Atingeri
în casa mea s-a mutat liniștea
nu știu cum mi-a furat cheia sufletului cu amprentă digitală
cum s-a insinuat printre atâția tranzistori și circuite integrate
printre atâția senzori
cert e că am găsit-o în casa mea austeră
mobilată cu temeri și griji
ștergând praful de pe capetele spaimelor
afară, privighetoarea roșcată, botezată de mine, Ioana, care își făcuse cuib pe prichiciul ferestrei și adusese pe lume doi pui
se ridica într-un tril de altistă până la cer
decupând o gaură albă
prin care fulgii de zăpadă somnoroși își începeau călătoria lor epică
spre Pământ
mi-a zâmbit din vârful ascuțit al buzelor
băgase toate grijile în debara lângă borcanele de magiun
îmi luase cu mâna toate spaimele dizgrațioase din ochi
temerile
frunzele ofilite de pe suflet
și mă redase nou nouț, ca din fabrică, mie însumi...
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 10 октября 2023
Просмотры: 479
Стихи из этой категории
Vreau sa plec..
Vreau sa plec,
In tristete sa ma-ninec.
Sa ma scape o alinare,
Si o simpla sarutare.
Mi-a fost greu sa plec,
Am incercat sa te-ninteleg.
Si sa-ti caut scuze,
La ale tale muze..
Langa tine mi-a fost bine,
Cu veselie si suspine.
Da' locu' meu nu e aici.
E acolo unde cineva,
Asteapta sa fiu din nou a sa.
Ritmuri în minte
În nopți albe de singurătate,
În minte cu ritmuri de tango,
Vârtos simțurile sunt purtate
Pe aripi rozalii ca de flamingo.
Bătăile inimii sunt înaripate,
Iar sufletul aspiră la iubire.
Și cu un suflu plin de voluptate
Îngădui corpului avântul de trăire.
Spre dimineață când zorii apar,
Pe ritmuri de vals starea unește
Toate simțurile ca la un stupar,
Și firav imboldul vieții renaște.
Creând în cursul întregii zile
În minte ritmuri cât mai vioaie,
Și înfruntând toate vânturile
Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.
Visând cu ochii deschiși larg
La ritmuri de jazz și blues,
Am ridicat la corabie catarg
Navigând pe ape ce-mi dau ghes.
Și mă gândesc la clipe magice
În ritmuri de muzică piano,
Primind în dar momente feerice,
Așa cum cafeaua e și capucino.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva
Rugaciunea dragostei
Iubito,tu ești icoana mea
Și te asigur că nu-i idolatrie,
Nu-i prima oară când ti-am spus,
Prin tine îmi vorbește Dumnezeu!
Căci dragostea este chiar El
Și are rugaciunea ei..
De-o să mă-ntrebi ce vreau să-ți spun
Ei bine, atunci am să-ți răspund
Că vreau să-ți vorbesc despre rugaciunea dragostei...
Tot rugăciune este,dar are miere și arome,
De vrei sau nu coboară din gânduri rotindu-se
Precum un foc rotund și luminos
Direct în inimă...
Iubindu-te pe tine,
Această lume cenușie moare,
Cu tot ce știm că-i aparține,
Tristeți, eșecuri și necazuri,
Iar Raiul de care se vorbește
Prin tine îmi apare cu tot frumosul,
Tu fiind secreta cheie ce-l deschide!
Aceasta-i divina rugaciunea dragostei,
Te rog mă crede,eu îți spun doar ție
Dar parcă e mai bine
Întreaga lume să o știe!
(29 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Furtună
Se întunecă cerul deodată,
Geamul sub tunet trosnește,
Fulgere încep să străbată,
Și focul din arbori țâșnește.
La sânu-mi, iubito, hai vino,
Te-ascunde de tunet și foc,
Vântul cântă rock și latino,
Se dezlănțuie frunze în joc.
Vine urgia, dezastru prevăd,
Puhoaie se strâng jos în vale,
Haide, iubito, afară-i prăpăd,
Ne-ascundem sub pătura moale.
Ploaia ne bate cu ură în geam,
Iar vântul mai strașnic devine,
Nu-mi pasă acum de-ar fi uragan,
Sub pătură ne e cald și e bine.
E ziuă, și afară, parcă e noapte,
Și fulgeră încontinuu, și tună...
Iubita-mi alint cu săruturi și șoapte,
Și veșnic aș vrea să fie furtună.
Arsenal
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund cuţit,
Ce până la plăsele,
În inimă stă-nfipt.
Cuţit ce e-ncrustat
Pe lama de argint,
Cu vocea ta cea blândă
Şi şoapte de alint.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund stilet,
Ce-n inimă se-mplântă
Odată ajuns la piept.
Stilet care pe lamă
E încrustat cu dor,
Cu vocea ta cea dulce
Şi şoapte de amor.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Ce-n inimă pătrunde
Cu zimţii de metal.
Pumnal ce e-ncrustat
Pe lamă şi pe zimţi,
Cu vocea ta cea caldă
Şi şoaptele fierbinţi.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Stilet, cuţit...iubito,
Întregul arsenal!
Другие стихотворения автора
Soc matinal
din robinetul meu de la baie picură timpul
pic-pic-pic
cineva a oprit apa rece de ieri
îmi amintesc
ciudat e că și-n cadă curge tot timp,
la fel în chiuveta din bucătărie,
nu-mi vine să cred,
cum aș putea admite așa ceva
mă-ntreb
nu m-ar crede nimeni
cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,
domnule Kafka,
să fac duș,
să-mi prepar micul dejun,
cafeaua
și să nu-mi pierd mințile?
Dreapta
Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare
ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,
în care numai cercul preferă curba neascultătoare
și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct
Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie
(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)
când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie
își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele
În fapt, au luat de la femei cochetăria,
nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost
de-a strecura în forme ura și dizarmonia,
și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost
nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță
pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,
prin două puncte aflate la distanță,
nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una
mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,
în orice parte ar fi plasat acum
nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă
la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…
Uimire
vântul acela apăruse de nicăieri
îmi umpluse ochii cu puf de păpădie
și praf cosmic
doi grauri imitau dintr-un salcâm o fugă de Bach
la virgulă
mai încolo ziua se topise în brațele nopții
în pași de tangou vienez
mă întorceam pe drumul spre casă
printre zeci de fluturi zglobii și zumzete
îmi vibra inima ca un diapazon
ascultând arpegiile brazilor de pe margini
deveneam la rându-mi muzică și instrument simțitor
într-o simfonie celestă a florilor
cum aș putea să-ți descriu în cuvinte acest musical dumnezeiesc
de pe un Broadway al inimii,,,
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!
Preaplin
de la o vreme nu mai simți nimic
emoția e ca o rană deschisă
vezi sângele țâșnind
ca dintr-o fântână arteziană
coagulându-se
prinzând coajă
cicatrizându-se
și tresari ca din mijlocul unui vis
la dracu`
ce-a fost asta
și de ce naiba ai tras storurile
de ce frigiderul e gol
unde îmi sunt berile alea nenorocite
n-ai observat că afară a venit iarna
trageți o pătură peste tine
iubito
astăzi n-am chef
degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri
nu m-ai tresari
ai pe față expresia aceea
ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva
caști
lucru care n-are nimic în comun cu dragostea
nu mai e ce-a fost
îmi amintesc când te rupeam în fouă
ca pe-o grisină
îți trosneau oasele
ți se încordau mușchii
nervii
acum dormi nemișcată pe-o parte
cu spatele
îmi faci poze
cu diafragma deschisă la + infinit
iar mie mi-e foame
atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare
de foame
mă duc să-mi cumpăr o doză de bere
și-o pâine
dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...
Reflexe
orgolioși
narcisiști
ipocriți
trăim duplicitar sub o imagine falsă
într-o zi ne-am privit întâmplător în oglinzile dinăuntru sufletelor noastre
și ne-am înspăimântat
nu mai eram cei care ne văzusem până atunci în banalele oglinzi de sticlă din holuri
vitrine
din alte locuri
cum era posibil să fim în același timp și unii și alții
ne-am întrebat între noi
dar n-am știut ce să ne răspundem
ba chiar am râs ascultându-ne
descoperindu-ne
dându-ne jos măștile
ăștia suntem
niște actori de mâna a doua
distribuiți aleatoriu într-o piesă de teatru absurd
după același scenariu
pe aceași scenă cu decoruri ieșite din uz
cu aceleași lumini și umbre jalnice
locuiți de aceleași vise uzate la maxim
trăind second hand
într-o viață stoarsă ca o lămâie
de alții…