Ochi de fecioară

Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,

La capătul lumii se piaptăn-o babă,

Foamea răpeşte copilul orfan,

Căldura din soare devine mai slabă.

Ţipă o râmă muşcată de peşte,

Papa ordonă un nou atentat,

Delirul morţii e împăiat la ferestre,

Maica Tereza a mai născut un băiat.

Guiţă ai lumii conducători,

Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,

Împart pentru plebe otrăvuri, licori,

Şi seara în pat adorm uşuraţi.

Păsări în masă se sinucid,

Perturbate de-un new age prea modern,

Pământul devine tot mai arid,

Înghiţând în abisuri sentimentul matern.

Cine n-a avut un necaz, 

Nu poate oferi mângâiere, 

Căci nu știe cum este să scazi, 

Din nimic, nimicul ce cere. 

Cine n-a iubit niciodată

Va trăi amputat și stingher

Într-o lume aparte, ciudată,

Departe de sublim și de cer.

Cine în puf mereu a dormit, 

Nu poate avea nici un vis, 

Căci fiind îndestulat, odihnit, 

Nu mai poate zbura din abis. 

Cine n-a gustat al vieții amar, 

Va trăi o extremă durere, 

Fiindcă inima se umple de har, 

Când tristețea privește spre stele. 

De mic am trăit cu frigul în oase,

Soba plângea după un lemn,

Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,

Coşul aştepta de la fum şi el semn.

Şi priveam jinduind peste casa din vale,

Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,

Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,

Împreună cu mama şi motanul Roger.

Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,

Nămeţi uriaşi veneau peste casă,

Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...

Ce iarnă, ce viaţă geroasă.

Un vreasc îşi făcuse milă de noi,

Mama-l căra pe mâini sângerând,

Era toropită de prea multe nevoi,

Şi-o zăream mai tot timpul plângând.

Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,

Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,

Că mama o să aducă pentru noi un copac,

El lăcrima din ochii săi de smarald.

Bolul cu lapte îi îngheţase complet,

Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,

A doua zi îl găsisem inert,

A fost pentru el ultima iarnă.

Trist am ajuns acum înspre amurg,

Să mă ascund la mine-n casă,

Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,

Iar glasul să mi-l sting din fașă.

De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,

Iar barba-mi mătură podeaua,

O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,

Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.

Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,

Că-mi croncăne la geam un corb anost,

Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,

Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.

Se mai aude vag la gard câte-un vecin,

Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,

Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,

Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.

Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,

Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,

Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,

Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,

Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,

Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Botez

Am fost la o întrunire de atei,

Şi m-am simțit ușor stresat,

Că într-un poloboc de tei,

Doar vinul era... botezat!

Profesorii azi - nu mai predau corect la școală

și forțează elevii să facă meditații

Uitând de etică și onoare,

Voi ați adus hoția în scoală,

Vă dau un patru la purtare,

Şi meditații gratis la morală.

Lumea azi

Totul s-a schimbat din rădăcină,

Iar prostul are acuma bodyguard,

Și nu mai dă cu oiștea în gard,

Ci cu Ferrari-ul în piscină.

Guvernului

Carul țării s-a oprit,

Rămânând iar în impas,

Căci armăsarii au murit,

Şi-acum trag, boi de pripas.

Dispută

Ca în orice căsnicie,

Există și bătălie...

În lupta dintre eu și ea,

Câștigă soacră-mea.

Practică

Venii stresat de undeva,

Iar a mea soață exersa,

Şi rău mai chinuia pianul,

C-a trebuit să-mi mut timpanul.

Defect profesional

Un miner intră în baie,

Să se spele pe țesuturi,

Dar văzând că e bălaie,

A-nceput s-o ia la șuturi.

Lui Dan Spătaru

Tot a sperat sărmanul Dan,

Ca drumurile să ni se-ntâlnească,

Eu, am ajuns pe un maidan,

Iar el s-a rătăcit cu o Fetească.

Amicului – îmi zice vulturul

Stai pe pace dragă amice,

Căci toţi încearcă să mă muşte,

Dar un proverb latin vă zice,

Vulturul nu prinde muşte.

Ceartă

Ieri în toiul unei conversații,

O gafă mare am făcut,

Că i-am adus aminte soaței,

Anul în care s-a născut.

Ședință de spiritism

Un spirit vechi am invocat,

Să aflu de ce sunt tulburat,

Și, m-am trezit cu soacră-mea,

Deși trăia...!

Unor fete

Când le vezi, privind din curte,

Îți vine aprig să le împungi,

Cu cât fustițele-s mai scurte,

Cu atât privirile-s mai lungi.

Unui poet nepublicat

În fața focului din sobă,

Simțind că viața-i în picaj,

Din volum citea o odă,

Că doar așa să aibă și tiraj.

Evaziune fiscală

La toate nunțile-i ca floarea,

Şi cântă ca privighetoarea,

Dar veni cei de la fisc,

Şi-i de-te una peste plisc.

Evaziune fiscală - 2

La toate nunțile-i ca floarea,

Şi cântă ca privighetoarea,

Dar neplătind pe melodie,

Fiscul o închise în colivie.

Ceru-i plin de norii albi 

Sufletul de norii negri

Păsările zboară lin

Sufletul e plin de chin 

Am crezut că și tu vrei 

Să fim liberi împreună

Am crezut că și tu vrei 

Să zburăm încet spre lună 

Dar văd că m-am înșelat 

Singură tu m-ai lăsat 

inima plină de vise 

Azi încet tu mi-ai călcat 

Ce cuvânt frumos.. 

puteam fi acest "noi"

dar prin fapte și vorbe,

acest "noi" a dispărut.

am rămas pustii de sine,

cu suflete abandonate,

plângâd și întrebând 

"de ce?".

puteam fi ceva

dar lumea ne-a distrus,

și încrederea e pierduta.

Dar singura întrebare rămâne

"va mai exista acest noi?".

Iubirea mea, în noaptea stinsă,
Se pierde-n vânt, ca frunza ninsă.
Pe ruine arde-n scrum,
O stea ce plânge-n cer postum.

Am fost ecou pe sticlă rece,
Un vis ce-n umbre se petrece,
Un dor ce-n ziduri se destramă,
Lăsându-și lacrima ca teamă.

Sub cer de jar, pe căi de fum,
Mă-ntreb de-a fost iubire-n drum,
Sau doar un cântec de uitare,
Ce s-a sfârșit în depărtare.

Sub cruce neagră de tăcere,
Te caut printre amintire,
În șoapte reci de vânt hoinar,
În pași pierduți pe drum fugar.

Din Pilde am învățat iertarea,
Să-ți aștept pasul și chemarea,
Cu ochii-n rugi, cu dor arzător.
Ca tatăl fiului rătăcitor,

Pe străzi pustii, sub felinare,
Se sting și visele amare.
În ploaia rece, sub lumini,
Mi-e dor de ochii tăi divini.

Un ceas bătrân ne plânge-n șoapte,
Ca o fantasmă dusă-n noapte,
Dar timpul, rece și hain,
Ne-a risipit ca pe-un suspin.

În zidul vechi, cuprins de gheață,
Îți strig iubirea ce nu-ngheață,
Dar piatra tace, visul moare,
Iar luna-n cer ne plânge-n zare.

Dar, dacă mâna ta se-ntinde,
Prin focul nopții mă cuprinde,
Vom reclădi, din visul frânt,
Un nou destin, un nou cuvânt.

Și-n bezna grea, din dor rănit,
Se va aprinde-un foc sfințit,
Iubirea noastră – stea divină,
Un legământ ce nu se-nclină.

Vom prinde aripi, vom zbura,
Prin cer de vise vom dansa.
Și-n zori, sub raze argintii,
Vom fi din nou ce-am fost cândva...

Aș vrea să mistui lipsa ta,
cu o torță aprinsă din inima mea,
să spintec, în flăcări, tsunamiurile tăcerii
și valurile de dor ce-mi străpung ființa,
iar după furtuna răzvrătită
a vastului ocean de absență,
să te aștern, senină de-a pururi,
pe cerul neostenit al sufletului meu.

Mă plimb de unul singur pe alei

Urmandu-ți pașii de sub frunze, 

Care mă duc spre banca noastră 

Și unde lacom gustam a tale buze.

Privesc nostalgic și-mi amintesc

Câtă speranță ne puneam în viitor,

Și câte planuri mai aveam în minte

Fără să știu că doar eram un visător.

M-așez pe scândura ruptă de vreme

Și scot din buzunar o carte veche,

Din care vreau să pot citi un vers

Dar, cui să-l zici când n-ai pereche.

Încet și răbdător dau câte-o filă

Și mă opresc unde-i numele tău,

Recit în gând ce-am scris cândva

Pentr-o puștancă, fiind tânăr flăcău.

Închid ușor cartea plină de amintiri

Și mă ridic fără a ști unde pornesc,

Ceva în mine mă furnică și înțeleg

Că tot pe tine dragă Mărie...te iubesc!

Vreau să-mi continui povestea de unde am rămas.Amintirile curg ca un șuvoi

pe care nu-l pot opri .Doar de atât sunt în stare acum, când simt că viața a

trecut peste mine nici nu știu când.Am amintiri frumoase de care îmi amintesc

cu mult drag . Am uitat ,sau am omis povestiri hazlii din viața mea.Deși eram

iubit ,asta o știu prea bine, câte odatâ făceam și greșel,i stăpânul mă certa și mă

amenința că mă bate. Mă ascundeam ,după stăpâna mea ,care era miloasă și

blândă și -mi lua apărarea.Atunci când grașala mea, întrecea orice măsură  mâ-

nia stăpânului nu se potolea, stăpâna îmi făcea semn să mă   ascund. și nu apăream

doar când mă chema.,semn că m-a iertat.

    Erau zile când ne distram  copios:mi se spunea

   -Atos arată cum merge un om bătrăn? Eu care viam ca totul să iasă  bine ,mă străduiam

să reușesc: mă aplecam ca un bătrân ,că văzusem mulți,șchiopătam,mă așezam în genunchi

arătând că am obosit. Asistența mă aplauda și eu eram fericit.

Iarna eram  de ajutor ,mergeam cu sania după lemne pe malul Prutului. Lacul era înghețat

eu eram înhămat la sanie, nici n-ui simțeam greutatea,Mai erau zile când mergeam după nuiele

necesare la împletirea coșurilor ,pe care le vindeam la târg .Era și asta o treabă de care eram

mândru, mai ales că primeam laude . Cui n-i plac laudele?

   Dar să vă spun de ce aveam să  fiu bătut ; am stat ascuns câteva zile , până am fost iertat.

Era perioada când oamenii satului tăiau porcii în ajunul Crăciunului. Stăpânii mei au fost învi

tați pomana porcului de familia Popa .Eu m-am supărat că nu m-a luat și pe mine.Am sărir gardul

si i-am căutat .Mirosul m-a oprit acolo unde erau, dar poarta era încuiată.Am făcut de două orri

ham,ham cum numai eu știu să fac și m-au învitat în curte unde era o masă întinsă .

   -Dar bine Atos nu ți-am spus să stai acasă? mă mustră stăpâna și î-mi aruncă niște oase rămase

de la masa lor.Însă privirea mi-a rămas , la streașinea  casei unde atârna un cap de porc pregătit

pentru afumătoare.Mi-a venit ideea să -l fur și asta am făcut.Am mâncat ceva din el și restul l-am

ascuns în gluga de stuf.Dar dimineață cine bate în poartă ,supărat foc? Cel căruia i-am furat capul

de porc!...Stăpânul meu jură că nu eu sunt hoțul ,că nu are nici o dovadă că ar fi așa și zice

   - Mai bine du -te în altă parte și-l caută ,hoțul nu-i Atos.L-am auzit și deja aveam păreri de rău

pentru ce făcusem....

                              va continua