Atingeri

Vizită

Iar e-n vizită mamaia,

De-alaltăieri de pe la zece,

A venit c-a prins-o ploaia,

Dar uită ca să mai plece.

Uneia care a dat de bani

Când nu aveai serviciu şi lovele,

Erai un stup cu miere şi nectar,

Iar azi cu milioane în portofele,

Te-ai transformat într-un viespar.

Unor români – corona virus

A fost nevoie de o pandemie,

Şi multe sfaturi cu-nţeles,

Ca întreaga Românie,

Să se spele un pic mai des.

 Epigrama

Un catren cu poanta-n cioc,

Şi cu patru versuri bune,

Primele te ţin la foc,

După ultimul vei fi cărbune.

Unui bețiv

Când se uită spre podgorii,

I se dilatează porii,

Și se vaită la vecin,

Că îi lasă gura vin.

Pantofii

Pe mama pantofii o băteau,

Și aproape zilnic suferea,

Dar într-o zi când se certau,

Văzui că tata pantofii îi purta.

Umor

E plin de umor vecinul meu,

Iar altul ca el nu întâlneşti,

I-atât de dezvoltat umorul său,

Că râde şi la un Banc de peşti.

Magicianul

Pe un fost magician vestit,

Bibliotecarul școlii l-au făcut,

Dar un eşec cumplit s-a dovedit,

Că încet din cărţi au disparut.

Şcolarizare forţată,

Cam târziu veni la şcoală,

Avea şaipe ani şi oleacă,

Dar din tot ce studia,

Doar si-laba îi plăcea s-o facă.

Sărăcie

Fiind sărac de nedescris,

N-a mai suportat ruşinea crasă,

Servicii Funerare şi-a deschis,

Să aibă ce pune pe masă.

Daca mi-ai fi vazut lacrima din coltul ochilor

Te-ai fi intors din drum si m-ai fi sarutat.

Daca mi-ai fi deschis inima cu mangaierea ta,

Acum sufletul meu era fericit.

Daca mi-ai fi spus ca ma iubesti,

Te-as fi intrebat " Cat de mult?"

Daca mi-ai fi raspuns: "Indeajuns incat sa mor pentru tine!"

Ti-as fi spus ca am fi murit impreuna.

Dar n-ai facut nimic din toate acestea

Caci inima ta demult nu-mi mai apartinea

Si de aceea ai plecat la fel cum ai venit

Lasandu-ma uitata in nepasarea noptii.

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …

Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,

Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,

Apoi am strâns în suflet toți poeții,

Ca să-ți aprind o stea în univers.

Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,

Și le-am purtat cu teamă și suspin,

Sub pielea mea s-au adunat toți muții,

Și-am devenit treptat un pantomim.

Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,

Plutind pe râuri repezi fără mal,

Iar apa toată izvora doar din durere,

Și-un urlet se-auzea din fiecare val.

Cu patos ți-am zidit o mănăstire,

Și-n mijloc ți-am făcut altar,

Ca să te rogi spre veșnică iubire,

Iubita mea cu sufletul precar.

Rămân pierdut în umbre și lumină,

În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,

Și-am să te port cu mine-n rădăcină,

Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.

Între turnurile lacrimilor diafane ...

Așa mă simt uneori,  

Nevoit, de neștiute sorți,  

Să mă pierd în ochii tăi,  

Să cad în visare,  

Seara-n asfințit,

Către iubitu-mi Dumnezeu.

Căci rabd, la poarta suferinţei,  

Voind să te mai văd încă odată  

Și mă-nchin, făgăduind că altă dată

O să aprind un vis şi-n care,  

Să lumineze, firav și neștiut,

Chipul iubitei mele  

Alb, cu ochi albaștri, interzis  

În mii de feluri.  

Și iar mă rog la bunul Dumnezeu  

Să nu mă lase muribund  

Sfârșit de dorul iubitei mele, interzise

În mii de feluri neîntelese,

Pe nesfârșitul orizont de şoapte,

În războiul dintre zi și noapte,

Unde se nasc visele.

Acolo unde eu ... Acum...

nu mă mai regăsesc...

Sunt demiurg? Ori sunt creştin?

Sunt un Zamolxe fără coroană,

Ori sunt ultimul martir?

Mă simt pierdut,

Mă simt o flacără homerică,

Sau o scânteie-nlăcrimată,

Ce se îndreaptă către mare...

Iar ea, la fel ca mine,

păşeşte înspre moarte Incet,

cu fiecare pas, cu fiecare gând,

mi-aduc aminte,

De o Cartagină-n ruine...

Povestea de dragoste dintre noi,

E un duet oximoronic,

Un duet în care nu există dans în doi...

Așa se sting și flăcările tremurânde,

Cu priviri miloase, împătimite,

Precum lacustra de pe lacul de niciunde,

Ucisă de speranțe-nchipuite...

Un lant de patimi stă cuminte,

Așteptând la poarta suferinței,

ultimele sale zale,

Căci te-am regăsit...

Dar tu te stingi în uitare,

Iar lanțul devine tot mai mare, tot mai mare

Te rog te rog si iar te rog să ma iubești!

În fața ta stau eu,

Umilul cerșetor ce-ți cade la picioare,

Ce te iubește și-ți cere îndurare,

Să îl iubești, să-i dai două sarmale,

Și-un păhărel de vin de la tătuțu lu matale,

Căci doar așa primești biletul de intrare,

În Rai...chiar de-ți miroase a provocare!

(19 noiembrie 2023 Vasilica dragostea mea)

ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină

este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră

a unei securi de luptă pe care se așează un fluture

sfidând toate principiile fizicii

legea gravitației

a cauzei și efectului

și a unei umbre fără identitate care mă acoperă

insinuându-se între mine și restul Universului

încă nu înțeleg ce caut acolo

în mijlocul drumului

răstignit

dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor

trecând ca o pasăre încolțită de uliu

într-o fracțiune de secundă

aș putea  crede că am murit

mă agăț cu toată  forța aceasta teribilă a gândului

de fiecare secvență

care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului

și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie

de la copilul în  pantaloni scurți

care aleargă după același fluture

pe care-l văd acum și pe tăișul securii

la primul sărut

la prima noapte de dragoste

la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei

și  trecerea mamei la cele veșnice

apoi la omul din spatele umbrei

pe care-l simt în ascuțișul securii

privind consternat de pe margine…

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

e neplăcut să vezi în jurul tău alte chipuri

alți oameni

să te întrebi atunci unde sunt ceilalți

de ce-ai rămas doar tu pe in***cenzure*** aceasta

de singurătate

ca un nefericit Robinson Crusoe

printr palmieri și plante exotice

nu înțelegi cum s-a putut să rămâi în urma timpului

într-o lume a coioților nemiloși

pitiți prin tufișuri

altădată acești lupi de prerie se aruncau cu dinții în botul cerbului

fugăreau leii

apărea câte un vultur imens

și sfâșia prada

știai un lucru

acum nu mai știi

regizorul vieții a schimbat peste noapte scenariu

a amestecat oamenii cu lupii

într-o distribuție hororr

în care oamenii devin lupi singuratici și se mănâncă-ntre ei

iar cerbii trăiesc veșnic…

trosnesc în gura sobei amintirile nearse

aburind ferestrele înghețate ale sufletului

atât de încercate de vânt

cămara uitării e plină de vreascuri uscate

rămase de anul trecut

puțin îmi mai pasă de crivăț acum

îmi pot savura

în sfârșit

cafeaua în liniște

și țigara amețitoare cu marijuana

cumpărată la negru

cândva

niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi

rezident în propria-mi viață

am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora

în case întotdeauna prea mici

pentru confortul sufletului meu

cu apucături aristocratice

orice s-ar spune

nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău

în tine însuți

la focul mocnit al gândului...

strigătul fricii

reverberează lugubru

alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare

nu-ți mai auzi bătăile inimii

te-apuci cu mâinile de ultimul gând

care te-ndemnase

cu puțin înainte

diabolic

să fugi

fără să înțelegi de ce

și

mai ales

fără să știi cine

a stins acolo

sus

(în somtuoasele apartamente ale minții)

lumina

lăsându-ți i sufletul să se zbată

precum peștele pe uscat

să urle pe străzile scufundate în beznă

ca Diogene

căutând cu disperare

un om…

Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele

cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează

și  tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele

într-un tipar care mă amețește și mă fascinează

această formă magică se structurează-autonom

ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,

trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom

și revenind de unde a pornit

e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,

să poți cuprinde viața într-un hexagon,

într-n limbaj pe cât de geometric

pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon

cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții

dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*

puțin se miră de venirea magică a dimineții

și mai puțini găsesc o explicație în cerc.

*lucru, lucrare

Din volumul în lucru Geometrii