Niciodată uitarea...

Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,

Resortul intim de real se rupe,

Frânturi de imagini mă spulberă năvală,

Iar neantul încearcă să m-astupe.

Luciditatea nu poate să-mi dureze,

Mai mult decât o sclipire lungă …

Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,

Iar ochii din orbite se alungă.

La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,

Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,

Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,

E redus la iluzii, muşc discordanţa …

Mă izbesc violent de pământ,

În acelaşi timp par să explodez,

Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,

Ce nu mai pot să-l memorez.

Gata … sunt înecat de relaxare,

Râd şi plâng totodată,

Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,

Îmi simt inima curată.

Nu mai am nici o problemă lumească,

Nu mai sufăr de nici o mizerie,

Nu poate nimic să mă mai oprească,

Nu mai am formă, margini ori materie.

Ieri îmi face trist cu mâna, 

Azi mă bate încet pe umăr, 

Mâine parcă nu-i totuna, 

Când trecuții ani mi-i număr. 

Timpul n-are nici mustrare,

Nici cuvinte de prisos;

Doar mă schimbă cu răbdare, 

Alungând tot ce-i frumos. 

Mă privesc în câte-o clipă

Ca-ntr-o apă fără fund,

Îmi văd zilele în pripă, 

Și de teamă mă ascund. 

Nu mă-ntreabă dacă-s gata,

Nici de vreau să mai rămân;

Spre sfârșit se-nvârte roata:

Prunc, copil, tânăr, bătrân.

Iar când ultimul meu mâine, 

Va veni c-un ieri tăcut,

Va rămâne după mine,

Binele ce l-am făcut.

Iubirea mea nu-i cântec dulce,

Nici rouă blândă pe petale,

E-un aprig foc făcut să urce,

Să mistuie tristețile din cale.

Iubirea mea nu-i cer de ploaie,

Nici țărm de vânturi măturat,

E-o inimă în vâlvătaie,

Cu sângele din ea învolburat.

Iubirea mea nu-i drum uşor,

Nici pas domol pe iarbă moale,

E-un hău adânc, ameţitor,

Ce-mi frânge zborul în spirale.

Iubirea mea nu-i vis curat,

Nici linişte de mănăstire,

E dor nebun, neîndurat,

Ce naşte viaţă din pieire.

Iubirea mea nu-i colţ de rai,

Nici pace stinsă-n rugăciune,

E hrana vie ce mereu o ai,

Când ai rodit deșertăciune.

Iubirea mea nu-i zbor uşor,

Nici aripă ce lin te poartă,

E fulger crud, pătrunzător,

E-o veșnică iubire fără soartă.

-Glasul meu, adânc, răsună

Ca un clopot stins sub ape...

-Eu îl vreau aici, aproape.

-Port în mine mări aprinse,

Cu furtuni ce nu se frâng...

-Eu iubesc doar ochi ce plâng.

-Ți-aș da cerul meu cu stele,

Rătăcit pe veci în drum...

-Nu primesc ce am acum.

-Am în piept o primăvară

Care a-nflorit târziu...

-Nu suport cer cenușiu.

-Sunt un foc ce arde-n umbră,

Fără martori, fără nume...

-Eu nu cred în lumi postume.

-Ți-aș fi umbra la amiază,

Căci lumina e haină...

-Nu vreau umbră, vreau lumină.

-Ți-aș fi liniștea din urmă,

După tot ce-a fost furtună...

-Nu-ți mai fă din ploi cunună.

-În privirea mea se-adună

Anii tăi pe care-i pierzi...

-N-aduna ce nu dezmierzi.

-Am tăcut că vreau s-aud

Dacă-n inimă-mi vorbești...

-Și, ce-am spus... ghicești?

-Te-am visat în miez de iarnă

Ca pe-un foc ce nu se stinge...

-Nu sunt foc, și nici nu ninge.

Ți-am zidit din dor o punte

Peste tot ce ne desparte...

-Nu trec punți, am pod aparte.

-M-am întors din mine însumi

Să te caut mai întreg...

-Nu primesc ce nu-nțeleg.

-Atunci plec, și-am să te las.

-Nu pleca, căci pot iubi...

Fă ce vrei, dar nu vorbi.

Adu-mi cafeaua draga mea,

Și-apoi lipește-te de mine,

Avui un vis c-o stinsă stea,

Un vis anume despre tine.

Apucă-mă de mână, hai te rog,

Căci toaca-mi bate-n tâmple,

Iar visuˈacesta-i ca un drog,

Și simt c-așa o să se-ntâmple.

Visam dulăii la fereștri lătrând,

Iar spaima bântuind prin casă,

Ferestrele prin draperii plângând

Al tău sicriu aflat pe masă.

În pragul ușii se afla o sfântă,

Ce mă ruga să vin la-nmormântare,

Avea în mână o lumânare frântă,

Din care lumina un pui de soare.

Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,

Tavanul devenea treptat pământ,

Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,

Săpam plângând al tău mormânt.

O stea zării căzând lângă fereastră,

Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,

Și toată casa se făcu pe loc albastră,

Tu, din scriu, încet începi să te ridici,

Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,

Și lumânarea frântă treptat se încera,

Iar eu topit, curgeam murind prin tine,

Spre palma sfintei în foc a mă năștea.

Hai să rămânem treji în noaptea asta,

Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,

Să nu mai plângă iar fereastra,

Să ne iubim pe întuneric și lumină.

Gafez mereu la orice întâlnire, 

De parcă cineva o piedică îmi pune, 

Și țin la inimă comprese cu iubire, 

Și sunt bolnav de nu știu ce anume. 

Mă-ngrijorez de orice gest pe care-l fac, 

Privirea de priviri îmi e ucisă, 

Dezamăgiri în fiecare noapte îmbrac, 

Și-mi scriu pe cord: Iubirea interzisă! 

Îmi injectez în zori adrenalină, 

În plumb topit nestingherit mă scald, 

Mă smulg din trup cu tot cu rădăcină, 

Dar brațele din umăr jos îmi cad. 

Se vaită mângâieri pământul zgâriind, 

Că n-au ajuns pe trup de fată, 

Un demon simt în inimă zâmbind, 

Iar eu gafez mai mult ca niciodată. 

S-a-nchis o ușă-n lumea noastră veche, 

Dar n-am putut lăsa să moară-n van, 

Cuvinte vii, ascunse-ntr-o ureche, 

Șoptesc și azi același dor uman.

Am strâns ce-a fost, din flori și din tăcere, 

Din nopți cu gândul dus la tine-aproape, 

Și le-am lăsat, cu teamă și plăcere, 

Pe-o filă nouă, tainic, fără șoapte.

Un alt liman le poartă-acum sub stele, 

Mai bine, mai curat, dar tot al tău. 

Acolo scriu ce simt, fără perdele, 

Că n-am plecat, am fost aici...mereu .

Dacă ți-e dor, și vântul te mai cheamă, 

Citește-n rânduri ce n-am spus nicicând. 

E acolo toată inima mea-n teamă, 

Și-un colț de cer ce încă-ți ține rând.

Ma simt ca si cum mai tait pe suflet

Incercat sa imi afli trecutul 

Ma frustreaza ca am crezut in ceva ce nu exista 

Mam deschis in fata ta dar ai aruncat cu cioburi in inima 

Miam vindecat fiecare rana facuta de tine 

Cicatricile inca dor 

Ma frustreaza ca mor de dorul tau 

Frustrarea ma sufoca in amintiri 

Eu nu le inteleg de ce am procedat asa 

Tu nu intelegi de ce am fost asa 

Eu nu inteleg de ce ai foat asa 

Mie dor de tine 

Dar nu mie dor de zilele in care te iubeam 

Inca te iubesc 

Dar in momentul de fata simt o frustrare fata de tine 

Nu inteleg de ce te ai comportat asa sau de ce mam comportat eu asa ca sa iti dau eu tie satisfacție 

Stiu nu is imperfectiunea intruchipata dar tot ce am vrut a fost doar sa ma intelegi 

Sunt frustrata pe mine 

Frustata ca miam aratat afectiunea si sentimentele fata de tine 

Si ma simt si mai frustrata ca nu pot sa te uit ca esti in fiecare zi la mine in inima in mintea mea iubindute si gandiduma la tine 

Frustata ca tu nici nu vrei sa ma vezi te doare in cot de mine 

Dar tot inca is frustrata pe tine ca te comportai in ultimul hal dar dupa iti cereai intrun fel sau altu scuze 

Si nu nu o sa te uit asta ma deranjează foarte taree 

Tu ai uitat dar eu nu pot 

Ci iti spun acum cu toata supararea si toata frustararea ca te voi iubi si dupa moarte 

Eu nu oa sa incetez sa te iubesc 

O sa te iubesc in linistea si in tacere ca tu sa nu sti 

Cu drag nebuna ta frustrata te iubesc neiubitul meu 💕

Desculț pe scena inimii,

Un spectator a fost de ajuns,

Să pot juca jocul iubirii,

Când de privire am fost patruns...

Mă pierd în lumi și doar visez,

Dar in adânc mă regasesc,

La orice pas ce il urmez,

Greșesc,si apoi iarasi te privesc.

Pe margine de scenă, tremur,

Căci umbra ta mă urmarește,

Iubirea ta nu sta pe loc

Și inima iti tot clipește.

În palma ta, tăcerile devin cuvinte,

Și orice respirație mă apasă,

Între iluzie si adevar ,se simte,

Că povestea i doar a noastra.

Un dans de emoții ce nu se termină,

Într o piesa de teatru cu final fericit,

Pe ritmul  iubirii lumina se oprește

În mii de aplauze fara sfarșit.

Azi 

Chiar dacă azi...

poate pentru tine, numai însemn nimic,

eu nu te-am uitat...

ai intrat adânc 

în zâmbetul,

în lacrima mea.

și adesea când oftez

nu stiu dacă sunt eu sau tu.

sau chiar acum...

când îți scriu,

oare cui îi este dor!

Mie sau ție?

Dar voi răspunde...să te apăr 

Asa cum am făcut-o mere

că eu sunt acela

că eu

doar eu.

Cei ce conduc azi lumea, sunt niște șacali,

O conduc de sute, de mii de ani

Ei nu știu ce este munca, nici sacrificiu,

Au profitat de tot ce le oferea puterea și rangul.

Poporul muncitor, speriat cu foamea și biciu.

ROMÂNIE, apără-te, nu te păcăli, SUS STEAGUL,

Fiinnțe perverse ca polticieni nu găsesc,

Am plecat din țară, ca să mai trăiesc !

Bat cuie-n cer că-mi plouă-n casă, 

Spărtur-am astupat-o cu un pâlc de ceață,

Cu luna-n brațe mă așez la masă,

Şi somnul nopții îl servesc spre dimineață.

Pe prag am pus tăcerea să nu intre vântul,

Dar el  prin crăpături s-a strecurat, 

Și-mi șuieră prin minte întruna gândul, 

De parcă ceva straniu cu noi s-a întâmplat. 

Pe masă, dimineața,  își lăsase bruma, 

Iar ceasul bătea rar, c-un sunet obosit,

În ceașca de cafea găsesc ascunsă luna, 

O sorb câte o gură și brusc sunt pustiit. 

Prin geamul spart se scurge cerul,

Și-un stol de umbre-mi intră-n casă,

Pe-un scaun gol îți văd alura și misterul,

Iar liniștea se-așază-ncet la masă.

Sub piele-mi umblă carii fără trup,

Rozând tăceri în carnea mea flămândă,

Și brusc din pântec urlete-mi erup, 

Strigându-ți numele ca pe-o osândă. 

Am pus la fiert trei clipe de uitare,

Dar timpu-și lasă zațul în ibric,

Și-un fluture cu aripi de scrisoare,

Mi-aduce vestea despărțirii-n plic.