Podul

Păduri uitate plâng în noi,

Cu frunze moarte de altoi,

Sub tâmple arse timpuriu,

Ne preschimbăm în argintiu.

Pe cer e sânge, luna stinsă,

I-o rană rece, necuprinsă,

Iar glasul tău în plecăciune,

Durerea inimii și-o spune.

Din pielea ta, un fum s-aprinde,

Cenușă vie se desprinde,

Iar în priviri, ca-ntr-un mormânt,

Se scurge amurgul pe pământ,

Iar noaptea-și țese vălul greu,

Pe trupul tău, pe trupul meu,

În ochi ne-apare-un cer de plumb,

Și totu-n jur se vede strâmb,

Din noi rămân doar umbre reci,

Pe lunci străine și poteci,

Și timpul mușcă tot mai crud,

Din ce-am fost foc, azi suntem lut.

Și eu mai scriu din când în când vreun vers 

Dar făr' a ști că cineva face popas să îl citească, 

Când azi mai toți doar știm s-aducem critici 

Și chiar cu vorbe grele în cel ce scrie să lovească. 

Nu e ușor să mulțumești pe toți din astă breaslă 

Cu versul tău și-a ta filozofie despre viață, 

Când suntem diferiți, precum frunza pe cracă 

Așa că mă bazez pe cel deștept ce din nimic învață. 

Citesc și mulțumesc la toți ce scriu cu pasiune 

Și afișează vers cu rimă pe rândul lor de poezie, 

Atunci și eu mă-ndemn și chiar visez să fiu ca ei 

Să scriu ce simt, când simt să scriu ceva pe o hârtie. 

Vouă mă-nclin și către buna voastră muză 

Și mult aștept cu drag pe toți să vă citesc, 

Iar de găsiți puțin răgaz și pentru al meu vers 

Vă rog frumos, un mic popas...și zic...vă prețuiesc!

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.

Blestemat să-ţi fie neamul,

Câine fără sânge de român,

Pe grumaz îţi şade hamul,

Şi ne vinzi la neam păgân.

Bestemată ţi-e tăcerea,

Că ascunzi sub ea venin,

Ţării i-ai vândut averea,

Şi - azi e slugă la străin.

Blestemaţi suntem şi noi,

C-am pus friţul să conducă,

Peste tot apar ciocoi,

Ce vor bani dar fără muncă.

Trist şi singur e norodul,

Mulţi, puţini, câţi am rămas,

De când a pornit exodul,

Ţara-i stinsă... fără glas.

Tot românul lucră-n lume,

Şi s-a smuls din rădăcini,

Şi-a corcit şi neam, şi nume,

Devenind treptat străini.

Blestemat neamul vă fie,

Guvernanţi şi preşedinţi,

Să pieriţi toţi pe vecie,

Să nu fiţi nicicând părinţi.

Infloriti pe deal sunt macii,
Si soptesc pe la chindii,
El mai trage cu urechea,
Si compune melancolic,
Poezii.

Obositi cu traista-n spate,
Vine lumea  de la sapa,
Povestind in drum spre casa,
Vre-o istorie hazlie,
Si ciudata.

Poezii despre iubire,
El a scris atit de multe,
Nestiind cum e vreodata,
Cineva sa i-le asculte...

Si acolo unde macii,
Se soptesc pe la chindii,
Sta un tinar melancolic,
Si compune toata ziua
Poezii..

Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,

Iar norii se plimbă încet pe retină,

În palme țin constelații și aștri,

Și în jur răspândesc lumina divină.

Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,

Șoapta îmi este alint și dojană,

Izvorul de munte pe umeri îmi cade,

Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.

Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,

Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,

Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,

Trenuri de gânduri, demult rătăcite.

Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,

Ducând în adâncuri taine din stele,

Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,

Hrănite cu visuri și dorințe rebele.

Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,

Și norii se pierd într-un vis necuprins,

Timpul îngheață în amurgul de seară,

Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.

Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,

Oasele mele nu mai au rădăcină,

Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,

Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.

Am înălțat iar ziduri între noi,

Și am dat foc la pieţe și la parcuri,

Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,

Şi plângem peste catafalcuri.

Pizmaș proscris-am și pe neamuri,

Zâmbind i-am hăcuit în sânge,

Odraslele ni le purtăm în hamuri,

Și-i învățăm a râde ori a plânge.

Instinctele din noi le-am suprimat,

Și ne-am robotizat până-n genom,

Gândim global dar mergem separat,

Și nu mai arătăm a om.

Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,

Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,

Guvernul ne împarte gratis vicii,

Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.

Al nostru nume e acum un număr,

Deși nu stăm închiși prin pușcării,

Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,

Când năzuim un viitor pentru copii.

Sătul de aceste locuri noi,

Pornit-am iarăși către casă,

Și am pe tălpi numai noroi,

Iar ploaia strașnic e de deasă.

Mi-e pasul scurt și anevoie,

Cu greu genunchiul îl îndoi,

Și plouă ca în zilele lui Noe,

Și simt că mersul mi-e-napoi.

M-așez pe-o stâncă colțuroasă,

Ce o zărisem jos în vale,

Dar haina udă mă apasă,

Și simt că-s îmbrăcat în zale.

Eterna ploaie calea mi-o încarcă,

Și înot în mers, și merg înot,

Mai bine mi-aș clădi o arcă,

Căci drumu-i greu, și nu mai pot.

Nu am vreun semn și nici o veste,

Nici porumbel, nici ramur de măslin,

Și până-acasă mult mai este,

Și-aș da un cal, pe un delfin.

De ce mă pedepsești slăvite Domn?

Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,

Sunt doar un biet fecior de om,

Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.

Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,

Lăsând pe fund bacterii și nisip,

Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,

Trec umbre reci fără de chip.

Azi boli ciudate ne pătrund în oase,

Și-n pașii grei ce uită să mai calce,

Nebunul timp, secundă de secundă coase,

Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.

Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,

Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,

Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,

Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.

Gheaţa crapă ca o coajă,

Soarele râde iară,

Iese ursul din găboajă,

Va fi iarăşi primăvară.

Iarba luptă în pământ,

Să poată ieşi afară,

Peste tot oameni săpând,

Pe ogor se ară iară.

Iese puiul din găoace,

Câmpu-i plin de ghiocei,

Sosesc păsările încoace,

Iar la stână primii miei.

Mugurele crapă-n ram,

În ecou se-aude cucul,

Grădinarul tam-nesam,

Curăţă acuma nucul.

Codrul prinde iar verdeaţă,

Musca zboară amorţită,

Un batal cu lână creaţă,

Umblă să îşi ia iubită.

Hornul nu mai scoate fum,

S-a ieşit din hibernare,

Toate s-au trezit acum,

Soba, merge la culcare.

Un broscoi pe cap cu gheaţă,

A ieşit acum din mâl,

Se holbează la albeaţă,

- Încă nu-i topit destul.

Curg pâraiele la vale,

Râul stă să se revarsă,

Strânge tot ce-i iese-n cale,

Cară tot, nimic nu lasă.

Se aud triluri în văzduh,

Păsări, stoluri mari, sosesc,

Raţa îşi cată cuibu-n stuf,

Totul e prea pitoresc.

Se trezeşte iar natura,

Lin se metamorfozează,

Iar îşi va schimba alura,

Totu-n jur vibrează.

Cum să te smulg din mine, când în carne,

Ai încolțit ca dorul din pustie?

Ești scrisă-n mii de pagini subterane,

Ce izbucnesc în cânt și poezie.

Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,

Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,

Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,

Și focul ce mă arde de sub haină.

Te port ca pe-un blestem de frumusețe,

Ca pe un cântec vechi, de neuitat,

Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,

Ești înger, demon… Slavă și păcat.

În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,

Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,

Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,

Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.

Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,

Ori te-ai preface a florilor tulpină,

Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,

Aievea  înflorești din rană și lumină.

Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,

Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,

Și-n pieptul meu, în inima confuză,

Ai răsădit speranța și iubirea…

Mă uit la somnul țării mele, 

Și lacrimile-mi curg șiroaie, 

Căci doarme pusă-ntre zăbrele, 

Şi-n jurul ei e frig și ploaie. 

În somnul ei bandiții o tot fură, 

Străinii-i scot și sângele din venă,

Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură, 

Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă. 

Dar până când ne vom pleca privirea,

Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?

Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,

Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită. 

Pământul scurmă nopți de suferință,

Copiii pleacă, visul li se frânge,

Iar vântul fură ultima credință, 

Din satul părăsit ce-n taină plânge.

Și zilnic cred, că va veni dreptatea,

Din somn adânc se va trezi poporul,

Când va-nțelege că-i trădată vatra,

Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul. 

Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,

Se va-nălța un strigăt de oțel,

Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,

Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!