Ce să-ţi dau române
Ce să-ţi dau române,
Pentru al tău chin,
Pentru veşnica durere,
Şi amar destin.
Ce să-ţi dau creştine,
Spune-mi ce doreşti?
Viaţa ta e tristă,
Dar tu, Mă iubeşti.
Doamne pentru a mea durere,
Nu vreau vindecare,
Şi din marea Ta putere,
Dă-mi doar alinare.
Dă-mi un fluier să doinesc,
Când durerea mă frământă,
Şi când traiul mi-e greoi,
Şi duşmanii mă-nspăimântă.
Dă-mi poetul să îmi cânte,
Cerul, neamul şi natura,
Toate cele câte sunte,
Să îmi potolească ura.
Dă-mi pământul cu verdeaţă,
Codrul să mă răcorească,
Să nu-mi pese de-a mea viaţă
Doar copilul să-mi trăiască.
Dă-mi putere să mă rog,
Să nu cad în nepăsare,
Şi cu Tine fac zălog,
Că nu-mi trebuie vindecare.
Doina, codrul şi poetul,
Rugăciunea către Tine,
Mulţumescu Ţie Doamne,
Toate astea îmi fac bine.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 28 сентября 2023
Views: 592
Poems in the same category
Psalmi - LXVIII - Slava în lucrurile mărunte
Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,
ci într-o iesle.
N-ai ales tron de aur,
ci lemn de brad și paie aspre.
Atunci am învățat că slava Ta
se ascunde în smerenie.
Am văzut lumină
în mâna care ridică un fir de praf,
nu doar în soarele ce stăpânește cerul.
Am găsit har
într-o cană de apă dată cu iubire,
nu doar în jertfe strigate de pe munți.
Sunt zile când nu pot face minuni,
dar pot zâmbi cu iertare.
Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,
dar pot tăcea ca Tine,
în fața celor ce nu mă înțeleg.
Doamne,
învață-mă să Te văd în lucrurile simple,
să nu caut slava Ta în tunete,
ci în foșnetul inimii curate —
și fă-mă vrednic să port cerul
în gesturile firave.
Instinct
E plin de ură astăzi între noi,
Se ascut cuţitele sub masă,
Nutrim cu viclenie sentimente noi,
Dospite într-o cocă ucigaşă.
Ne-am injectat venin în limbă,
Privirea ni-i un sloi de gheaţă,
Prin trup armatele se plimbă,
Şi-i stare de alertă peste viaţă.
Ne bucurăm când camaradul moare,
Rânjim cu steagul păcii în mână,
În suflet, demult nu ne mai doare,
Şi totul e-n război, nimic nu se amână.
Pe mama am făcut-o general,
Pe tată l-am numit iscoadă,
Şi peste neamuri s-a transmis viral,
Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.
În public ne afişăm apoi semeţi,
Şi răspândim duhori în jurul nostru...
Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,
Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.
Fara titlu
Demoni plâng de durere
Când citesc tot ce scriu,
Îngeri plâng de durere
Când îmi fac loc în sicriu,
Cerul îmi cade când se lasă seara,
Din dragoste mi-a rămas doar povara,
Iubirea dulce mi-e amară precum țigara.
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
Al treisprezecelea ceas
Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Psalmi - LXVIII - Slava în lucrurile mărunte
Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,
ci într-o iesle.
N-ai ales tron de aur,
ci lemn de brad și paie aspre.
Atunci am învățat că slava Ta
se ascunde în smerenie.
Am văzut lumină
în mâna care ridică un fir de praf,
nu doar în soarele ce stăpânește cerul.
Am găsit har
într-o cană de apă dată cu iubire,
nu doar în jertfe strigate de pe munți.
Sunt zile când nu pot face minuni,
dar pot zâmbi cu iertare.
Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,
dar pot tăcea ca Tine,
în fața celor ce nu mă înțeleg.
Doamne,
învață-mă să Te văd în lucrurile simple,
să nu caut slava Ta în tunete,
ci în foșnetul inimii curate —
și fă-mă vrednic să port cerul
în gesturile firave.
Instinct
E plin de ură astăzi între noi,
Se ascut cuţitele sub masă,
Nutrim cu viclenie sentimente noi,
Dospite într-o cocă ucigaşă.
Ne-am injectat venin în limbă,
Privirea ni-i un sloi de gheaţă,
Prin trup armatele se plimbă,
Şi-i stare de alertă peste viaţă.
Ne bucurăm când camaradul moare,
Rânjim cu steagul păcii în mână,
În suflet, demult nu ne mai doare,
Şi totul e-n război, nimic nu se amână.
Pe mama am făcut-o general,
Pe tată l-am numit iscoadă,
Şi peste neamuri s-a transmis viral,
Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.
În public ne afişăm apoi semeţi,
Şi răspândim duhori în jurul nostru...
Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,
Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.
Fara titlu
Demoni plâng de durere
Când citesc tot ce scriu,
Îngeri plâng de durere
Când îmi fac loc în sicriu,
Cerul îmi cade când se lasă seara,
Din dragoste mi-a rămas doar povara,
Iubirea dulce mi-e amară precum țigara.
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
Al treisprezecelea ceas
Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Other poems by the author
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
Lumea ta…
Lumea ta eu n-o mai știu
Părul tău cel auriu,
Zâmbetul de primăvară,
Pasul tău cu urma rară.
Lumea ta eu n-o mai văd,
Totu-n juru-mi e prăpăd,
Plânge-o lacrimă sub pleoape,
Că tristețea-mi stă aproape.
Lumea ta n-o mai visez,
Sunt o fructă fără miez,
Trist copac fără de floare,
Fără frunze, fără soare.
Lumea ta mi-e rătăcire,
Labirint fără ieșire,
E un șuierat de vânt,
Care sapă un mormânt.
Lumea ta străină-mi este,
Nu mai este acea poveste,
Cu un mire și-o mireasă,
Ce-și doreau copii și casă.
Lumea ta eu n-o mai știu,
Tot în juru-ţi e pustiu,
Lumea ta eu n-o mai văd,
Tot în juru-mi e prăpăd...
Ploaia
Va veni ploaia, croncăne corbi,
O zdreanță e haina ce mândru o port,
Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,
Și vântul în spate, îl car și-l suport.
Va veni ploaia, cerul e negru,
Mai negru decât îmi e dat ca să văd,
Toamna își cară cortegiul funebru,
Pământul din urmă urlă a prăpăd.
Ploaia va șterge cărările roase,
Și frunzele roșii ce zac în noroi,
Bastonul agăț de crengile joase,
Pădurea șoptește cu voci de strigoi.
Sub smogul de ceață poiana e mută,
Tăcerea își duce veșmintele reci,
Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,
Să-și caute-n taină locuri de veci.
Va veni ploaia căci frigul pătrunde,
Sub zdreanța mea veche, subțire,
Iar drumul de mine parcă se-ascunde,
Și începe să plouă a despărțire.
Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,
Talpa-mi frământă în clisa amară,
Plânge al meu umblet pierdut în eter,
Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.
Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Judecată
Sub trupul meu se stinge rugul,
Căci lemnu-i ud de nedreptate,
Dovezile mi s-au arat cu plugul,
Plantând în loc sentințe și rapoarte.
Verdictul lor îl țin supus sub limbă,
Precum un mort își ține ortul,
Prin vămile pământului mă plimbă,
Legalizând cuvintelor avortul.
Se scurg Iisuși pe răstignirea mea,
Iar cerului ofer tristeți pe datorie,
Paharul morții astăzi îl voi bea,
La fel ca pe o simplă doctorie.
Când slujba înhumării o să-nceapă,
Rugați-mi popa să predice de două ori,
Groparii să mai sape adânc o groapă,
Să bage și justiția cu tot cu închisori.
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
Lumea ta…
Lumea ta eu n-o mai știu
Părul tău cel auriu,
Zâmbetul de primăvară,
Pasul tău cu urma rară.
Lumea ta eu n-o mai văd,
Totu-n juru-mi e prăpăd,
Plânge-o lacrimă sub pleoape,
Că tristețea-mi stă aproape.
Lumea ta n-o mai visez,
Sunt o fructă fără miez,
Trist copac fără de floare,
Fără frunze, fără soare.
Lumea ta mi-e rătăcire,
Labirint fără ieșire,
E un șuierat de vânt,
Care sapă un mormânt.
Lumea ta străină-mi este,
Nu mai este acea poveste,
Cu un mire și-o mireasă,
Ce-și doreau copii și casă.
Lumea ta eu n-o mai știu,
Tot în juru-ţi e pustiu,
Lumea ta eu n-o mai văd,
Tot în juru-mi e prăpăd...
Ploaia
Va veni ploaia, croncăne corbi,
O zdreanță e haina ce mândru o port,
Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,
Și vântul în spate, îl car și-l suport.
Va veni ploaia, cerul e negru,
Mai negru decât îmi e dat ca să văd,
Toamna își cară cortegiul funebru,
Pământul din urmă urlă a prăpăd.
Ploaia va șterge cărările roase,
Și frunzele roșii ce zac în noroi,
Bastonul agăț de crengile joase,
Pădurea șoptește cu voci de strigoi.
Sub smogul de ceață poiana e mută,
Tăcerea își duce veșmintele reci,
Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,
Să-și caute-n taină locuri de veci.
Va veni ploaia căci frigul pătrunde,
Sub zdreanța mea veche, subțire,
Iar drumul de mine parcă se-ascunde,
Și începe să plouă a despărțire.
Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,
Talpa-mi frământă în clisa amară,
Plânge al meu umblet pierdut în eter,
Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.
Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Judecată
Sub trupul meu se stinge rugul,
Căci lemnu-i ud de nedreptate,
Dovezile mi s-au arat cu plugul,
Plantând în loc sentințe și rapoarte.
Verdictul lor îl țin supus sub limbă,
Precum un mort își ține ortul,
Prin vămile pământului mă plimbă,
Legalizând cuvintelor avortul.
Se scurg Iisuși pe răstignirea mea,
Iar cerului ofer tristeți pe datorie,
Paharul morții astăzi îl voi bea,
La fel ca pe o simplă doctorie.
Când slujba înhumării o să-nceapă,
Rugați-mi popa să predice de două ori,
Groparii să mai sape adânc o groapă,
Să bage și justiția cu tot cu închisori.