Pași fără drum

Trăiesc la capătul de pod, 

Şi nu-l pot trece niciodată, 

Picioarele în mersu-mi se înnod, 

Și lumea toată-n mine-i suspendată. 

Mă uit plângând la cele două maluri,

Aș vrea să zbor ori să înot,

Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,

Și se pornesc furtuni de peste tot.

Sub podul vechi curg ani străini,

Sunt anii ce i-am risipit,

Deasupra lor se văd întunecimi,

În care nopți nebune am topit.

Un vânt amar mă strigă-n spate,

Ca un ecou din ce-am pierdut,

Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,

Și nu zăresc nici urmă de trecut.

Întind o mână, dar nu-i nimeni,

Doar umbra stâlpilor rămași,

Și-n mine crește frigul vremii,

Iar podului îi este dor de câțiva pași.

Și, dus de timp, încet se frânge,

Cu pașii împietriți spre el m-aplec,

Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,

Că n-am avut curajul să îl trec.

Țin rana strâns, iar sângele se-adună,

ca roua grea pe rugul unor spini,

și cartea mea, cu slovele-mpreună,

devine strigătul lipsit de rădăcini.

Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,

aștern o filă ce nu va mai pieri,

iar focul stins ce întremează ceața,

va naște cerul nopții de a doua zi.

Din rana mea se-nalță un poem,

ce-și plânge rostul într-o lume surdă,

iar ultimul meu sânge, ca un semn,

prin versuri e-ndemnat să zburde.

Acum salut pământul și uitarea,

dar las un vers să-mi fie testament,

cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,

iar rana mea va fi al lor prezent.

Și dacă tot ce scriu va fi uitat,

cum valul șterge urmele discret,

las rana mea, un far întunecat,

să ardă-n calea unui alt poet.

Dă gândul afară din minte,

Ca inima să-ți poată șopti,

Acele divine cuvinte,

Ce gura nu le poate rosti.

Dă ura afară din suflet,

Și lasă să intre lumina,

În tine totul e umed,

Și colcăie minciuna și vina.

Dă-ți mama afară din tine,

Și lasă să râdă copilul,

Și-n lacrima pură ce vine,

Acolo să-ți fie exilul.

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,

Să urle fără limite, cu imensă putere,

Să scoată strigăte care să cutremure lumea.

Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,

Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,

Animalele să fugă speriate până la epuizare,

Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,

Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,

Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,

Luna, dansul morţii cu putere să cânte,

Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,

Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,

Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,

Uitarea definitivă să devină cât mai densă,

Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.

Azi simt cum anii, ca o apă oarbă,

Îmi spală urmele din ce-am trăit,

Iar de sub tălpi pământul mă întreabă,

Ce nume poartă tot ce-am părăsit.

Pe câmpul mut al vechilor dureri,

Atârnă ceața ca un giulgiu pal,

Și parcă morții, risipiți pe nicăieri,

Își strâng tăcerea într-un lung semnal.

Sunt resemnat, și stau la marginea uitării,

Ca un străjer rămas fără hotar,

Cu tâmpla sprijinită-n țărmul mării,

Și respirația cuprinsă-n fiecare val.

Iar drumul meu, sub pași, se face rană,

Ca o scriptură scrisă încet, de mână,

Pe care o citesc tăcuți, din iarbă, anii,

Cu litere de umbră și țărână,

Și simt cum crește din tăceri cuvinte,

Ca niște muguri rupți din rădăcini,

Ce vă vor spune ce-am pus în morminte,

Și-am îngropat sub veacuri de rușini.

Căci nu doar morții dorm sub iarba grea,

Ci și tăceri pe care le-am zidit,

Iar timpul, ca un judecător, abia

Le-așteaptă glasul încă nevorbit.

De-aceea merg cu pașii tot mai rari,

Călcând peste-o memorie rănită,

Știind că-n urma mea răsar lăstari,

Din fiecare rană nerostită.

Mă dau rotund la vorbe prin vecini,

De parcă-aș fi vreun măr în floare,

Dar când mă-ntorc sunt numai spini,

Pe care îi înfig în razele de soare.

Pe masă stă ulciorul fără vin,

Și-n curte latră timpul, câine orb,

Nu pot să dorm și patu-n brațe-l țin,

Iar măduva din oase încet mi-o sorb.

Îmi pregătesc iluzii în zațul din ibric,

Le fierb încet, să pară mai gustoase,

Și le servesc la dame pe nimic,

Apoi le-alung pe cele mai frumoase.

Mă mint frumos privindu-mă-n ferestre,

Că tot ce-am dat s-a dus pe lucruri bune,

Și-ntr-un exces de zel dau foc la zestre,

Apoi mă culc visându-mă  născut în iesle.

Îmi pun întunecimi peste obraji,

Să nu roșesc când mă sărută luna,

Iar umbra mi-e mai lungă c-un etaj,

Și parcă ating și stelele cu mâna.

Azi dacă-o fi vreo fată să mă vrea,

Să nu mă ceară-ntreg, că nu mai sunt,

Sunt doar un rest uitat de-o iarnă grea,

O pată de zăpadă pe-un munte de pământ.

Cu o ultimă privire-n jos plecată,
Am refuzat să cred, ori n-am știut:
Iubirea noastră nu e fără pată,
Doar un colos cu picioare de lut...

Și-am asistat, cu neputință-n glas,
Lumina cum se prăbușește în mine,
Și în puținul timp ce ne-a rămas,
Eu am ales să tac și să te protejez pe tine...

Și ți-am zâmbit cu evidentă întristare,
Dar tu, citindu-mă cu-o ultimă privire,
Final, n-ai înțeles c-a mea îmbrățișare,
Era de fapt un cântec trist de despărțire...

Din trupul tău se-aude un ecou,

O umbră care-mi poartă amintirea,

De parc-a fost doar visul meu și-al tău,

În somnul ce cuprinse omenirea.

Sub pleoape-mi plouă un nor stingher,

Îmi curge printre vene nesfârșirea,

Dar mă dezbrac de tine, ca de cer,

Și ard până la scrum toată iubirea.

Se stinge-n suflet ultimul jăratic,

Și teama, ca un zeu fără altare,

Îmi scrie-n trupul meu tomnatic;

Să nu te chem, și nici să cer iertare.

În locul tău rămâne un pustiu,

O carte arsă, plină de poeme,

Ce nu s-au spus, dar care știu,

Că îmi vor plânge nopțile boeme.

Și dacă-n zori m-aș mai întoarce iar,

Ar izbucni în mine un război,

Aș rupe timpul, ca pe-un calendar,

Și mi-aș lua iubirea înapoi.

Nu mai aștept nimic, și totuși stau,

Cu mâinile pe tâmple, ca-ntr-o rugă,

Și tot încerc din mine să te iau,

Ca să mă pot opri din fugă…

N-am să te chem și nici n-am să te iert,

Plecarea ta în mine voi strivi-o,

Reascultându-ți jalnicul concert,

Unde-ai cântat în toate piesele: Adio!

Aș vrea să uit,

Prima privire, și

Primul nostru follow dat.

Căci o astfel de amintire

E, imposibil de uitat.

Aș vrea să uit

Primul salut,

Copleșitorul primul vals,

Așa ca el, nu am vazut,

Așa că eu aș vrea să-l uit.

Fiind într-o euphorie

E greu însăși de tăcut,

Fiind o persoană fericită

N-ai vrea să uiți, ce ai făcut.

Ce ai trăit de el alături,

Și cum cu tine s-a jucat,

Schimbându-te pe alta iarăși

Fată, de ce nu l-ai uitat?

Acum în cameră închisă

Vărsați-tu lacrimile-n pat,

Ne deschizând mesajele primite,

Eu sunt convinsă, l-ai uitat.

Iubirea-n suflet ți-am purtat

tu, spunându-mi să-ncheiem

și amintirile doar de uitat

chiar și de existență dacă vrem.

De continui, n-are rost

decizia singur ai luat,

Ai fost și ești un fost,

un om ce n-a evoluat.

Îți scriam chiar dacă nu ți-am scris

Și speram să fie vis

Să mă trezesc într-o zi

Cu noi iubindu-ne ca doi copii

Te-am căutat printre stele 

Căci nu mai erai în brațele mele

Oricât mă uitam de bine

Niciuna nu era ca tine

Atât mă uitam de mult 

Până să văd că te-am pierdut

Că de pe al meu cer lipseai

Și acum pe cerul alteia străluceai

Și chiar dacă mi-e dor

Știu că și amintirile mor 

Îmi lipsești în fiecare zi 

Sperând ca și tu să-mi mai scrii

Și poate așa a fost să fie 

Să nu-mi fi tu steauă mie

Și să te văd stralucind

Pe un alt cer fericit

Lumina n noapte,

Te caut grăbit,

Uitasem de păcate,

Uit ca te am iubit.

Lumina n noapte

Nu ți am povestit,

Cum te strâng în brațe,

Cum te am îndrăgit.

Noaptea n lumina

Nu te am găsit,

Mă port ca o străină,

Totuși nu m ai prețuit.