1  

Ce să-ţi dau române

 

Ce să-ţi dau române,

Pentru al tău chin,

Pentru veşnica durere,

Şi amar destin.

 

Ce să-ţi dau creştine,

Spune-mi ce doreşti?

Viaţa ta e tristă,

Dar tu, Mă iubeşti.

 

Doamne pentru a mea durere,

Nu vreau vindecare,

Şi din marea Ta putere,

Dă-mi doar alinare.

 

Dă-mi un fluier să doinesc,

Când durerea mă frământă,

Şi când traiul mi-e greoi,

Şi duşmanii mă-nspăimântă.

 

Dă-mi poetul să îmi cânte,

Cerul, neamul şi natura,

Toate cele câte sunte,

Să îmi potolească ura.

 

Dă-mi pământul cu verdeaţă,

Codrul să mă răcorească,

Să nu-mi pese de-a mea viaţă

Doar copilul să-mi trăiască.

 

Dă-mi putere să mă rog,

Să nu cad în nepăsare,

Şi cu Tine fac zălog,

Că nu-mi trebuie vindecare.

 

Doina, codrul şi poetul,

Rugăciunea către Tine,

Mulţumescu Ţie Doamne,

Toate astea îmi fac bine.

 

 


Category: Diverse poems

All author's poems: Gabriel Trofin poezii.online Ce să-ţi dau române

Date of posting: 28 September 2023

Timp de citire: ~2 min.

Views: 916

Log in and comment!

Other poems by the author

De avem aceleaşi visuri

 

De avem aceleaşi visuri,

Piară lumea acum în ele,

Traiul meu e în abisuri,

Iară sufletul în stele.

 

De trăim aceleaşi patimi,

Mângâieri ne-or fi blesteme,

Vom sorbi din irişi lacrimi,

Şi vom recita poeme.

 

De nutrim acelaşi gând,

Vom cânta imnul iubirii,

Şi din trupul tău plăpând,

Or să crească trandafirii.

 

Şi-om trăi iubirea noastră,

De astă lume mult departe,

Şi-om privi de la fereastră,

Cum lumina-n cer se-mparte.

More ...

Dor

 

Dorul meu îți cântă-n suflet, 

La fereastră, tu stai tristă, 

Și gândești la al meu umblet, 

Vărsând lacrimi în batistă. 

 

Ziua-ți pare mult prea lungă, 

Zbucium și nesomn ți-e noaptea, 

Iar tristețea ți-o alungă, 

Raza lunii și cu cartea. 

 

Vântu-ți duce șoapta-n zare,

Printre frunze răvășite,

Glasul meu, ca o chemare,

O cuprinde, și-o înghite.

 

Pe sub gene stinse, plouă

Răsărind dorinți pripite,

Murmurând o rugă nouă,

Îți ții palmele lipite.

 

Dar ascultă, lin, tăcerea,

Ea îmi poartă umbra vie,

Și îți lasă mângâierea,

Fără trupul să o știe.

 

Și privește cum suspină,

Frunza arsă de uitare,

În tăcerea ei se-nchină,

Dorul meu fără hotare.

 

Lacrimile strângi sub pernă,

Rătăcind prin vis pustiu,

Și-n iubirea ta eternă,

Tu, s-aștepți, că am viu,

 

Să-ți rămân în nopți târzii,

Ca o rază în fereastră,

Și ca veșnic să mă știi,

Voi fi steaua cea albastră.

More ...

Te caut...

 

Mă plimb pe străzile pustii

și caut pașii tăi în ecoul nopții. 

Parfumul ți-l simt, dar nu ești nicăieri.

 

Un vânt cald aduce mirosul tău

dintr-o altă vreme,

când râdeai fără să te temi

că timpul ne-ar putea pierde.

 

Îmi ating sufletul gol

și simt cum am pierdut ceva

ce nu știam că se poate pierde.

 

Și totuși, chiar și așa,

rămâne o urmă blândă,

care mă face să zâmbesc

în timp ce te caut, 

în toate colțurile mele.

 

More ...

Despărțire

 

Fugim de noi spre-a ne zdrobi,

Iar zborul tău e prăbușirea mea,

Din mine o aripă ți-aș încropi,

Că poate-o să te-ntorci cândva.

 

Stârnim vulcani la fiecare clocot,

Iar pasul meu e alergarea ta,

Ți-aș implanta pe buze-un hohot,

Să râzi în somn de farsa mea.

 

Strivim în dinți cuvinte ce unesc,

Și întâlnirile sfârșesc cu brio,

Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!

Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!

 

Ni-s toate visele devreme ori târzii,

Fântânile au secat așa ciudat deodată,

Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,

Și au murit stupid o mamă și un tată.

 

Un toast al despărțirii se cuvine,

Cu întrebări pe muchie de cuțit,

Pe un mormânt și-o cruce în ruine,

Într-un sicriu comun și neacoperit.

 

More ...

Focul iubirii

 

Incendiu grabnic se întinde, 

Din mâna mea spre carnea ta, 

Și apă este pretutindeni, 

Dar cred că nu ne vom salva. 

 

Ard peste noi iubiri mistuitoare, 

Mi-e ochiul rug și inima jăratic, 

Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare, 

Săruturi reci din cercul nostru artic. 

 

Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,

Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,

Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,

Că mângâindu-l, aievea mă topesc.

 

Cad brațele albe, arse-n lumină,

Și aripi de foc din umeri ne cresc,

Plutim peste carnea ce încă suspină,

Și totu-i sublim, și focu-i firesc.

 

Și poate vom arde pân' la tăcere,

În propriul jăratic să ne îngroape,

Să naștem incendii deloc efemere,

În văzduh, pe pământ și sub ape.

More ...

Nepăsare

 

Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,

Eu însumi mă acuz în toate cele,

Memoria mă biciuie constant cu ură.

Iar carnea-mi freamătă sub piele.

 

De ieri stau tolănit pe buza lunii,

Cu hoitul toamnei prins în cârcă,

Să storc un must să-l bea străbunii,

Că-s arși de rai iar gura li se uscă.

 

Trec zei grăbiți în zori de dimineață,

Se duc la muncă să câștige-o pâine,

Au ochi de foc și cearcăne de gheață,

Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.

 

Se vede-un fum venit din loc ostil,

Se construiește înc-un cal troian,

Amurgul miroase a sânge de copil,

Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.

 

Pe loc aș face toți norii din pământ,

Să plouă cu pietroaiele cât casa,

Prelații să intre cu toții în mormânt,

Să fie slobodă din nou mireasa.

More ...

Poems in the same category

Psalmi - XXXI - A nu mai fi om

 

Doamne,

nu știu când am început să nu mai fiu om.

Poate când am tăcut în fața durerii altuia,

sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat

fără să simt nimic.

 

Poate când am învățat să zâmbesc fals

și să spun vorbe goale doar ca să par viu,

Ori când în mine era doar o cameră întunecată,

fără icoane, fără glasuri, fără rugă.

 

Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,

dar l-am acoperit cu măști,

cu trufie, cu uitare,

cu neputința de a mai plânge curat.

 

Mi-e teamă că am pierdut ființa

care putea iubi fără măsură,

ierta fără explicații

și suferi fără ură.

 

A nu mai fi om,

înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,

să nu mai tresari la durerea altuia,

să nu mai cauți cerul

nici măcar atunci când te afunzi în noroi.

 

Doamne,

dacă încă mai e o scânteie,

nu o lăsa să se stingă.

Suflă peste mine Duhul Tău

și fă din cenușa mea o făptură nouă.

 

Întoarce-mă la rădăcina inimii,

acolo unde omul e după chipul Tău,

nu după rană,

nu după păcat,

nu după frică.

 

Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,

învață-mă din nou ce înseamnă

să fiu viu

în iubire,

în lacrimă,

în rugă.

 

A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.

Nu mă lăsa, Doamne,

să mă sting singur,

să nu mai fiu om...

Chipul și asemănarea Ta.

 

 

More ...

Cea mai frumoasă greșeală

Te-am cunoscut din întâmplare,

Când timpul curgea nepăsător,

Când sufletul meu obosit de-așteptare

Nu mai visa la vreo clipă de dor.

 

N-ai fost în planul unei zile clare,

Nici în visările de noapte târzie,

Ai apărut ca o boare ușoară,

Ca o ploaie blândă-ntr-o zi pustie.

 

O greșeală — așa părea la început,

Un joc al sorții, o coincidență,

Dar pas cu pas, în al tău sărut,

Am descoperit o altă existență.

 

Cu fiecare zâmbet dat pe furiș,

Cu fiecare privire care-mi vorbea,

Mi-ai șters din suflet tot ce era gri,

Și-ai lăsat lumină... fără a vrea.

 

Te-am iubit fără să-mi dau seama,

Fără promisiuni, fără cuvinte,

Doar cu tăceri ce străpungeau teama

Și cu emoții crescute-n cuvinte.

 

Ai fost greșeala care m-a salvat,

Rătăcirea ce m-a dus acasă,

Ai fost furtună ce m-a îmblânzit,

Și rana care n-a fost dureroasă.

 

Căci uneori, din pași greșiți,

Se naște dansul cel mai frumos,

Și inimile ce-au fost rănite

Se-mbrățișează, tăcut, duios.

 

Nu știu ce-a fost: noroc sau întâmplare,

Destin scris cu mâini de vânt,

Dar te port în suflet ca pe o chemare,

Ca pe un cântec fără cuvânt.

 

Și dacă viața m-ar pune să aleg

Din nou cărările, din nou greșeala,

Aș face același pas, fără vreun regret,

Spre tine — cea mai frumoasă greșeală.

 

More ...

Să fie om

Să fie lumină, și întunericul a sucombat

Să fie om, și plămădită e făptură

Să fie doi, și o tăcere-a amuțit

Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit

 

Să fie rău unde e bine, și-a stricat

Să fie noapte între zile, și-a venit

Să fie cer, și luna stele-a invitat

Să fie umbră când plâng norii ascuțit

 

Să fie azi căci poate măine a plecat

Trecând prin noapte întunericul l-a luat

Să fie inimă bătând adevărat

Să fie om când o lumină a strigat

More ...

Drumul spre tine

 

M-am oprit într-un loc,

Între prăpăstii și munți,

Drumul lung, ca un foc,

Cerea pași mai mărunți.

 

Și-mi părerea un cuțit,

Între „poate” și „nu”,

Iar eu, mult prea grăbit,

Spre steaua ta, ce căzu.

 

Și-am rămas între ape,

Cu pasul frânt în noroi,

Doar pârâul știa drumul,

Mai bine ca noi.

 

Gândul, pasăre oarbă,

Se izbea de același semn,

Fiecare „dacă” ardea,

Ca jarul sub lemn.

 

Am stat în ziuă ostatic,

Cu noaptea peste abis,

Așteptarea mușca sălbatic,

Cu dinți de timp neatins.

 

Munții și stâncile,

Ca niște martori reci,

Adunau drumul și luncile,

Să nască alte poteci.

 

Dar pasul vioi saltă și spune,

Ploii de gheață care știe că plâng,

Că nu drumul îl va răpune,

Ci teama că n-am să ajung.

More ...

PLOAIE CENUȘIE

Plouă rece peste orașul stins,

Doar un felinar rătăcit s-a aprins

Pâlpâie parcă a boală, pâlpâie rar,

În aerul greu, irespirabil, amar.

 

Ferestrele privesc fără cuvânt,

cu ochii de sticlă reci, fără avânt,

Pe coșuri iese un fum înghețat,

iar gerul apasă rece, de neiertat.

 

Iarna se târăște prin cartier,

Purtând gerul sub cerul de fier,

un clopot anunță, dar inutil,

ecoul căzând stins, infantil.

 

Frigul tăcut se ascunde în mine,

Timpul stă pe loc, nu mai vine,

Gândurile dorm sum ploaia cea grea,

Ca orașul trist din fața mea.

 

Tace orașul, totul e mort,

Ploaia cade fără raport,

Rămân singur, umed și rece,

Într-o tăcere ce nu mai trece.

 

 

 

More ...

Război

Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni

Medieval ridică săbii idioți

Pornind războiul lasă-n urmă case goale

N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți

 

Minciuni sfruntate oferind mulțimii sclave

Lipsiți de școală e mai simplu să-i conduci

Învață pruncii a muri servind palavre

Nu-i Dumnezeu ce le-a cerut s-aducă morți

 

Infernul cade pe pământ târând cadavre

Dorinți meschine se-nvelesc în patrioți

Proliferând false valori gândiri bolnave

Cheamă la luptă gloata oarbă de netoți

 

Culori macabre poartă cruda vânătoare

Dictată sec de despoți strâmbi și vanitoși

Ori de stăpâni dorind pământ sau răzbunare

Vânzând iluzii despre viața celor morți

 

Cu mâna goală sunt trimiși s-aducă moarte

Biete ființe transformate-n mateloți

Mânând corabia intențiilor barbare

Sălbatic mătură spre umbră frați, nepoți

 

Pornește hoarda sărbătorilor funebre

Cântând  fanfara mitralierelor orori

Lăsând în urmă flori uscându-se în jerbe

Acoperind martirii tragicei erori

 

Oameni de rând ce duc pe umeri greutate

Sunt păcăliți c-au să ajungă mari eroi

Pornind războiul pentru cauze deșarte

Le-ascund rațiunea rătăcind-o în noroi

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍