Adu-mă la mal…

A plecat dorul din mine,

Să te caute în lume,

Să aducă peste tine,

Adiere cu al meu nume.

A plecat dorul din suflet,

Inima să îţi străpungă,

Să întoarcă al tău umblet…

Lângă mine să ajungă.

Au plecat iubiri din mine,

Printre stele să te cate,

Să ne lege în destine,

De amor să avem parte.

Au plecat iubiri din suflet,

Inima să îţi răpească,

Să-mi aducă al tău zâmbet,

Pe-a mea gură să zâmbească.

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

M-aș închide cu tine acolo jos în cavou, 

Să te legăn pe brațe, să-ți țin de urât, 

Aici pe pământ nimic nu e nou, 

Doar eu pe o bancă, o toamnă... și atât. 

M-aș scurge-n pământ ca o apă de ploaie, 

Din căușul palmei încet să mă sorbi, 

Aici pe pământul plin de noroaie, 

Nimic nu e nou, doar toamnă... și corbi. 

M-aș pierde cu tine în liniștea serii,

Să rătăcim fără urmă pe umbre tăcute,

Aici, printre ziduri roase de vremuri,

Nimic nu e nou, doar frunze de toamnă, căzute. 

M-aș lăsa purtat de povara luminii,

Să-ți simt mângâierea dulce și caldă, 

Aici, unde toamna rostogolește ciulinii,

Iar luna în lacuri de munte se scaldă. 

Mă apropii de marginea lumii spre tine,

Și ascult cum respiră veșnicia în lut,

Aici, pe pământ, e toamnă numai în mine, 

În rest, e la fel... doar un pic mai tăcut.

Ascult atent cum orele târzii, 

Se sparg de țărmul minții mele,

Ca niște valuri cenușii, 

Lovind tăcerea dintre stele.

Din când în când, câte-un fior, 

Îmi trece pragul ca o veste,

Că dorul tău, cel călător,

Mai rătăcește unde este.

Azi noaptea iarăși se va frânge, 

Sub greutatea unui gând,

Iar tu vei ști de ce tăcerea plânge, 

În tot ce n-am rostit nicicând.

Și poate-n ceasul cel din urmă, 

Când zorii vor lovi-n pereți,

Voi strânge noaptea ca pe-o turmă, 

Şi voi mâna-o înspre dimineți.

Atunci vei înțelege, poate,

De ce-am rămas mereu în prag,

Cu mințile de-un vis legate, 

În care-am încercat să te atrag.

Iar tot ce n-am putut să spun, 

Va sta în liniștea târzie,

Ca un ecou rămas pe drum, 

Dintr-o prea lungă gelozie. 

În colbul vechi al lunii,

Ți-am scris o rugă mută,

Cu degetele umbrei,

Prin pielea ta de fum;

În tine curge timpul,

Ca moartea nevăzută,

Și-mi tremură genunchii,

Într-un extaz postum.

Tu nu mai ești femeie,

Ci rug aprins în mine,

O rană ce se-nchide,

Doar când o scriu în vers;

Iubirea noastră arde,

În ceruri clandestine,

Și Dumnezeu o iartă,

Primind-o-n univers.

Sub pleoapa ta deschisă,

Se stinge o plăcere,

Ca firul unui cântec,

Erupt din lira mea;

Pe tâmpla lumii cade,

O umbră efemeră,

Și ne cuprinde dorul,

Ca o ninsoare grea.

Și tot ce n-am rostit,

Se leagănă-n tăcere,

Ca pruncii ne-nviați,

În pântece de stea;

Ne va-ncerca o clipă,

Cu chip de înviere,

Și vom păși prin visul,

Ce nu se va sfărâma.

Rămânem în oglindă

Ca două firi în una,

Un strigăt suspendat,

Între pământ și rai...

Tu, flacără tăcută,

În inima mea coaptă,

Eu, umbra care moare,

La nunta-ți cu alai.

Și-n golul dintre lumi,

Ne vom preface-n rugă,

Ca două semne vechi,

În palma Celui Sfânt;

Nu va mai fi povestea,

Ci două umbre albe,

Ce-or șade nevăzute,

La capăt de mormânt.

Eu știu deja ce am în mâini,

Și știu concret ce-n suflet port,

Iar Doamne, traiul de-mi amâni, 

Voi duce-n spate trupu-mi mort.

Mă lasă iar, firesc să șchiopătez,

Și nu-mi da aripi ca să zbor,

Căci zilnic doar pământ visez,

Și-n prăbușiri mi-e temă c-o să mor.

Mă-nchide Doamne după gratii,

Căci libertatea mi-e păcat,

Și-adu-mi la masă numai patimi,

Să am în trup, tot sângele, curat.

Să-mi fie spinii, dor învolburat,

Să-mi sape-n carne-un legământ,

Căci doar prin sângele adevărat,

Ajung la cer, din lutul frânt.

Nu-mi da nici soare, nici izvoare,

Căci setea-mi arde ca un jar,

Și-n întuneric stau călare,

Pe-al meu blestem profund amar.

Dar fă-mi din lacrimi untdelemn,

Să ard în candela din piept,

Căci focul care-i plâns e-un semn,

Că pasu-mi este pe-un drum drept.

Adu-mi povară pe-a mea cruce,

Să nu-mi mai fie pașii lini,

Căci numai jugul greu mă duce,

De pe Golgota Ta înspre lumini.

Iubita mea a mai trecut un an,

Și am făcut în zori o nebunie,

Ți-am cumpărat ce n-are un profan,

Ți-am cumpărat eterna veșnicie.

Apoi hotarul lumii l-am trecut,

Și-am hoinărit la ei prin piețe,

Ți-am cumpărat puțin din sfântul lut,

Ce îți oferă veșnic tinerețe.

Iubita mea de-acum nemuritoare,

Iubita mea, ce pururi tânără vei fi,

Eu pentru toate am făcut prinsoare,

Și pentru toate, cu viața voi plăti.

Iubita mea ce neînsemnată-i plata,

Doar un declic al inimii bătăi,

Te rog înfige-mi tu în inimă săgeata,

Să mor încet, privind în ochii tăi.

O adiere prin părul tău înmiresmat,

Un gând pe la urechile tale,

Cerceii tremură cu vibrație de-argint,

Ascultă-mi temerile-n ploaie.

Fâlfâie aripi mici de mătase,

Duc cu ele greutatea unei vieți,

Cele mai multe fapte nespuse,

Particule de praf între patru pereți.

Pe mâna ta stă și privește

Prin sufletul tău și caută o poveste,

S-o ducă departe pe adierea de vânt,

Să treacă prin curcubeu, să-i dea sens și atat.

Deschide iar geamul, ploaia s-a oprit,

Eliberează adierea și făptura de-argint,

Cercerii în formă de fluturi îi porți,

La mine te uiți, povestea s-o coși.

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Forgive me that childish vagary

Forgive me, come back just like before

I love you too much and I can't live without you

Forgive me that childish vagary

Forgive me, come back to me like you used to

I love you too much and I can't live without you

It was the time of "I love you"'s

Both of us lived happily in our dreams

It was the time of "I love you"'s

And then I wanted to stand by my own feet

I wanted to live other loves

Other "I love you"'s, other "forever"

But it was you I was dreaming about, my love

Forgive me that childish vagary

Forgive me, come back to me like you used to

I love you too much and I can't live without you

I wang longing to know

All about life, too fast maybe

It was about discovering life

With its sorrows, its joys, its madness

I wanted to live like the time

Follow my hours, live in the present

The more I lived, the more I loved you tenderly

Forgive me that childish vagary

Forgive me, come back to me like you used to

I love you too much and I can't live without you.

Sub cer de brumă argintie,

În meleaguri de împodobite,

Prin stejari de crengi ruginite,

Frunze rătăcite ca din veac suspinând,

Scriu ușor din lacrimi frumoase,

Din apusul ce îmi retrage ochii,

Și vântul ce îmi izvorăște glasul.

Chip de de stea, răsună în urmă,

La poteca din deal ce fumul o astupă,

Tăceri dese se aud,

Doar glasul norilor și a luminii mă încântă,

Aud apa din cascadă cum răsună neîncetată,

Flori de viscol luminate ca din albă suspinând,

Auzindu-le cuvintele de amor,

Cu gând de înger păzitor.

Ramuri de conifere strălucind din ochii de iarbă,

Se naște o frumoasă fată,

Frumoasă ca din veac în veac,

Cu chip de apus, și trup de ceară,

Din ale ei brațe mă apropii și vărsară,

Așteptând a doua zi, și se văzu iar,

Cu chipul ei, mă chemă spre har.

Dar dispăru din nou,

Așteptând patru zile, cinci zile, și chipul nu mai apare,

Văzând ecoul larg din nou, soarele apare,

Scriind din nou ușor în abis,

Lac de soare apare din depărtare.

Degrabă e septembrie...ultima data te-am privit n

iunie

De atunci, uneori câte o lacrimă îmi scapă pe

obraz...stie ea de ce.....

"te-as fi sunat" ieri gând stingher

"te-as fi sunat "...azi doar unul efemer..

..te-as fi sunat să-ti spun.. nu te-am uitat, că nu

te vreau să-mi fii o trista amintire... si că de frică să

nu-mi pleci din suflet și din minte, te scriu în versuri,

rime si în poezie.

..te-aş fi sunat să-ti spun, ca inca mă apasă acea zi...

când mi-ai vorbit ca unei oarecare... și că în fiecare zi

ceva din mine moare..că doar mi-ai fost, nu-mi ești și

nu-mi vei fi.

De inimă-mi atârnă,

Nesăbuite patimi,

Iar ochii-ncet mi-i scurmă,

Șiroaiele de lacrimi.

În colțul stâng al gurii,

Surâsuri se ascund,

Iar valurile urii,

În suflet îți pătrund.

Tăcuta mângâiere,

Pe tâmplă-ncet se duce,

Iar rânduri de durere,

La creștet îmi stau cruce.

Mi-e gândul fără vină,

Amoru-n piept mi-e rece,

Demult îl chem să vină,

Pe lângă mine trece...