Niciodată uitarea...

Unui mut

Am crezut că alcoolic este,

Tremura din mâini subit,

Dar el ascunde o poveste;

E un mut… cam bâlbâit.

Deducţie

Doi muţi stăteau posaci,

Cu mâinile în buzunar,

Şi spune-un filozof dibaci:

N-au chef de vorbă azi, e clar.

Unui beţiv

E o fiară furioasă,

Când la bar, bea Ottonel,

Dar ajuns la soaţă acasă,

Fiara-i doar… un motănel.

Unui electrician

A încercat să lege-un fir,

De la priză la reşou,

Şi instant a bubuit,

Rămânând cu toţi…tablou.

Poporului român

             a ales pe Şoşoacă senator

Caligula Imperator

Și-a făcut calul senator.

Poporul de origini dacă,

Și-a făcut şi el… o vacă.

Şoferul de vidanjă

La psiholog deschise cabinetul,

Să-şi spună oful supărat,

Că el, şoferul de vidanjă, bietul

Se enervează, din orişice căcat…

Lui Diana Şoşoacă

A râvnit Miss Senator,

Dar fiind prea dolofană,

S-a ales foarte uşor,

Cu premiul: Ana A-slană.

Unui curvar

Umblând din floare-n floare,

Finalul i-a fost scris,

Şi acuma trage tare,

C-o muncă de sisifilis.

Facebook

Poze sexy zi de zi,

Ea postează pe feisbuc,

Însă n-a actualizat,

Şi că s-a măritat.

Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor

Şoşoacă strigă în mulţime:

“Lăsaţi minerii să intre-n mine”

Ortacii curs îndemnului să dea,

Stau toţi la rând, să intre-n ea.

Lui Diana Şoşoacă

Minerii închişi în subteran,

Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,

Şi speriaţi de glasul grobian,

Decid să-şi prelungească greva.

Am adormit în zborul către tine,

Și-acum mie rău de atâta bine,

Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte.

Gândesc acum ce mult am mai iubit,

Și brusc din zboru-mi m-am oprit,

Căci și iubirea are un fel de moarte,

Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!

Prea mult cu ochii cufundați în carte,

Deodată m-am trezit că ești departe,

Și soarta manifeste peste tot împarte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte,

Iar fiecare arde-n propriul univers,

Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.

Nu mai avem cărări înspre vecini,

Nici urmă de acele vechi poteci,

E plin de buruieni şi de ciulini,

Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.

Nu vrem să ştim unii de alţii,

Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,

De mici, noi am crescut ca fraţii,

Şi-acum doar ură este între noi.

Avem garduri de doi metri,

Suntem străini, deşi am fost cumetri,

Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,

Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.

Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …

Aşa barbari am devenit,

Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,

Dar cu un mers bolnav şi diferit.

Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,

Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,

Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,

Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.

Buzele mele îți spun vorbe dulci, 

Mai dulci ca niciodată, 

Capul în palme alene ți-l culci, 

Cu inima piatră. 

Ochii caută chipu-ți senin, 

Și pielea cea albă de nea, 

Ciudat mă privești ca pe-un străin,

Cu inima rea. 

Pasul ți-adulmecă urma încet, 

Și umbra cu luciu de smoală, 

Capul întorci peste umăr discret, 

Cu inima goală. 

Îți tremură somnul pe pleoapele moi,

Când noaptea în tine suspină,

Și visu-l trăim amândoi, 

Cu inima plină.

De umărul tău mi-e umbra lipită,

Și timpul în noi se răsfrânge,

Te-ating fără zgomot, doar o clipită, 

Și inima-ți plânge. 

Respiră absența din noaptea târzie,

Când dorul în mine apare,

Și mângâie tăcerea ce-abia mai îmbie,

Cu inima mare.

Un freamăt de vise te prinde din nou,

Și-n gânduri, iubirea răpusă, învie,

Încerci să te-nalți ca un ultim ecou,

Dar inima îți este pustie. 

În drumurile reci ce nu duc nicăieri,

Nefiresc am zărit o nouă lumină aprinsă, 

Dar pașii mă poartă spre iubirea de ieri,

Cu inima învinsă. 

Atâta veghe și atât nesomn,

Zdrobește inima în mine,

Întins în pat nici oasele nu dorm,

Și plânge locul gol lăsat de tine.

Din umbra candelei de pe perete,

Ce-ntruchipează un chip de fată,

Se scurge-n jos buchet de plete,

Aidoma ca o apă revărsată.

Tăcerea nopții surpă întreaga casă,

Se zguduie-n fereastră raza lunii,

Amurgul stă ascuns sub masă,

Și în nesomn mă chinuie străbunii.

Cu pleoapele mijite secer întuneric,

Și îl adun în snopi la miezul nopții,

Să vină din infern un tren feeric,

Să-i ducă unde ziua își arată colții,

Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,

Să car vagoane întregi de insomnie,

Căci doar așa voi ațipi vreodată,

Când se descarcă întunericul în amurgie.

Cu mintea rătăcind în amăgire,

Mă-ndrept agale spre tăceri,

Sub pleoapele căzute de iubire,

Se frânge dragostea de ieri.

Îi port în piept icoana nemuririi,

Cu glasul stins de-atâtea căutări,

Și mă închin sub crucea amintirii,

Sperând s-o întâlnesc în alte zări.

Azi port în inimă o veche rană,

Din ea se scurge sângele tristeții,

Sub pielea mea e numai toamnă,

Și veșteji îmi sunt anii tinereții.

În jurul meu e-o mare fără țărmuri,

Și mă înec din nou în amintiri,

Cu mâinile întinse către ceruri,

Din mintea mea înalț dezamăgiri.

Mi te-am zărit - și s-a făcut

Lumină-n gând și-n amintire,

Imaginea ta, un început

De vers, de vis, de nemurire.

Te port în mine, lin ecou,

În gânduri care nu se sting,

Chiar dacă zile curg ca roua,

Tu-mi ești lumina ce-o ating.

Nu esti un vis ce s-a sfarsit

Ci dorul blând ce dăruiește,

O muză ce-a zâmbit.. și-a scris

O inimă ce te iubeste.

Rămâi în mine, strop de vin,

Și-n orice vers te voi păstra,

Chiar dacă timpul nu ne iartă,

Iubirea mea nu va-nceta.

Și dacă viața dă uitare,

Eu te voi şti, în gând senin,

Că-n inima-mi, făr' de-ncetare,

Îmi ești și dor, și dulce chin

Sufăr în ochiul meu de tablă,

În inima mea de cupru,

În brațele mele de aluminiu,

Sufăr că nu mai pot simți nimic.

E această suferință ciudată,  care nu doare,

Căldură ascuțită a zăpezii în cazi, epuizat,

După ce ți-ai irosit toate darurile, ți-ai

risipit toate prestigitațiile, toate,

Magiile ieftine, și toate izvoarele,

Puținele și rarele izvoare ale inocenței.

Sufăr în ochiul meu de tablă.

Dar mi-e teamă că,  dacă voi simți din nou,

Atunci va veni tristețea - adevărata tristețe,

Cu degetele  ei lungi ca niște interminabile toamne,

Cu degetele ei subțiri ca niște minarete,  

Cu degetele ei drepte ca niște santinele,

Cu pașii ei fragili ca o amintire,

Cu pașii ei informi ca o străfulgerare,

Cu pașii ei fantomatici ca o remușcare,

Și va distruge această paiață de tinichea.

Raiul, fiind palatul cel din tei,
Al sufletului dor și-al inimii scântei.
Unii spun că îl vezi doar o dată,
Dar eu l-am văzut de când am pus mâna pe ochii tăi.

Ea e fata, care linge înghețata,
Singura ce trezește în mine dragostea.
Când mă uit la ea, în ochii ei, văd… altceva,
Poate să treacă zile, și ea să nu știe, că mi-a furat inima!

Mă trec fiori, când o văd cu zâmbete moi!
Mă uit ca un prost, parcă de-abia s-a născut.
Dar tot ce știu este bine și vioi,
Este că ea este a mea!

Viața e senină,

Când îți dă lumea lumină

La bine și la greu,

Noi, vom fii mereu

Chiar de-i ploaie, sau de-i vânt,

Acasă este locul nostru sfânt,

În care ne vom revedea chiar și-n noaptea aia grea.

Împreună vom învinge,

Orice taur ce ne-n pinge,

Prin noroi și prin șuvoi,

Împreună, vom fi doi.

Eu cu tine,

Siguranța, împlinire.

VIAȚA  E UN  DAR

TRĂIEȘTE-O  CA ATARE ,

AJUT-O  SĂ  TE URCE ,

NU  SĂ  TE  COBOARE .

ÎNDEAMN-O  LA  VOINȚĂ ,

ÎNDEAMN-O  LA  RĂBDARE

ȘI  VA  STRĂLUCI  ,

CA CEA MAI  MÂNDRĂ  FLOARE !...

Mai lasă-mă moarte un pic,

Copiii sunt mici, cresc fără tata,

Nu vreau ritualul să-ţi stric,

Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.   

Mai lasă-mă moarte să stau,

Mama-i la pat şi-i bolnavă,

Am altceva la schimb să îţi dau,

Ia turma ce paşte-n dumbravă.

Mai lasă-mă moarte un timp,

Vreau cu ai mei să mă împac,

Îţi dau altceva ţie în schimb,

Ia de alături pielea de drac.

Mai lasă-mă moarte o vreme,

Am de păcate sufletul plin,

Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,

Ia-mi nefericitul destin.