Clipe
Clipe multe curg în valuri,
Ca o ploaie zi și noapte,
Viața noastră-i între maluri,
Între naștere și moarte.
Bocet scos la zămislire,
Și-un surâs pe patul morții,
Viața ni-i un fir subțire,
Legănat în voia sorții.
Timpul trece fără milă,
Nu ne rabdă nici un veac,
Suntem numere pe-o filă,
Trupuri moarte fără leac.
Pe cărarea neființei,
Calcă pași cu glas tăcut,
Dorul stins al necredinței,
Se prelinge-n lutul mut.
Intonări în vechi scripturi,
Cete, mesageri de îngeri,
Ne vorbesc cu patru guri,
De momentul marii frângeri.
Totu-i plâns ori mângâiere,
Și ne poartă același vânt,
Suntem clipa de durere,
Ce dispare-într-un mormânt.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 6 мая
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 155
Стихи из этой категории
Psalmi - LVI - Tăcerea lui Dumnezeu
Te-am strigat, Doamne,
până mi s-au stins cuvintele.
Am așteptat răspunsul Tău
și m-am izbit de cerul gol,
unde ecoul rugăciunii
se întoarce ca un spin.
Dar Tu nu ești absent.
Tăcerea Ta e o altă voce,
una care nu se aude,
ci se trăiește.
M-ai învățat că răspunsul
nu vine mereu în cuvinte,
ci în adâncul tăcerii
unde ființa se frânge
ca să poată primi.
Am înțeles că Tăcerea Ta
nu este uitare,
ci încercarea cea mare:
să cred fără semne,
să iubesc fără dovezi,
să urc fără ținere de mână.
Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,
ai rostit, fără glas:
„Sunt aici.”
Copil
Pe ulița copilăriei alergam prin colb
Cu o plutire lină și plină de visare,
La supărări, necazuri eram surd și orb
Și priveam doar spre-a viitorului chemare...
Copil eram și jocu-mi-era frate
Copii erau cu toții parc-atunci.
Unde sunteți voi, suflete curate?
V-ați risipit în negurile-adânci...
Psalmi - XX - Cel care cere crucea
Nu-mi da slavă, Doamne,
nici scăpare ușoară, nici drum neted.
Primește-mă lângă Tine pe cruce —
nu ca pe un tâlhar,
ci ca pe un frate al durerii.
Nu cer să fiu coborât de pe lemn,
ci să stau lângă Tine până la capăt,
să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,
să simt cuiele rugii care nu se mai termină.
Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,
ochii să Ți-i întâlnească în agonie,
inima mea — să-Ți bată în sânge,
până când dragostea va fi tot ce rămâne.
Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,
ci între cei care au urcat,
tremurând, cu pașii goliciunii,
dar cu dorul plin de Tine.
Primește-mă, Doamne,
nu după vrednicie,
ci după lacrima ce-Ți cere crucea,
nu slava.
Și când totul se va sfârși,
adu-Ți aminte de mine
în Împărăția Ta —
nu pentru că am fost bun,
ci pentru că Te-am iubit,
pe cruce fiind.
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Irigaţi Sahara sufletului meu
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Plantaţi copaci şi daţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.
Precum copiii faceţi castele,
Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Râuri să fie fericiri şi iubire,
Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,
Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Psalmi - LVI - Tăcerea lui Dumnezeu
Te-am strigat, Doamne,
până mi s-au stins cuvintele.
Am așteptat răspunsul Tău
și m-am izbit de cerul gol,
unde ecoul rugăciunii
se întoarce ca un spin.
Dar Tu nu ești absent.
Tăcerea Ta e o altă voce,
una care nu se aude,
ci se trăiește.
M-ai învățat că răspunsul
nu vine mereu în cuvinte,
ci în adâncul tăcerii
unde ființa se frânge
ca să poată primi.
Am înțeles că Tăcerea Ta
nu este uitare,
ci încercarea cea mare:
să cred fără semne,
să iubesc fără dovezi,
să urc fără ținere de mână.
Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,
ai rostit, fără glas:
„Sunt aici.”
Copil
Pe ulița copilăriei alergam prin colb
Cu o plutire lină și plină de visare,
La supărări, necazuri eram surd și orb
Și priveam doar spre-a viitorului chemare...
Copil eram și jocu-mi-era frate
Copii erau cu toții parc-atunci.
Unde sunteți voi, suflete curate?
V-ați risipit în negurile-adânci...
Psalmi - XX - Cel care cere crucea
Nu-mi da slavă, Doamne,
nici scăpare ușoară, nici drum neted.
Primește-mă lângă Tine pe cruce —
nu ca pe un tâlhar,
ci ca pe un frate al durerii.
Nu cer să fiu coborât de pe lemn,
ci să stau lângă Tine până la capăt,
să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,
să simt cuiele rugii care nu se mai termină.
Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,
ochii să Ți-i întâlnească în agonie,
inima mea — să-Ți bată în sânge,
până când dragostea va fi tot ce rămâne.
Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,
ci între cei care au urcat,
tremurând, cu pașii goliciunii,
dar cu dorul plin de Tine.
Primește-mă, Doamne,
nu după vrednicie,
ci după lacrima ce-Ți cere crucea,
nu slava.
Și când totul se va sfârși,
adu-Ți aminte de mine
în Împărăția Ta —
nu pentru că am fost bun,
ci pentru că Te-am iubit,
pe cruce fiind.
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Irigaţi Sahara sufletului meu
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Plantaţi copaci şi daţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.
Precum copiii faceţi castele,
Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Râuri să fie fericiri şi iubire,
Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,
Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Другие стихотворения автора
Niciodată uitarea...
Ia-mi tot ce dorești,
Ia-mi munții și marea,
Îți dau ce voiești,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi ochii albaștri,
Ascunde-mi cărarea,
Îți dau tot ce am,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi lacrima pură,
Suprimă-mi iertarea,
Îți dau toată averea,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi cântul și dorul,
Ia-mi exaltarea,
Îți dărui și zborul,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi dreptul la tot,
Ia-mi viața de îndată,
Dar nu-mi cere să uit,
Chipul tău...niciodată.
Ești...
Ești picătura ce-mi atinge obrazul,
ești ploaia mea din nor senin,
m-aș pierde însumi de ți-ai pierde hazul,
și aș surzi sub râsu-ți cristalin.
M-aplec sub glezna ta să-ți fiu pământ,
iar pasul ți-l măsor cu ochiul plâns,
pe piele de ți-aș fi firesc veșmânt,
atunci și rob pe veci aș fi constrâns.
Ești noaptea ce îmi zămislește visul,
mă dărui umbrelor ce-mi joacă-n geam,
ești deopotrivă și piscul, și abisul
spre care tainic zilnic alergam.
Ești mâna rece ce-mi imită scrisul,
în lungi scrisori, în care te strigam.
Voi sta şi voi scrie
Voi sta şi voi scrie,
Şi ca să fiu înţeles,
Voi trimite solie,
A mea vorbă în vers...
Voi muşca din hârtie,
Şi-am să scuip unde-am şters.
Voi sta să recit,
Al meu vers neînţeles,
Un mesaj răstignit,
De poeţi mai ales…
Un cuvânt ce-a înviat,
Din om bun şi curat.
Am să stau să citesc,
Ca apoi să-nţeleg,
Ce-i normal şi firesc,
Ce-i sfărmat ori întreg…
Ce ne-ndeamnă să fim,
Şi de ce nu iubim.
Destinul
Eu, abia sositul prunc
În noua lume ce mi-i casă,
Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung
Şi moartea tânără fără de coasă.
Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,
Cu lungi urcuşuri şi abisuri,
Cu clipe mai amare ca pelinul,
Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.
Spăşit m-am adăpat din ele,
Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,
Flămând am adormit sub stele,
Ca-n zori într-o scânteie să erup.
Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.
Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,
Şi-am râs în fiecare dimineaţă,
De ursitori şi moartea cea cuminte.
Acum, de aici, din vârf de creastă,
Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,
Mă uit la prunci şi la nevastă,
Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.
Uitato...
Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,
Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,
Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,
Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.
Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,
Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,
Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,
Se va surpa odaia de dincolo de ușă...
Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,
Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,
Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,
Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!
Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,
Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,
Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,
Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!
Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!
Niciodată uitarea...
Ia-mi tot ce dorești,
Ia-mi munții și marea,
Îți dau ce voiești,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi ochii albaștri,
Ascunde-mi cărarea,
Îți dau tot ce am,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi lacrima pură,
Suprimă-mi iertarea,
Îți dau toată averea,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi cântul și dorul,
Ia-mi exaltarea,
Îți dărui și zborul,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi dreptul la tot,
Ia-mi viața de îndată,
Dar nu-mi cere să uit,
Chipul tău...niciodată.
Ești...
Ești picătura ce-mi atinge obrazul,
ești ploaia mea din nor senin,
m-aș pierde însumi de ți-ai pierde hazul,
și aș surzi sub râsu-ți cristalin.
M-aplec sub glezna ta să-ți fiu pământ,
iar pasul ți-l măsor cu ochiul plâns,
pe piele de ți-aș fi firesc veșmânt,
atunci și rob pe veci aș fi constrâns.
Ești noaptea ce îmi zămislește visul,
mă dărui umbrelor ce-mi joacă-n geam,
ești deopotrivă și piscul, și abisul
spre care tainic zilnic alergam.
Ești mâna rece ce-mi imită scrisul,
în lungi scrisori, în care te strigam.
Voi sta şi voi scrie
Voi sta şi voi scrie,
Şi ca să fiu înţeles,
Voi trimite solie,
A mea vorbă în vers...
Voi muşca din hârtie,
Şi-am să scuip unde-am şters.
Voi sta să recit,
Al meu vers neînţeles,
Un mesaj răstignit,
De poeţi mai ales…
Un cuvânt ce-a înviat,
Din om bun şi curat.
Am să stau să citesc,
Ca apoi să-nţeleg,
Ce-i normal şi firesc,
Ce-i sfărmat ori întreg…
Ce ne-ndeamnă să fim,
Şi de ce nu iubim.
Destinul
Eu, abia sositul prunc
În noua lume ce mi-i casă,
Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung
Şi moartea tânără fără de coasă.
Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,
Cu lungi urcuşuri şi abisuri,
Cu clipe mai amare ca pelinul,
Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.
Spăşit m-am adăpat din ele,
Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,
Flămând am adormit sub stele,
Ca-n zori într-o scânteie să erup.
Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.
Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,
Şi-am râs în fiecare dimineaţă,
De ursitori şi moartea cea cuminte.
Acum, de aici, din vârf de creastă,
Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,
Mă uit la prunci şi la nevastă,
Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.
Uitato...
Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,
Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,
Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,
Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.
Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,
Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,
Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,
Se va surpa odaia de dincolo de ușă...
Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,
Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,
Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,
Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!
Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,
Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,
Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,
Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!
Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!