Glastra

Te urăsc fiindcă...

m-ai ucis printr-o privire,

ca să mă renasc la o viață de sclavă...

sunt sclava gândurilor 

și dorințelor mele,

iar fiecare picătură ce curge prin mine

are chipul tău.

Dar...

mai mult te urăsc pentru că,

iubindu-te, nu pot sa te iubesc.

✨✨
Cum e sufletul din tine?
Plin de soare sau pustiu?
Ți-e senin ca-n nopți divine
Sau te-ncearcă vreun târziu?

E speranța-n miez de floare
Sau doar frunze-ngălbenite?
Ți-e iubirea cântătoare
Sau tăcerile-s zidite?

Cum e-n suflet? Îți dă pace
Ori te-apasă vreun regret?
Ai un vis ce te desface
De poveri ce-s grele-n piept?

Dacă-i greu, lasă lumina
Să-ți pătrundă-n taină firea.
Sufletul, ca și grădina,
Înflorește din iubirea.

Dacă-n suflet e furtună,
Fă-ți un port din gânduri bune.
Căci și cerul, după ploaie,
Se îmbracă iar în lume.
A.A.✨
_________________________________________
Și..
Cum mai e la voi în suflet? 🤭

Știi, ploua într-o seară și mă gândeam la tine

Și parcă cântă și o poveste în amurg 

dar ploua tare și s-a disipat zgomotul 

și ai rămas doar tu cu un fundal de fulgere 

și ploua în beznă și iar fulgera

și pentru fiecare picătură apărea ceva 

poate încă o stea sau o constelație 

sau o iradiere a demiurgului pierdut 

sau poate era luceafărul meu cu o dorința 

o dorința destul de tangibilă

ce strălucea în mijlocul lunii albastre 

și pentru mine eclipsa tot cerul 

și cred că și Eminescu ar fi gelos

dacă ar afla că am văzut-o 

și că am fost mai aproape decât el

în atingerea dorinței mele materializate

Ce știm noi despre viața?

Știm ca nu are doar o fata.

Dar despre iubire?

Nu mi ar încape in aceasta poezie,

Te arde,te apasă,

Te simți acasă,

Îți da starea sa zbori,

când cazi la sol.

E ca o călătorie spre necunoscut,

Stam in fata ei Find muți.

Și e firesc,doar prin asta trăim,

E firesc,sa nu știm sa iubim.

E ca un vis frumos,

Iar după plângi după tot ce a fost,

E ca o zi ploioasa de dimineața,

Dar Zâmbești,Caci așa este in viața.

O tristețe necruțătoare

Sufletu-mi vrea să doboare,

Și-și împlântă ghiarele

Precum colții fiarele.

Iară inima-mi suspină

Căci nu are o grapină

S-acosteze gândurile

Ca să-mi aline rănile.

Ziua totul se destramă,

Noaptea totul pare dramă,

Luna, nu mai luminează,

Soarele nu mă mai minunează.

O! Tristețe, haide fugi,

De la mine să te duci,

Tocmai într-un alt hotar,

De tine să n-am habar.

Fugi la alții ce te vor,

Căci, mie mi-e tare dor

Să văd câmpul plin cu flori

Și soarele ieșind din nori.

Să am zâmbetul pe buze,

Gândul vesel plin de muze,

Și în caldu-mi suflet să fie

Doar cântec și armonie.

Iară inima-mi să bată

Zgomotos, ca și-altădată,

Pentru un strop de convorbire

Și o clipă de iubire.

Mi-a rămas să-mi duc povara

Zilelor ce vin ,fără tine

Sunt vie -moartă

Te găsesc doar în album.

Și te mângăi cu privirea 

Lăcrimând păreri de rău 

Dragule te simt aproape 

Așa cum mi-ai fost mereu.

Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,

De abia ce-o poţi atinge cu privirea, 

Nu zboară niciodată spre apus,

Spre răsărit zboară mereu iubirea.

Pare a fi o pasăre de foc,

Care brăzdează bolta nopţii,

Ca un meteor ce nu stă-n loc,

Ca o sfidare la adresa morţii.

De jos dac-o priveşti în zare,

Iubirea-i doar pe cer o mică pată,

Dar de pământ când se apropie îţi pare

Că poate să cuprindă lumea toată.

Pare a fi o pasăre de foc,

Ce bolta nopţii toamna o brăzdează,

Ca un meteor ce nu stă-n loc,

Ca un cocor prin inimi ce migrează.

Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,

Doar îngerii pe lângă ea de se strecoară,

Nu zboară niciodată spre apus,

Spre răsărit iubirea veşnic zboară.

Sunt dependent de tine,

Când vreau să mă droghez,

Nu iau amfetamine,

Te alint şi te curtez!

Nu-mi trebuie nici prafuri,

Pe nas ca să le trag,

Nu-mi trebuie cocaină

Când te sărut cu drag.

Şi te privesc cu sete

În ochii larg deschişi,

Nu-mi trebuie marijuana,

Nu-mi trebuie haşiş.

Nu vreau nici heroină,

Vreau doar să nu mă laşi,

Cum pleci pentru o clipă,

Cum intru în sevraj.

Sunt dependent de tine,

Când vreau ca să plutesc,

Nu bag seringa-n mine,

Te alint şi te iubesc!

Tot ce e poem pe lume,

Din vreo carte ce-ai deschis,

A parcurs mii şi mii bune

De ani, de când a fost scris.

Fiindcă versurile toate,

Încă de la început,

De Cuvânt au fost create,

Când poemele a făcut.

Iar noi cei ce azi le aducem,

Peste timp, de unde sunt,

Nişte mesageri doar suntem,

De poeme, pe Pământ.

Chiar şi astă poezie,

Pe care o citeşti acuma,

Deşi-mi aparţine mie,

Scrisă a fost dintotdeauna.

Probabil că te-ntrebi

De ce te tot privesc,

Fiindcă nu ştiu iubito

Şi mâine de trăiesc.

De ce te alint întruna

Aşa stăruitor,

Fiindcă orice-i posibil

Şi poate mâine mor.

Şi mă întrebi surprinsă

De ce de tine scriu,

Fiindcă mă tem ca mâine

Să nu fie târziu...

Vreau doar să mă asigur

Că mă comport cu tine

Ca şi cum niciodată

Nu va mai fi alt mâine.

Tot rătăcesc prin locuri stranii,

Dar care-mi par şi familiare,

Îngândurat mă-ntreb întruna

Cum am ajuns în ele oare?

Că nu-mi aduc deloc aminte

Cum s-a-ntâmplat de m-am pierdut

Şi nu-nţeleg unde mă aflu

Şi nici nu ştiu când am trecut.

Pe un tărâm plin de lumină,

Înveşmântat în raze albastre

Ce cad, pe sub a frunţii boltă,

De pe un cer cu două astre.

Ce-s străjuite, de aproape,

De tâmple adânci ca nişte văi...

Iubita mea încep a crede

Că m-am pierdut în ochii tăi.

Salcâmule mă uit la floarea ta,

Să mă încarc cât pot de mult cu ea,

Că nu ştiu şi la anu' de trăiesc,

Ca să mai văd salcâmi când înfloresc.

Şi-adun mireasma-ţi care te-mpresoară,

Că nu ştiu într-o altă primăvară

De mai apuc să strâng atât parfum

Din creanga-ţi aplecată peste drum.

Şi să nu uiţi de mor chiar mâine,

Să scuturi a ta floare peste mine,

Să plec spre celălalt tărâm,

Pe mine cu mirosul de salcâm.