De te-aș scrie

Azi fărâmă-i cerul,

tristul meu decor

În care regăsesc o notă

de regret și dor,

Făcând în cercuri piruete,

un dans murdar și fantezist

Îmi joc rolul vieții mele …

singur, mut și trist.

În vene-mi fierbe neputința

și în suflet dorul arde

Nu sunt replici să mă-ncerce

și cortina iarăși cade,

Ochii-s ațintiți la stele

prin decorul de carton

Minunate constelații

în lumina de neon.

Pe podeaua veche zace

chip de dor și de tristețe

Peste tot culori de vise

încărcate cu speranțe

Un chip râde și privește

într-o clipă de trecut,

Altul plânge și se pierde

printre oameni … nevăzut.

Am stins luminile în sală

să pot privi ca-ntr-un abis

Crezând că astfel voi fi liber

dar o teamă m-a cuprins,

Teatrul este-un loc de joacă

dintre două fantezii …

Fericirea și tristețea,

două chipuri de copii.

Umbre triste mă provoacă,

să zâmbesc de aș putea

Dar pe scena vieții mele

tot repet: -Nu mă uita!

Pe tavanul plin de stele

teatrul este o galaxie

Sting și ultima lumină,

toate… să-mi rămână mie. 

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

Dacă aș putea redenumi toamna …

o melancolie

n-ar mai fi toamnă pentru tine, așa-i?

Ah … n-aș putea să-ți răpesc așa ceva.

Și pe urmă, pentru mine ar fi

plină de spini,

Aș sângera de tine ușor…

prin fiecare frunză căzută,

și aș muri mereu și mereu …

cu fiecare dor,

de tine.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Înaintam – așa credeam – spre tine bucuros, emoționat

Cu o soartă moartă jumătate…

Te-am visat simplu și cu grijă te-am purtat

Cu brațele mele de triste șoapte.

Eram bucuros – așa mă credeam – în nebunia mea

Să te revăd eram tare speriat,

Să te cuprind din nou – tu trup în șoapta mea…

Așa te-am visat, așa te-am purtat!

Așteptam să piară lumea, de egoism orbit și din iubire

Cu rădăcinile-mi crescute până la cer…

Țînând un chip în astre de o eternă amintire

Sculptând un ecou perpetuum în sunete de fier.

Dar tu ai aruncat culori purtate într-o țesătorie

Într-un fum de alb și negru m-ai aruncat

În trecutul tău, prezentul meu rămâne o memorie,

Cum eu nicicând… n-am existat.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

‘’Scrie-mi!’’ și să mă cerți plângând

Când uit să mă trezesc

când uit că-mi ești în gând …

Că te iubesc!

Aș fi dorit să-ți scriu și ție

Și să mă citești cum eu …

te scriu și te recit cu drag …

mereu!

Scrâșnesc din dinți, să mi te scot din minți …

să mă lași o clipă să respir;

Să te mint și să mă minți,

Că ne-am uitat!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

( dedicată celor ce suferă de alzheimer / dementia )

Mă trezesc cu tine

Într-o urmă de-ndoială,

Te cunosc dar nu mi-e bine …

Sunt chipul tău și-a noastră boală.

Noaptea vine dintr-o dată

Toate stelele-s pe cer,

Numele mi-l spui în șoaptă …

Auguste Deter.

Ce scriu defel mi se-ntrevede

În miez de noapte așternut,

Și privirea mi se pierde

Rătăcită prin trecut.

Și simt cumva o mână caldă

Mă-ntreabă de sunt bine,

Teama ta deja să vadă

Că sfârșitul totuși vine.

Orele se scurg obscure

Pendul cu chip de ghilotină

Tu mă păzești să nu mă fure …

Iar eu mă simt mereu de vină.

Te privesc întâmplător

În închisoarea scrisă mie,

Cum dai târcoale întrebător

În eterna reverie. 

Și de-aș ști unde mi-e gândul

În timpane țipător,

Aș cutreiera pământul…

Și aș da leacul tuturor.

Al tău nume … l-am uitat!

Te știu… savantul fără nume,

Închizi ochii resemnat

Acuzatori și triști spre lume.

În ochii tăi sunt eu, o clipă …

Te rog să nu clipești,

Un gând… parfum ce se risipă,

Să poți să-ți amintești.

Am pierdut deja o viață

Nimeni nu mai vine,

În jurul meu e multă ceață,

“Și m-am pierdut… pe mine”.

Nu pot să dorm, pendulul țipă

O ultimă chemare …

Groparului pasiv ce sapă,

Și mortului o lumânare.

Mi-e groază de acest halat …

Îmi descrie neputința,

În noaptea-n care s-a lăsat …

Ghilotina și sentința.

Iar oglinda-i prăfuită

Prin fereastra cu nuiele

Privind cu-n ochi la ghilotină

Și cu celălalt… la stele.

*

În 1906, ca-ntr-o colivie

Un nume moare și se naște

O lume-ntreagă să îl știe …

Auguste Deter.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

Afară plouă… și e frig

și noaptea s-a lăsat

În gândul meu pierdut te strig

și te caut ne-ncetat,

Visul meu te-aduce iar

și iar te văd în blândul vis
Te strig… dar parcă în zadar,

în lumea mea rămân închis.

Poet pierdut îți scriu iubire

dar tu n-ai timp de dorul meu
Iubirea nu-i decât o floare,

petale cad și îmi pare rău!

Să-ți scriu ceva într-un cuvânt,

cu început și nesfârșit …

În inimă întrezăresc  

un “cumva” că Te iubesc!

Te țin aici…  te-ascult în taină, 

în noaptea dintre noi,

Priviri pierdute la fereastră  

când pe pământ se varsă ploi,

Iar podeaua-i tot mai rece

și pașii mei sunt cioburi sparte…  

Cu parfum tăios de scrum

în priviri neterminate...

Tu ești pierdută-n mintea mea

și te simt cum te-am pierdut

Într-un infinit de clipe moarte…

îngropate în trecut,

Afară plouă… și e frig

și noaptea s-a lăsat …

Încerc mereu să te ating…

într-un gând … neterminat.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate

Mi-ai fost lumină-n noapte grea,

Mi-ai fost și vânt, mi-ai fost și stea,

Ne-am prins în jurământul sfânt,

Că nu vom renunța nicicând.

Dar ai plecat… și-n urma ta,

Doar umbrele mai pot cânta,

Trădarea ta îmi arde-n piept,

Dar dragostea… o mai accept.

Te-am vrut a mea, pe totdeauna,

Cu tine-mi era cald și luna,

Cu tine soarele zâmbea,

Cu tine lumea-ntreagă-a mea.

Și totuși, chiar de-ai fost furtună,

Chiar de iubirea-i arșiță bună,

Eu n-am să uit ce ne-am promis,

În ochii tăi m-am rătăcit…

Te-aș urî, dar nu pot, știi bine,

Căci inima mi-e scrisă-n tine,

Și dacă viața ne desparte,

Iubirea mea va sta departe,

Dar niciodată n-o s-apună,

Căci ne-am jurat pe totdeauna.

Te-ai întrebat de unde-a coborât frumosu-ți chip de înger blajin,tăcut și liniștit...?

Ești oare adierea cu glas vrăjit

Ce vorbe multe nu aduce,

Dar știe prin tăcere să-mi vorbească,

Precum foșnește vântul primăverii ce-i alungată acum...?

De toamnă, de iarnă sau de-un târziu sărut?

Tu ești iubirea însăși,cea care suspinând,rănită,să moară ar fi vrut, dar astăzi ba!

Căci viața știe să meargă înainte și așa...

Nu-s îngerii doar vestitori pe-acest pământ?

Cum ai putea sa-mi fi iubită,

Când casa ta e-n Cer,

Eu fiind un muritor de rând ce-i rătăcit,

Ce crede-ntr-un ecou ce va urma sau nu,

Și-i agățat de ființa ta...!?

( 8 noiembrie 2023 Vasilica dragostea mea)

Aș prefera să fiu doar în lumea sa,

Împreună cu tine ,doar în viața ta ,

Și dacă nu exiști , atunci să vii la mine

Căci te voi aștepta mereu în inima mea.

Niște raze de soare , mai reci decât ploaia

Dacă suferi atunci ești un om slab 

Iar când atribui clișee acestui univers

Suferință după merite ți-ai căpătat.

Pedepsit de tine sau pedepsit de el,

Dacă îți este frig atunci cauți dragoste

Iar când îți este cald , cu o sabie de oțel

Îți distrugi unica ta speranță - viața.

Printre zeci de mii de gânduri și zeci de mii de stele 

Voi continua să te caut în universul meu,

Iar dacă nu voi reuși să te găsesc vreodată

Atunci înseamnă că ești ținută prizonier 

De către propriul tău univers ce nu se va mai întâlni vreodată cu al meu.

De-aș fi privighetoarea care zboară
Aș veni în fiecare seară
Si țe-aș cânta doar șoapte, de iubire, 
La tine, la fereastră.

De-aș fi luna de pe cer întinsă
Te-aș urmări în noaptea plină-n vis
Si ți-aș zâmbi pe margini de fereastră
Cu un sărut din stele lăcrimând.

De-aș fi soarele ce-n zori răsare
Te-aș trezi cu razele-mi sorite, 
Si te-aș atrage până la lumină 
Să te alin în doru-mi aurit.

De-aș fi pictorul ce desenează
Ți-aș picta geamul în culori albastre
Si, atunci, să te apropii de fereastră 
Si să mă prinzi din zborul chinuit.

De-aș fi trandafirul de-un dor aprins
Aș fi mereu iubită de-ai tăi ochi
Si dacă, deodată, tu mă vei atinge
Eu m-aș preface în tânăra domniță, cuprinsă de amor.

Am întâlnit un înger, ce mirare, ce minune

Fără de știre m-am trezit îndrăgostit

A-ntors privirea către mine cu un zâmbet

De-atunci mă arde bietul dor nemulțumit

În realitate a putea nici că se poate

Și-atunci cu lacrimă în suflet l-am rănit

Să-i fie zborul mai ușor l-am stors de poate

Lăsându-mi inima bătând dezamăgit

Aștept uitarea să mă scuture de înger

Dar ce-am uitat e doar prezentul aiurit

Trecutul strigă acuzându-mă de mâine

Speranța freamătă din aripi necăjit

Pierdut mă caut stabilit în rătăcire

Drumul spre casă arcuiește îndoit

Cărarea visului e-n altă dimensiune

Nu mai e înger să mă-ndrepte chibzuit

Să mă întorc aș vrea cu fața către mine

Privind spre astăzi universul oferit

Dar am rămas dezorientat în amintire

Îngerul meu rămâne vis neîmplinit