Ce să-ţi dau române

Suntem răi …

Se aude sufletul cum latră,

Şi inima mârâind,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi serafimi jelind.

Suntem răi ….

Măduva oaselor e stricată,

Şi ochii pierduţi,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi îngeri tăcuţi.

Suntem răi …

Avem zâmbet de piatră,

Şi chipul de fiară,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi sfinţii de ceară.

Vântul suflă-n apogeu,

Cerul zace fără îngeri,

Pe pământ sunt numai eu,

Om înlănțuit de plângeri.

Nimicirea mea se-amână,

Cad în mine ca-ntr-un hău,

S-au dus toți fără să spună,

Ce-au făcut de-i așa rău?

Un frig glaciar m-apasă,

Peste tot se nasc furtuni,

Soarele lumina-și varsă,

Până-n fund de văgăuni.

Cerul urlă-a neputință,

Stelele se sting pe rând,

Urme calde de ființă,

Au sfârșit demult arzând.

Marea plânge fără margini,

Valuri crapă-n țărm pustiu,

Între ceruri și catarge,

Numai dorul mai e viu.

În genunchi pământul cere,

Zeilor să tacă blând,

Dar în loc de mângâiere,

Vin potopuri rând pe rând.

Timpul șuieră a jale,

Praful cade din zenit,

Peste umbre ancestrale

Totul pare c-a pierit.

Cerul zace fără îngeri,

A plecat și Dumnezeu,

Și în urma marii frângeri,

Pe pământ sunt numai eu.

M-oi prăbuși târziu,

În zbucium neîncetat,

Pe-o lacrimă de fiu,

Între suspin și oftat.

Mă strigă al vremii glas,

Din iarba peste piept,

Și sub al morții pas,

Mă pasc în zori discret.

Hai toamnă și dă-mi frunza,

Rămâi și tu cu mine,

Uscată îmi este buza,

Iar ploaia nu mai vine.

M-am prăbușit devreme,

Într-o tăcere surdă,

Pe umede poeme,

Din lacrima-mi absurdă.

M-am căţărat pe culmea disperării,

Privesc jos la viaţa aflată în banal,

Prin prisma neagră a trădării,

Unei fiinţe cu un trist final.

Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,

Şi că viermii din mine nu cântă,

Mai trăiesc pentru un singur gând,

Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.

Din mine totul am lichidat,

Lăsând să se nască absurdul grotesc,

Căci viaţa parşivă m-a trădat,

Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.

Nu am avut nici o valoare în existenţă,

Pentru că nu am fost un om nebun,

Numai spre bine am mers cu pertinenţă,

Ocolind a imprevizibilului drum.

Am greşit şi acum sufăr cumplit,

Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,

M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,

Şi cu poveţe mi-am acrit gura.

Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,

Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.

De ce să mai aştept dimineaţa,

Când şi-n noapte se poate muri?

Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.

Te-am iubit cu patos, patos de nebun,

Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.

Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,

Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.

Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,

Și în bezna nopții te-am făcut o stea,

Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.

Îți cântam poeme pribegind pe drum,

Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,

Te vedeam în toate, mă opream plângând,

Te vedeam alături de mână mergând.

Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,

Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,

Și-ți păream adesea un nebun absurd,

Iar la vorba lumii am fost orb și surd.

Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,

Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,

Ochiul meu te vede drept lumină vie,

Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.

Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,

Și mă uit la tine ca la aceeași stea,

Lung îmi este drumul mai agale pasul,

Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.

Agățat de sfoara unui eșafod,

Zilele rămase mi le urc în pod.

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,

Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.

Am suferit călduri și frig, demult,

Când mă iubeam cu stelele și luna,

Acum, când glasul nopții îl ascult,

Privesc spre cer, și-mi e totuna.

Mai dau câteodată, în albe nopți,

Cu pleoapa de la ochi în raza lunii,

Și-aud suspine sus pe bolți,

Și-mi spun că-i plâns de stele, unii.

De multe ori am stat cu mâna-ntinsă,

Ca luna să-mi ofere tot pustiul ei,

Și să-l arunc subit în inima încinsă,

S-o fac să se gândească la femei.

Dar mă-mbrăcau în aurori celeste,

Iar trupu-n infinite raze l-am simțit,

Și pătrundeam în noapte prin ferestre,

De aceea-am fost de ele îndrăgostit.

Lună, de ce mă cauți iar
Prin crengi de toamnă seci?
Eu n-am odihnă, n-am hotar,
Doar gânduri vechi și reci.

Stai sus și pari atât de clară,
De parc-ai ști ce sunt,
În mine-i noapte mult mai amară
Decât acest pământ.

Am iubit mult. Și prost. Și greu.
Și tot ce-am fost s-a frânt,
Ce-am vrut să fiu n-a fost al meu,
Ci vis nelegământ.

Tu mă privești cu ochi străin,
Rotund, tăcut, egal,
Eu nu mai știu de-s om deplin
Sau gând bolnav, fatal.

Cândva credeam că dorul trece
Ca frunza-n vânt de toamnă;
Acum el stă, și mă petrece
Spre-o margine nebună.

Aud în mine pași ce vin,
Dar nimeni nu-i afară,
Mi-e mintea plină de suspin,
Inima, o povară.

Spune-mi, tu, lună fără nume,
Ce vezi când mă privești?
Un om pierdut între două lumi
Sau vis ce nu mai ești?

Că simt cum gândul se destramă
Și totu-i fum și ceață,
Iubirea mi-a fost rană-n rană,
Nu binecuvântare, viață.

Rămâi pe cer, nu coborî,
Nu-mi da răspuns deplin,
Mai bine lasă-mă-a pieri
Crezând că m-ai înțeles puțin.

Mă gândesc la al vieţii mers

Şi mă văd constrâns pe un drum,

Permanent să înaintez,

Fără să mă-ntorc nicicum.

Căci subit în urma mea,

Calea-mi se surpă, iar eu

Nu pot să mă-ntorc pe ea,

Ci înaintez mereu.

Iar când mă uit îndărăt,

La ce-a fost ca să privesc,

Din drumul parcurs nu văd

Decât doar ce-mi amintesc.

Şi-n timp ce-n spate-mi se cască

Al trecutului abis,

În faţă-mi stă să se nască

Noul drum ce mi-a fost scris.

Ce la orice pas ce-l fac,

Se-nfiripă sub picior,

Chiar în clipa-n care calc

Pe al meu rest de viitor.

Până când veni-va ceasul,

Ca drumul să ia sfârşit

Şi-n neant căzându-mi pasul,

Să mă pierd în infinit.

Şi ce dacă

lumea ne atacă?

eu mă bucur că trăiesc

în al meu sat natal locuiesc.

Și ce?dacă norii suspină?

După norii negri soarele vine

din nou ne va zâmbi

lumina,bucuria ne-o va vesti.

Și ce?dacă clipele 

de neuitat se uită?

și nu îmi voi aduce aminte 

Sunt bucuroasă de tot ce am

Acum și pân la moment.

Zamurca Alina ❤️ 

Cu lacrimi Te privesc,

Cu lacrimi Te iubesc,

Cu lacrimi Te sărut smerit 

Căci pentru mine-ai suferit.

Ajută-mi Doamne gândul meu

Smerit precum ești Tu să fie;

Să port cununa vieții 

Întreaga veșnicie.

Azi tot sensul se dezbracă,

Stând lâng-un pronume stins,

Iar vocala stă posacă, 

Într-un alfabet învins.

Azi o frază îngenunchează, 

Plânge  să primească-un punct, 

Iar emoticoanele tronează, 

Peste-un alfabet defunct. 

Azi scrisoarea sângerează, 

De-un subiect subînțeles ucisă,

Iar limba noastră lăcrimează,

Când citește cum e scrisă.

Azi gramatica e îngropată, 

Și lacrimi de cerneală-i cad la căpătâi, 

Ca dintr-un ordin și litera-i uitată, 

Și troglodiți ne-ntoarcem la semnele dintâi. 

Vino toamnă rupe-mi frunza, 

Primăvara să renasc, 

Galbenă îmi port osânza, 

Dă-mi pământul să îl pasc. 

Haide toamnă, scoală vântul, 

Să mă spulbere din ram, 

Să plutesc ușor ca gândul, 

Și să bat la ploaie-n geam. 

Vino toamnă, lasă ceața,

Să se aștearnă pe poteci,

Să se-ascundă dimineața, 

Printre scurte ramuri reci.

Haide toamnă, rupe clipa,

Să cad lin înspre pământ,

Să mă ducă-n lume-aripa,

Până-mi caut un mormânt.

Vino toamnă, ia-mi durerea,

Ține-o strâns în a ta gheară, 

Și redă-mi iar învierea, 

Prin surata-ți primăvară.