Ce să-ţi dau române

Îmi este noaptea albă și pustie,

Și-mi cade mâna pe hârtie,

Condeiu-i relaxat pe călimară,

Cuvântul plânge undeva afară.

Mă zgârie baladele pe tâmplă,

Iar inima în alte piepturi cântă,

Îmi smulg privirea-mi hăituită,

Ce-aleargă în a ochilor orbită,

Și o aștern pe coala de hârtie,

Să plângă-ntruna poezie,

Să-nece amarul meu și-al lumii,

În pustietatea rece a lunii,

Să-mi ardă pielea de nesomn,

Sub pijamaua mea de om,

Să-mi plângă noaptea pe obraz,

Că toate zilele-mi sunt azi,

Și tot ce-i azi, va fi să fie,

O lungă zi de  poezie,

În noaptea-mi albă și pustie,

Iar visul nedormit să scrie,

Volume întregi, biblioteci,

În lumea lor topit pe veci,

Și-n loc să stau să lecturez,

Cu fața-n sus, doar le visez...

Unui mut

Am crezut că alcoolic este,

Tremura din mâini subit,

Dar el ascunde o poveste;

E un mut… cam bâlbâit.

Deducţie

Doi muţi stăteau posaci,

Cu mâinile în buzunar,

Şi spune-un filozof dibaci:

N-au chef de vorbă azi, e clar.

Unui beţiv

E o fiară furioasă,

Când la bar, bea Ottonel,

Dar ajuns la soaţă acasă,

Fiara-i doar… un motănel.

Unui electrician

A încercat să lege-un fir,

De la priză la reşou,

Şi instant a bubuit,

Rămânând cu toţi…tablou.

Poporului român

             a ales pe Şoşoacă senator

Caligula Imperator

Și-a făcut calul senator.

Poporul de origini dacă,

Și-a făcut şi el… o vacă.

Şoferul de vidanjă

La psiholog deschise cabinetul,

Să-şi spună oful supărat,

Că el, şoferul de vidanjă, bietul

Se enervează, din orişice căcat…

Lui Diana Şoşoacă

A râvnit Miss Senator,

Dar fiind prea dolofană,

S-a ales foarte uşor,

Cu premiul: Ana A-slană.

Unui curvar

Umblând din floare-n floare,

Finalul i-a fost scris,

Şi acuma trage tare,

C-o muncă de sisifilis.

Facebook

Poze sexy zi de zi,

Ea postează pe feisbuc,

Însă n-a actualizat,

Şi că s-a măritat.

Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor

Şoşoacă strigă în mulţime:

“Lăsaţi minerii să intre-n mine”

Ortacii curs îndemnului să dea,

Stau toţi la rând, să intre-n ea.

Lui Diana Şoşoacă

Minerii închişi în subteran,

Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,

Şi speriaţi de glasul grobian,

Decid să-şi prelungească greva.

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.

M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,

Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,

Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,

Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.

Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?

De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?

Să pot să zbor înspre infinităţi,

Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.

Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,

Înălţările mele sunt căderi în abisuri,

Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,

Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.

Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,

Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,

Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,

Şi apoi liniştite se sting în reflux.

Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,

În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,

Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,

Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.

Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,

Voi declara nule toate trăirile avute,

Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,

Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.

Călăi și călugări la braț hoinăresc,

Focul din iad aseară s-a stins,

Religii și secte subit se unesc,

Tot răul din lume pare învins.

Hotărât, mă împrăștii în alte destine,

Pe pământ plictiseala e mare,

Nimic nu se naște, moartea nu vine,

Și totu-i lipsit de culoare.

Sub iarbă, tăcerea se face mai grea,

Ca un sânge întors în lut adormit,

Respirația lumii abia se mai vrea,

Într-un cerc fără margini, închis, obosit.

Melancolia nu sapă, și iar se-așează,

Ca bruma pe fructul rămas necules,

Și gândul, sub tâmple, încet estompează,

De-atâta prezent fără sens.

Nici iadul nu arde, nici cerul nu cade,

Sunt umbrele toate la fel de cuminți,

În aer plutesc niște zâmbete fade,

A celor plecați să găsească răniți.

Iar eu, risipit în tăceri succesive,

Mă strâng într-un trup tot mai mic,

Pe-un câmp unde clipele, gri și pasive,

Nu nasc și nu mor, doar persistă-n nimic.

Nu ți-am spus niciodată că plec,

dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot, 

ca o pătură rece, în mijlocul verii,

fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.

Te uitai în gol, și în golul acela

eram eu — fără nume, fără trup,

doar o umbră care își cere iertare,

și un colț de liniște unde să doarmă.

Am plecat fără pași, fără drum,

risipindu-mă între marginile tale, 

ca o frunză ce se îndoaie în ram,

și nu cade, dar nici nu mai trăiește.

Toamna ta, m-a cuprins deodată, 

netrecând prin primăvară, 

neînverzind, 

neînflorind... 

Pustie inima îmi este

Mâhniri de peste tot m-apasă

C-așa e ea, loc nu-și găsește

Și liniște n-are în casă

Sunt remușcările de-o viață

Răpindu-mi pacea și e greu

Ofez și gândul mă presează

Dar mi-aminyesc de Dumnezeu

Cu îndelunga Sa răbdare

Nemărginita-i am văzut

Că peste tot Dânsul e veșnic

Ocrotitor de netemut

Fiindcă ispitele-s ca scaiul

Răgaz acestea nu ne dau

Vor fi cât lumea dăinuiește

Și pacea tihna ele-o iau

Dar sa lăsăm pe yoate-n grija

Stăpânului nostru Preasfânt

Că viața este-n a Lui mână

De l-om purta pe El în gând

De-ai dobândi averi cât munții

Nu e nimic, le vei lăsa

C-al nostru drum ne-ndreapt-acolo

Unde doar El ne va chema

C-așa voiește Domnul nostru

Așa va fi în veșnicie

Așa suntem pe astă lume

De ce, doar Domnul nostru știe

Din veac văzui necaz, probleme

Și piedici la tot pasul sunt

Vor fi cât dăinuie viața

Vremelnicia pe pământ

Dar știm care-i menirea noastră

Și care e al nostru țel

Să împlinim a Lui voință

C-așa din veac ne spuse El

Din veac Stăpânul mă păzește

Deși în multe am greșit

Dar cu-a Lui mila și iubire

Și-a  Sa răbdare, m-a-ntărit

Deși nevrednic sunt adesea

Și-anevoios în fapte bune

El nu mă lasă fiindcă eu 

Gândind la Dânsul, voi apune

Cu-a Sa putere mă-nconjoară

M-ajută doar privindu-mă

Mi-e Tată mamă în tot locul

La dreapta Lui păzindu-mă

O, Doamne rogu-Te mă iartă

Că mult răbdare-ai arătat

Și mi-ai păzit cu strășnicie

A mea viață ce mi-ai dat

Îți voi trimite colo-n slavă

Cât voi mai fi pe-acest pământ

Suspine, rugi, cântări și versuri

Spre Tine să își ia avânt

Miros de mare,
parfumuri desființate
aruncate toate pe o parte
cutremurate, mare.

Miros de mare,
iar cerul și pământul se-mbină.
Culorile impregnează în lumină,
pești, furtuni si neclintire în uzină.
Alinare
miros de mare
iubire și teroare.

Vântul suflă-n apogeu,

Cerul zace fără îngeri,

Pe pământ sunt numai eu,

Om înlănțuit de plângeri.

Nimicirea mea se-amână,

Cad în mine ca-ntr-un hău,

S-au dus toți fără să spună,

Ce-au făcut de-i așa rău?

Un frig glaciar m-apasă,

Peste tot se nasc furtuni,

Soarele lumina-și varsă,

Până-n fund de văgăuni.

Cerul urlă-a neputință,

Stelele se sting pe rând,

Urme calde de ființă,

Au sfârșit demult arzând.

Marea plânge fără margini,

Valuri crapă-n țărm pustiu,

Între ceruri și catarge,

Numai dorul mai e viu.

În genunchi pământul cere,

Zeilor să tacă blând,

Dar în loc de mângâiere,

Vin potopuri rând pe rând.

Timpul șuieră a jale,

Praful cade din zenit,

Peste umbre ancestrale

Totul pare c-a pierit.

Cerul zace fără îngeri,

A plecat și Dumnezeu,

Și în urma marii frângeri,

Pe pământ sunt numai eu.

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,

Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,

Și care măcăne același refren, Parcă...

Ecoul se repetă fără odihnă,

Obsedant și mecanic solfegiază,

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Ziua este încă la început,e dimineață,

Și viața cântă iar si iar plină de speranță,

Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,

Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...

Eu știind că-ți pasă!

(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Stejari, voi, ce stați de-atâtea veacuri
Cu frunza grea și suflet mut,
Spuneți-mi ce-ați văzut sub ramuri,
Că eu de lume m-am pierdut.

Câți pași de copii, pe iarba crudă,
Cu râs curat și ochi senini,
Ați numărat când vara blândă
Îi adormea pe lângă pini?

Câte iubiri, sfioase, mici,
Cu mâini ce tremurau să se atingă,
Au stat sub voi, tăcuți și frânți,
Cu inima prea plină ca să strige?

Câți băieți, cu sufletul aprins,
Și câte fete cu obraji de rouă,
Au scris sub voi un legământ
Ce n-a ținut decât o lună-două?

Voi le-ați văzut crescând în ani,
Cu dorul stins, cu fruntea grea,
Întorcându-se, bătrâni și triști,
Să-și caute iubirea ce-a fost cândva.

Sub umbra voastră au plâns mame,
Și-au oftat tați cu visul frânt,
Iar timpul, surd la orice rugă,
Trecea încet, mușcând din gând.

de pe clasa a IX-a

deja cred  că mi se schimba creierul

inconștient

parcă se formau alte rădăcini;

eram într-o polemică cu un (...)

(Domn lipsit de capacități intelectuale avansate.)

și zicea treburi nasoale de femei

eu le-am luat apărarea

„soția merită ajutată, nu e o sclavă”

la care el îmi recomandă

să-mi tai ceva și să înlocuiesc cu altceva

(Până și eu pot să recunosc — n-a fost o recomandare bună.)

come again?

pas lateral, tras umărul stâng cu tot cu braț în spate

și-am lansat un pod de palmă

direct în timpanul lui

m-am simțit ca el, i-am urlat două săptămâni în urechea dreaptă

și el nu auzea

și tot plângea

dar a fost o lecție bună pentru toată lumea

recent l-am văzut cu o fată de mână pe stradă

părea foarte iubitor

și ea părea că are umărul tras

puțin

în spate.