Biruință

De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,

Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,

Așa gândim cu toții cand privim un mort,

Crezându-ne pe noi nemuritori...

Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,

Este purtat din lumea-aceasta,

Nici el neștiind cum e posibil,

Privind aproape, vede depărtarea,

Iar de privește-n depărtare

Se regăsește chiar aici...!

Căci neputând pricepe lesne viața,

Noi cei ce suntem rătăciți

Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,

Căci moartea stând ascunsă

Și ascuțindu-și coasa iar,

Tocită de câte vieți a secerat,

Revine blestemata!

Iar eu poetic glăsuiesc...

Nicicum că moartea este personaj de basm,

Dar nici că-i realitate înfricoșată,

Precum de mici am învățat!

Are vreun rost să personifici un blestem,

Să spui "nimicului" sau "morții"

Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?

Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?

Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:

Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!

Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!

Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,

Chiar dacă pare fără de sfârșit!

Nota de plată tot sosește;

Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!

Ce vreau să spun?

Vorbesc de Mântuire și Nemurire...

Hristos te strigă-n gura mare,

Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,

Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!

Vei spune,tu nebune:

Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!

Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,

Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,

Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:

Bea,mănâncă ,chefuiește!

                      *

Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,

Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?

                      *

Există oare adevărul...?

Își spune cel nebun!

E treaba mea să știu mai multe?

Nu-i simplă viețuirea asta?

Să fie toate doar atât?

Aud o voce ce glăsuiește:

Tu lasă lumea în nimicul ei!

Căci fiecare se cufundă zilnic

Doar în ce-i place sau pricepe,

Precum frumoasele domnițe,

Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,

De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!

Iar despre oameni,se știe bine..

Unul visează la titluri,faimă și avere,

Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,

Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă

Dorindu-se iubit de-o mie de femei!

Umanitatea întunecată asta arată;

Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,

Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,

Și câte și mai câte lumea asta oglindește,

Fie din aur sau din simplă tinichea,

Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!

Iar despre omul din povestea mea,

Când boala-i dă târcoale,

Rătacitul fuge la doctori renumiți,

Sperând ca viața să-și păstreze

Spunând șoptit în sinea sa:

"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",

Că de murit tot am să mor!

Nu-i asta soarta tuturor?

Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea

Ce-mi sună glorios a imn de stat:

Mănâncă,bea și chefuiește!

Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,

Nu-mi plec urechea la oricine,

De pocăit s-o facă cine poate,

Eu am atâtea încă de făcut!

Trăiesc cum vreau,

Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!

Așa că beau,mănânc și chefuiesc!

Sunt încă rege pe pămant....

Scenariul ăsta l-am ales,

Nu-mi pasă de mă amăgesc!

Să fie asta o poveste tristă

Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?

Să fie lumea-ntreagă cuprinsă

De nesimțirea ce-o aruncă în abis?

Trăim cu toții doar un straniu vis

Ce nu se termină cu viața asta

Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?

Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,

Neexistând nimic de taină ori ascuns,

Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,

Și el ne spune toate câte sunt de spus!

Să fie viitorul lipsit de spirit

Iar Adevarul s-atârne spânzurat?

Așa că am decis să dau un nume,

Poemului ce l-ați citit deja,

Și veți rămane prizonieri o vreme bună,

Gândind la întrebarea mea!

(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

M-ascund de oameni căutând doar omenie

Găsind ființele robite de mândrie

Plătesc tăcerile să-mi țină companie

Lipind cuvintele-ascuțite pe hârtie

Stă invizibilă tăcuta modestie

Se etalează convenabila prostie

Sau aroganța mănuind o șmecherie

Prezintă-n scenă opulența cu măndrie

Pierdute suflete adună bogăție

Lipsiți de scrupule ne-aruncă în robie

Clădind palate din minciună și hoție

Avar hrănindu-se din noi cu lăcomie

Ne-au condamnat să ne târâm în sărăcie

Considerându-ne doar sclavi la datorie

Elaborând fraze scrobite cu trufie

Explică gloatei cât de greu e la domnie

Toți ‚patrioții’ ce-au furat din vistierie

Sperăm s-jungă-ntemnițați la pușcărie

Aștept secundele să bată armonie

Un imposibil delirând o teorie

Acum că dacă tot m-am și născut,

Prin dar divin având și dreptul a trăi,

Un pic de libertate le-am cerut,

Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.

Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,

Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,

Și fiecare pentru celălalt e pradă,

Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.

Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,

De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,

Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,

Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.

Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,

Căci virușii subit au evadat din eprubete,

Suntem bolnavi cu toții la grămadă,

Și ne tratează specialiști din clinice secrete.

Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,

Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,

Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,

Ce răspândește boli virale și în masă.

Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,

Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,

Lângă advon găsești deschise farmacii,

Să iei câte-un calmant la fiece minune.

Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,

Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,

De-atâta aplaudat îi doare seara palma,

Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.

O linie își caută începutul
și se pierde în cerc.
O întrebare cade
într-un puț fără fund
și urcă înapoi —
altă întrebare.
Cine atinge pe cine
când bătăile inimii
sunt de fapt din afară?

Veselă ești tu toamnă dragă

Cu veșteda frunză ce-i moartă pe stradă!

Parada ta-i galbenă cu tot cu fanfară,

Covorul cel roșu foșnește o vreme,

Sub piciorul aceleiași tinere de anul trecut domnișoară,

Ce se plimbă în cerc împreună cu tine!

Veselă ești tu cochetă toamnă,

Chiar dacă unii spun că ești tristă...

Porți haine din aur croite,

Ce puține rivale și le permit!

Poate doar primăvara are talentul mai mare,

Eu totuși cred că și iarna are premiul,

Mulți spun că doar vara stă pe podium!

Suratele toate se ceartă-ntre ele,

Se păruiesc,se bat se gonesc,

Nu pot sta împreună o clipă!

Totul se strică iar vântul destramă tabloul,

Precum pictorul schimbă cartonul..

Și totuși acum este veselă toamnă,

Ce poartă haine regale doar pentru tine sau mine!

(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,

Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.

Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,

Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.

Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,

Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.

Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,

Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.

Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,

Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.

N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,

Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.

Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,

Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.

Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,

Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.

E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,

A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.

Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,

Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.

Cu fiecare oră mă macină mai greu,

În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.

Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,

O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.

Vreau sa aflu odata cine am fost candva

Care mi-e istoria, o voi repeta?

Mi-am vazut prostia ce ma tine aici

Mi-am carat povara izbavindu-mi rostul

Ce l-am avut in noaptea untainted so  vieti mele....

In noaptea -ngandurare in care

Am simtit cei bine ai si cei rau in soare

Ce te creste- suflet cand esti lumunat de soare

Mi-am gasit cararea in padurea trista

Unde ego-ul meu era odata

Raza calatoare in briza de mare la apus de soare

Iar sufletu-l radea cu miros de floare...

Dar m-am ajuns din urma 

Am ajuns la azi

Unde vreau sa stiu

Cine este ea...este alta fata ce se uita mandra in oglinda sparta

M--am pierdut pe drum...m-am pierdut pe mine s-au m- am ratacit

Tot ce vreau sa atiu 

Cine sant acum?

Ce cauti aici oare

Tu care dai tarcoale

Ai ajuns aici din greseala 

Sau ai fost nevoit sa iesi 

Din a ta viata

Relaxeaza te,putin mai mult

In aceasta casa de zahar

Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut

Nu esti singurul sa stii

Doar unul din milioane de adulti,copii

Insa nu sta prea mult,

Logic ar fi sa stai pana consumi destul

Peretii pot avea ce gust vrei tu

Iar aerul sa miroasa a parfum

Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa

Dar nu uita

Ca aici nimeni nu e real

Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca

Va ajunge sa te inchida pe viata

Iar tu vei muri de diabet

Ca altceva nu aveai de facut 

Decat sa mananci din aceasta

Casa de zahar 

Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara

De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut

Peste inima mea franta, pansamente pun o suta

Dar rana ce mi-ai lasat

E prea adanca sa se fi vindecat.

Si ele se dezlipesc

Cicatrici nu se ivesc

Pentru ca nu s-a vindecat

Durerea ce ai lasat

Cand cu atata usurinta ai plecat.

Momentul potrivit ai zis sa astept

Sincronizarea n-a avut efect

Pentru ca nu te-ai vindecat

De trecutul ce te-a afectat.

Si am fost un pansament

Pe care l-ai dezlipit incet.

N-am putut sa repar ce am ivit

Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.

Suflet misterios, plin de haos si culore

Pentru ca nu te-ai vindecat

Din haos si mie mi-ai dat

Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare

Cum as putea din haos sa-mi revin oare?

Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare

A fost atat de profund

O sa te mai intorci cum zici oare?

Mai multa culoare de mi-ai fi dat

In haos nu m-as fi scufundat.

Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici

Ma gasesti plina de frici.

Rana poate s-a inchis

Haosul l-am depasit

M-am trezit la realitate

M-am schimbat cum nu se poate.

Daca n-ai sa te intorci

Din tot haosul cel mare

Acea pata de culoare

Mi-o voi aminti ca fiind pata

Ce m-a facut sa fiu alta

Iar tie n-o sa iti doresc

Decat bine, iti multumesc

Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata

Ce a-ncercat ca nimeni alta!

Stau in rand la fericirea-I oarba,

Poate-i vad și eu a-l ei preț;

Să-mi las mințile sa fiarbă

Cu apa rece, în îngheț.

Vad muritori, cu fețe triste

Ce încearcă a trăi;

Ce incearca sa existe

Într-un rand, lung de vecii.

Vad copii ce nu au minte,

Dar așteaptă împietriți.

Vad părinți ce n-au cuvinte,

De gândirea lor topiți.

Vad puștani ce sobru spera

Sa-și cunoasca Julieta.

Vad copile ce-și pusera

Gând să-și toarcă silueta.

Mai sunt oameni; mici și mari,

Oameni buni, oameni fugari;

Oameni slabi, oameni mai tari;

Unitari, rudimentari.

Inca stau la rand la fericire,

Poate vad de ce-s trimis,

Poate vad și eu iubire...

Pentru mine, e închis.

Ploua peste noi cu tunete si fulgere

Dintre noi, doar tu ai umbrela

Pe mine nu m-acoperi desi inima iti cere

Si te faci ca n-o auzi cand urla

Tu mergi in fata mea, eu te urmez

Ca alt drum decat asta nu stiu

Si ma doare tare dar nu pot sa cedez

Ca de nu-s a ta nu stiu ce sa fiu

M-am imbolnavit de la ploaia rece

Ca nu vrei sa m-acoperi nici sa ma astepti

Nu spui nimic, macar sa-mi spui de ce

Ai dat cu tot ce ti-am dat de pereti

Si stiu ca nu raspunzi, imi dai doar tacere

Eu raman in spate, te urmez fidela

Ploua peste noi cu tunete si fulgere

Dintre noi, doar tu ai umbrela.

Toate gândurile mele

Stau și în șoaptă îmi vorbesc

Cum să fac să infliresc,

Clipele să le trăiesc.

Una-i viața, scurtă -i firea 

Zile, ani se duc în vânt

Eu rămân fără menirea

De-a trăi cu rost în gând.

Mă întreb în zori și -n noapte 

Cui îi pasă că mă pierd?

Timpul curge mai departe,

Iar eu nu știu să -l petrec.