1  

Sânge alb

 

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

 

 

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

 

 

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

 

 

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

 

 

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

 

 

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

 

 

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

 

 

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

 

 

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

 

 

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

 

 

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

 

 

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

 

 

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

 

 

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

 

 

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

 

 

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

 

 

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

 

 

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

 

 

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

 

 

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

 

 

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

 

 

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

 


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Gabriel Trofin poezii.online Sânge alb

Дата публикации: 20 февраля 2024

Добавлено в избранное: 1

Просмотры: 400

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Ceasul

Ceasul pare că-i un ochi ,

Orele și minutele se formează în perechi,

Pare un ceas din viitor,

Orele exacte sunt de ajutor.

Are o săgeată subțire,

Parcă-i un ac la prima vedere,

Ceasul parcă-i și o privire,

Ora se schimbă , la revedere.

Săgețile se rotesc mereu,

De ar scrie un mare eseu,

De-ar arăta și o secundă,

De-ar părea că-i o mică rundă.

Cifre scrise pe un ceas,

El continuă acest pas,

Nu se-oprește niciodată,

Nicio pauză vreodată.

 

Autor: Nicoleta Postovan 

 

 

Еще ...

O lecție

O zi fericită

Înseamnă o viață-mplinită,

O zi cu succes  

E o viață cu progres.

 

Zile cu cuburi de gheață

Sunt o lecție de viață

Ce-ti oferă o povață 

Fiind m-ai îndrăzneață!

 

Succesul la noroc

E deșertul din hârtop,

Mereu c-un nou provoc

E caderea-n potop...

 

Ridicarea cu succes

E realul tău progres

Dacă-i bine înțeles

Cât te afli în proces!

16.10.2022

Еще ...

Dragă jurnalule

Dragă jurnalule,

A mai trecut o zi,

Din acest vis nu mă pot trezi,

E ca un coșmar din care nu pot ieși,

În această viață în care nu pot iubi.

Ce e iubirea față de semeni?

Ce iubirea când durere ademeni?

Nu știu să iubesc, 

Nu știu să trăiesc.

Încă o zi și încep să șovăiesc.

Încă o zi, 

Încă o zi, iar de păcatele mele mă voi căii.

Еще ...

La ieșirea dintr-un tunel

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Еще ...

Iartă Doamne

Întîi eu să fiu iertat,

Apoi pentru toți mă rog,

Nu vreau celor ce-mi vor rău,

Să nu-i ierte Dumnezeu,

Căci Dumnezeu ne iubește,

Are darul pentru toți. 

Și ne iartă de păcate..,

Ne cheamă la el pe toți.

El în veci nu părăsește,

Nici un fiu,El ne iubește,

A trimis pe DUHUL SFÂNT,

Nouă pe. acest pământ,

Să ocrotească mereu...

Să ajute când e greu.

Еще ...

Singur in singuratate

 

E dimineata,deja

intimpin singur zorii in singuratate.

Intr-o casa plina de fiinta mea,

pentru ca numai de ea am parte.

Toti mau lasat ...

sau eu, i-am lasat pe toti

In pace ca sa doarma noaptea-n pat,

si sa fiu sigur c-am sa ramin singur,am pus lacate la porti.

Ma trag  de par..,

ma sperii de chipul ce se-asterne in oglinda cind ma uit la el.

Si ma vestejesc in vara seaca ca un mar,

inima-mi se zbate ca dupa duiel.

In jur e trist,

si-njur, si-ntreb cine-i de vina..?

Traiesc, ca intr-o drama sau un mit,

si-ncerc sa ma urasc din ce in ce mai mult,fara nici-o pricina.

Peretii-s goi si-ncep parca sa tremur,

de parca la meteo ar fi prognozat...

C-ar fi,un astfel de cutremur,

in mintea-mi, de am cauzat.

Cazuta-mi la pamint,

impreuna cu moralu-mi.

Ce cindva a fost menit,

sa ma ajute dar tot sa pierdut prin gindu-mi.

As vrea sa strig din rasputeri,

sa rasune-ntreaga casa.

Dar simt ca nu mai am puteri,

si parca de nimic nu-mi pasa.

De-ar fi sa fie-asa 

cum poruncesc eu mie

Indata te-as lasa

sa nu mai suferi cit esti vie

Fac drama din nimic,

din zimbet sau imbratisare.

Probabil asa m-am invatat de mic

sa tot arunc petalele din floare.

Sa departez pe cei din jur,

sa pling, sa rid

Uneori ba sa ma bucur,

dinte cu dinte, primul rind si-al doilea rind.

Si-mi amintesc cum imi zice-ai 

ca viata-i numai una 

Si-atunci cind m-alintai

se asternea mai toata ceata, si aparea lumina

Si cind plingeam ma sustinea-i

ca asta-i omeneste 

Cite-o lacrima sa dai 

ca sa poti sa treci peste.

Tot cei greu,

dauna vietii

Imi pling de mila mai mereu 

chipului tau din fotografii.

Si-ti destainu-i cite-o particica

din sinea mea

Si-ti spun si-n glas de ce mii frica

de pustiul din casa-ceasta

Si goluri parca se aseaza in stomac

am plins destul sau poate nu?,

Ca-ci ochii mi sau c-am uscat

mai vreau macar un ceas, mai vreau macar inca unu.

Sa-ti povestesc ce-am realizat,

ce ginduri am 

Ce nou am mai creat,

ce inca n-am facut ce inca la moment n-am.

Am timp dar incerc ca sa-l ignor,

incerc sa ma ascund.

Ca soarele dupa vri-un nor,

as vrea ca sa dispar, in goluri sa m-arunc.

Inca mai sint copil, naiv de felul meu 

de ce oare pe Tata!?

Mi la luat Dumnezeu?!

de ce tocmai mie, una ca aceasta!?

Si nu-mi raspunde nimeni, la intrebarea mea

ma-ntreb unde mii ingerul!?

Ce sta de-asupra fiecaruia,

de ce nu ma ajuta dinsul!?

Probabil cind Domnu-a impartit 

la fiecare cite unul.

Al meu nu a fost de gasit,

sa-mi lumineze drumul

Sau poate asa mi-a fost scris in stele 

sa fiu uitat de bun

Si eu si toate visele

si-ale mele daruri de Craciun.

De ziua mea la toti li sau dat citi-un inger

dar al meu inca n-a ajuns la mine

Nici la a 20-cea aniversare, de la cer...

nu mi sa dat nimic,ba chiar mai rau... mi te-au luat si pe tine 

Poate de-acum incolo, cind voi privi la ceruri, 

tu vei fi acolo ca sa-mi zimbesti mereu,

Sa desenezi de Craciun din nouri, ale mele mult asteptate cadouri.

si tot atunci ca sa-ti simt prezenta aprope de trupusorul meu.

Si cind imi va fi mai greu,

tu intodeauna,sa ma sustii de-acolo de pe cer.

Sa-mi zimbesti cind vreau,

cersind eu am sa-ti cer.

Еще ...

Другие стихотворения автора

Cine…

 

Cine n-a avut un necaz, 

Nu poate oferi mângâiere, 

Căci nu știe cum este să scazi, 

Din nimic, nimicul ce cere. 

 

Cine n-a iubit niciodată

Va trăi amputat și stingher

Într-o lume aparte, ciudată,

Departe de sublim și de cer.

 

Cine în puf mereu a dormit, 

Nu poate avea nici un vis, 

Căci fiind îndestulat, odihnit, 

Nu mai poate zbura din abis. 

 

Cine n-a gustat al vieții amar, 

Va trăi o extremă durere, 

Fiindcă inima se umple de har, 

Când tristețea privește spre stele. 

Еще ...

Grădina Maicii Domnului

 

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

 

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

 

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

 

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

 

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

 

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

 

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

Еще ...

Pe celălalt mal al vieţii

 

Pe celălalt mal al vieţii,

Ca o vită bătută,

În zorii dimineţii,

Şade mama tăcută.

 

Gândul ei grijile cern,

Pasul ei caută alt drum,

Căci doar instinctul matern,

Ne mai salvează acum.

 

Vremurile sunt alterate,

Mucegaiul de pâine e trufanda,

Trăieşte cine mai poate,

Şi cine poate lupta.

 

Teroarea se respiră ca aer,

Somnul e doar aţipiri,

Cu boala în fiecare zi mă încaier,

Durerea o simt la mama-n priviri.

 

Pe celălalt mal al lumii,

Ca o vită flămândă,

O mamă îşi strigă străbunii,

Undeva în cer s-o ascundă.

 

Grijile ei se macină-n gând,

Drumul ei cere alt pas,

Fiindcă acum pe pământ,

Doar calea morţii a rămas.

 

Еще ...

Copilăria...

 

În fiecare noapte în minte îmi încarc,

Copilăria toată cu jocurile sale,

Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,

Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.

 

Și drumul înapoi mă face ca să plâng,

Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,

Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,

Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.

 

Iar sunetul ritmat al roților pe șine,

Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,

Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,

Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.

 

Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,

Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,

Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,

Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.

 

Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,

Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...

 

 

Еще ...

Vis alb

 

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

 

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

 

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

 

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …

 

Еще ...

Doar amurgul...

 

Doar amurgul ne condamnă,

Să mai stăm cu fruntea-n palme,

Și nostalgici că e toamnă,

Și că sufletul nu doarme.

 

Doar amurgu-i plin de taine,

Nepătrunse până-n zori,

Cerul dezgolit de haine,

Te îndeamnă ca să zbori.

 

Doar amurgu-i violet,

Ochi de stele și crepuscul,

Plânge atunci când trec încet,

Amorezați cu pas minuscul.

 

E aici, cu noi, Demiurgul,

Atunci când apare amurgul...

Еще ...