Uita să cânte despre ea

Venind acum din depărtare

Un fluture alb de mișcare

Uitat de nor și de paradă 

Cu norul vesel laolaltă

În palma Lui e scris numele tău,

Sub stelele nopții, sub raze de rău,

Te știe din zori, dinainte de timp,

Ești parte din planul Lui cel mai sublim.

În ochii Lui, ești floare de dor,

Lumina ce crește pe-al vieții ogor,

Când norii se strâng și vântul te-nfrânge,

El suflă speranță, El rana îți strânge.

Nu ești uitat, nici clipă, nici ceas,

El te veghează la fiecare pas,

Și-atunci când te pierzi pe cărări fără drum,

El vine în urmă, te cheamă oricum.

Te vede curat, te vede întreg,

Te vede așa cum tu nici nu înțelegi,

Ești visul Lui viu, ești cântec și har,

Iubirea ce-și are în ceruri altar.

Așadar, nu te teme, nici plânsul, nici vântul,

Căci Domnul cunoaște și pasul, și gândul,

Și-n tot ce-ai să fii, și-n tot ce-ai să ai,

E gândul Lui sfânt – acasă, în Rai.

Unde sunt, ce se întâmplă cu mine,

Mă salută, vino la mine,

Nu mai pot să trag,

Durerea mă ucide, ochii plini de sânge.

Drumul meu, găsește-mă, sunt în închisoare,

Cețea mă înconjoară, inima nu mai rezistă,

Ace în tot corpul meu,

Sângele curge, spre libertatea mea.

Floarea și-a oprit stelele în fața norocului,

Viața gri m-a ajuns,

Deschide-mi ochii, plâng,

Valea stejarului negru m-a găsit.

Fundătura din mine e închisă, găsește cheia,

Eliberează-mă de mine însămi, dă-mi libertatea simțurilor.

Cuțitele mă taie, prin venele ascuțite,

Am căzut, disperarea mă omoară,

Minciuni și ură mă înconjoară, unde e realitatea?

Când noaptea, când ziua, spune-mi,

Sunt eu în vis? Trezește-mă, nu mai pot,

Încercările cu săbiile dinăuntrul meu,

Trezirea, dă-mi viață din nou.

Te lupți, trebuie să lupți,

Împrează și sufletul va fi liber.

Copilăria ucisă în copil,

Capitolul nou al cărților îngăduite,

Mângâierea puterilor întunecate.

Mamă, trezește-mă, sunt în întuneric,

Drumul îmi arată calea,

Astralul a capturat cuvintele mele,

Ca soarele, razele nocturne,

Copilul plânge, plânge,

Durerea mamei, simțurile în întuneric,

Natura cuvintelor acestea,

Universul gândurilor mele,

Trezește-mi copilăria,

Copilul în brațele mamei,

Sunt aici, găsește-mă,

Prăpastia e plină de cuvinte și durere,

Ruptura, ieși la lumină,

Sunt aici, floarea albă a culorilor,

Partea nouă a vieții

Parul ei negru, valuri revărsându-se in bolta plaviculei de lut
Pe de-a șirul spatelui meu, își fac loc fiorii
Ochii albaștri luminandu-i chipul tăcut
Îmi imaginez măduva ei osoasă, albă cum norii

Pășește tu pe scalpul meu, vreau sa mă simt viu
Luminează tu căile mele, pe mine nu mă lumina
Pășește-mi tu adevăr, dar nu mă lăsa să te știu
Fa din mine un altar, dar nu mi te închina

Ai fost acolo când plângeam,

Ai fost acolo când eram

Fără putere și credință 

Fără o adevărată esență 

Însă tu m-ai ajutat

Și sufletul l-ai mangâiat

Cu a ta inimă dulce 

Ce sufletul îl conduce

Un suflet pur cu inocență

Strălucește blând în prezență 

Ai fost steaua sclipitoare

Te-am văzut din departare..

Lumina ce sclipea 

Inima mi-o topea 

Bătând din ce în ce mai tare

Am văzut ceva in zare..

A fost liniștea uimitoare.

Ascultă la mine ce-ți zic,

copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,

Toți “e la modă să băgăm droguri”

Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.

Trece timpu’ și ușor li se înfiripă

Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,

că ei normal ca nu vor să zică

“bă am o problemă și nu-i una-i mică”

Trece timpu’ iar și se trezesc

Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,

Că au ajuns dintr-o viață plină,

Într-una plină de rugină.

Rugina de pe cârligul ăla,

când sarea e pescarul prin ape

Te agață și ușor devin șarpe,

Și se apucă să mai zică,

“hai fă-mi și mie doar una mică”

De la mici ajung la mari,

Toleranțe de spartani,

Vise cu senzații tari,

Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.

Toți au dat-o cu impertinenta,

și acum ei strâng mâna cu dependența.

Lucrul ce-i vor opri,

din a face ce și-ar dori.

Am vrut să fiu cu adevărat iubită

Să port rochii și pantofi

Să fiu un pic măcar auzită

De cel ce nu ma iubit deloc !

Am vrut să simt căldura sufletească

Să dansăm ,filme sa privim ,

Iar el a ales să mă părăsească

Fiindcă nu ne potrivim

Eu sunt soare ,iar el lună,

Eu sunt apă ,iar el foc ,

Eu sunt floare ,iar el furtună ,

Nu ne potrivim deloc !

Nicicând să-ți amintești ce-a fost, 

Tot ce-am trăit demult s-a stins.

Acum chiar nu au nici un rost 

Promisiunile ce nu s-au împlinit.

Contează doar că ambii suntem vii, 

Și-ți trăiești viața ce-o doreai, 

Dar parcă totuşi nu mai ştii

Să mai zâmbeşti, cum tu zâmbeai.

Posibil să greșesc și doar să mi se pară, 

Dar sufletul te simte că nu ești împlinit, 

lar gândul ăsta nu-mi dă pace, mă omoară, 

Credeam să merite ce tot am pătimit. 

E trist... că nici nu știu cine-i de vină...

Că azi apari doar ca un deja-vu, 

Și eu îți sunt doar o străină...

Nu știu... Probabil... ești de vină tu...

Oare cine-o să m-ajute?

Inima s-o scap de lupte,

Mintea să nu fie tristă,

Corpul sa nu simtă lipsă.

Oare cine...

Să mă scape de durere,

Să o pierd s-o arunc în mare.

Promisiunile sunt goale,

Viața nu are scăpare, Oare cine...

Va veni, tristețea să o doboare

Să îmi fie alinare

Pentru al meu suflet întristat

Care rătăcește-n gol

Pierdut și neîmpăcat...

Oare cine...

Să-mi aducă iar lumină,

Să-mi aline a mea vină,

Să-mi șoptească blând, ușor,

Că nu-s singur în al meu dor...

Oare cine...

Să-mi aline nopțile reci,

Să-mi șoptească "nu mai pleci",

Sau măcar un strop de vis,

Într-un suflet stins, ucis...

Fluturii care zburau prin stomac, azi i-am uitat,

Odată cu ei, și pe tine în spate de tot te-am lăsat.

Ți-am șters amprentele pe care le-ai lăsat pe torace,

Cândva inima-mi bătea în ritm cu noi, azi tace.

Mi-am promis c-o să te uit, chiar dacă te mai simt în ploi,

Am acceptat că suntem „tu și eu" și că nu mai există „noi".

Când am băut ultima cafea împreună

Știam că n-o să ne mai vedem 

Și am sperat mai bine de o lună,

Că dacă e menit 

O să dăm unul de altul încă odata 

Oriunde-am fi , chiar și-n deșert.

Când am băut ultima cafea împreună,

Era aproape miezul nopții ceasul 

Și când ai alergat în urma mea 

Speram că ultima noastră cafea avuse gust si chef de ceartă.

Și ca de dimineață 

O bem de împăcare.

De-atunci am scris, am învățat.

Am făcut tot ce-mi place mie

Dar nu m-am reinventat

Pentru c-am fost deja cladită bine

Când noi ne-am cunoscut accidental

Nu îți revine nimic ție

Din toată supărarea mea

Tot ce fac, fac pentru mine

De- o să mă schimb, nu-i vina ta.

Am luat într-adevăr câte ceva cu mine

Lucruri si gesturi pe care de la tine le-am preluat

Tu ai plecat, dar amintirea ta e vie

căci ce a fost frumos și bun 

puțin câte puțin cu mine am luat. 

Încerc să nu urăsc... să nu regret nimic

Din tot ce plecarea ta, mi-a lăsat de trăit 

N-aș vrea să-mi pară versul de realitate pierdut 

Dar azi, totul e parte din ce-am devenit!

Din durere, lacrimi, vise și zâmbet...din pasul greșit 

Am început să-mi scriu povestea și cumva, am înflorit 

Deși drumul mi-e greu ca în orice început 

Mi-amintesc cum mă încurajai, neștiind că voi scrie acut...

Încerc să nu mai astept...chiar de mi-e dor,

De ochii tăi ghiduși...de vinul ce-l ador....

N-aș vrea să-mi pară versul prea măreț 

Dar mi-ați fost iubirea ce n-am să mai trăiesc!

Sper doar, într-o zi, să-ți inapoiez indiferența prin curier

Decorată frumos... cu un zâmbet stingher

Închisă cu grijă, în liniște... fără vreo adresă 

Numai să n-o mai simt printre rânduri cum se vrea scrisă...

Poate ai s-o găsești cândva într-un colț prăfuit...

Să pui și tu lângă ea, promisiunile ce le-ai rătăcit 

De vei deschide coletul... să găsești ce mi-a rămas de dat

O cutie goală, un gol ambalat și-un vis... dezlegat...

Păstrează-l... înrămează-l cu a ta tăcere 

Eu știu deja cum este timpul să stea în loc...

Cum e să nutresc speranțe din durere

Să fac literatură dintr-un final, ce n-a avut noroc...