Uimire

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...

n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă

aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens

e pe sfârșite

întrebările nepuse

ochii holbați

goliți de umoarea vitroasă

rămân fără răspunsuri și fără reacții

îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral

.

și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri  tot cerul

în bătaie de joc

.

știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru

.

unde să-nghesui atât infinit

atâta albastru

.

 abia mai este loc pentru o boare de aer curat

.

ultima frântura de liniște

rămasă de ieri

într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală

nu mai are puls

.

disperarea se zbate ca o pasăre neagră

din colț în colț

.

de obosit ce sunt mă prăbușesc  între fotolii

.

voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer

năruită in prag

cu stelele aceste risipite pe deluri

cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât

departe

foarte departe de țărm

.

n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…

acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin

în spațiu

Arhimede credea că poate da peste cap lumea

de pe Nibiru

în visul meu speram

ca și el

 să pot îmblânzi

timpul

.

Of, Doamne

cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta

și cât de neajutorat trupul

.

citesc în ochiul de vultur rănit

durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul

având înainte  tot cerul

.

la ce bun piciorul său mort

.

nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii

să gravitezi între tine și propria-ți neputință

ca un paranoic aflat într-o fază cronică

incurabilă

și să constați că nu merită

apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”

.

fără să te bage în seamă nimeni

.

cum ați putea înțelege…

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…

Toti suntem aceei oameni cu teatru vietii

Perfecti mereu, dar cu probleme ,

Defapt nu ie asa ,acele masti ,traume,suferint

Unde sunt? De acele masti ,acele probleme reale nu false

Plangi noaptea ,ziua razi esti bine

Iti ascunzi acea fata ,prin masti

Toti jucam acea carte,acel rol,acea replica repeta mereu,

Rolul vieti ,asa se numeste si este real

Are un inceput si reinceperea ei si sfarsitul ei

La un momentan aceptam de la sine si ne obisnuim cu idea,

SI viata este scurta poate frumoasa dar falsa.

acolo

a fost tăiat un copac;

năzuința de-a atinge cerul e acum 

un loc de popas pentru cei împovărați

de temeri.

dincolo

un copac a fost scos din rădăcini;

durerea e acum o albie

pentru lacrimi.

Pacat ca uneori te deschizi fata de un om care nu merita si nici nu te merita

Pacat ca tot ce  frumos e intr-adevar trecator.. ma gandesc inca la noi si ranile dor

Oricat timp ar trece, de tine nu-mi va trece

Mi-e dor de tot ce am fost si am putea fi

Mi-e dor de tine si noapte si zi

Ce am avut cu tine e dincolo de cuvinte

Te vreau si azi la fel ca inainte

Ce am avut noi doi era o dragoste adevarata

Uitandu-ma la filme de dragoste ma simt ca altadata

Cand eram un noi si nu doar eu si tu

Cat de greu e acum sa stiu ca noi nu

Sunt amintiri frumoase, de povestit chiar si copiilor

Cat am putut sa iubesc un om cu care nu aveam un viitor..

Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.

Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.

Astăzi noi slăvim sfănta Ta-nviere , 

Cela ce ai pătimit spre a noastră mântuire,

Astăzi la Ierusalim Lumina se pogoară,

Îngerii din ceruri zboară ,

Spre pământ coboară . 

Azi e mare sărbătoare ,

Hristos a înviat , 

Tuturor vă doresc : 

UN PAȘTE BINECUVÂNTAT ! 

        AUTOR : Rada Maria 6D

Un crin alb înflorește,

Un cer senin s-a-ntins,

Un înger coboară lin,

Cu vestea minunată ce-a prins.

Fecioara Maria, pură și blândă,

Ascultă cuvintele sfinte,

O taină în suflet i se aprinde,

Un miracol se naște-n minte.

Un prunc va veni pe lume,

Fiul lui Dumnezeu,

Să aducă pacea și iubirea,

Să ne scape de păcatul greu.

Bucuria mamei se revarsă,

O dragoste necuprinsă o cuprinde,

Inima de fericire îi tresare,

Un nou destin se-ncinge.

Copiii, ca florile-n grădină,

Se adună în jurul ei,

Ascultând povestea divină,

Cu suflete pline de speranță și temei.

Tradiția se împletește cu credința,

Oamenii se adună la biserică,

Lumina sfântă le luminează ființa,

Și sufletele se umplu de dorință.

Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,

Un moment de bucurie și lumină,

O celebrare a vieții și a credinței,

O promisiune de mântuire divină.