Uimire

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee

prin care trecuseră cu gândul  poeții antichității

primăvară era veșnică

toate vânturile băteau numai din vest

adunate  la un loc

apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii

te făceau să uiți toate necazurile

sub umbra arborilor de tămâie

oameni erau fericiți mai tot timpul

practicau călăritul

întrecerile atletice

dădeau cu zarul

însuși Cronos se oprise acolo

îmbătat de licoarea înțelepciunii

strecurată de Rhea

dar și Orfeu

fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei

născut din Apollo

Anchise

tatăl lui Eneas

Kadmos și Harmonia

Menelau, Ahile sau Patroclus

aproape toată antichitatea

până la Maria de Medici și Marie Antoinette

care au denumit niște câmpuri sterpe

Champs-Élysées

un fel de Axe historique

dintre două gânduri sublime

sărmane Macron

după aproape trei mii de ani

avec toutes vos places de la Concorde

Charles de Gaule

de la Bastille

avec toutes vos sources triomphales

et vos magasins de luxe

s-a terminat visul...

mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri

dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture

tentativele mele de a merge în cap eșuează

cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei

și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux

pentru centrale termice

n-o fi dracul mai negru decât găurile negre

e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor

glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete

pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât

englezii beau sângele  Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci

cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului

e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu

dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni

l-aș trece strada

pe Pământ își poate purta și singur de grijă

ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre

în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși  peste noi cerul

pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale

idioții patetici își tatuează  Harley-Davidson-ul pe creier

n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii

vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu

inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor

savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții

mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos

evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească

nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...

o vreme te-am tot căutat prin ganguri

mi-am zgârâiat retina de întuneric

am inhalat mirosul  neplăcut al țigărilor de contrabandă

Cernobîl

și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată

din rulotele de pe margini

întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo

iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili

ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”

nu

aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri

în derivă

ăilalți

drogații  pereni

cu ciroze în ultimă fază la creier

„artiști underground” furioși și promiscui

inadaptabili

habar nu aveau

nu mai erai de-a lor

lumile subterare se degradează dramatic în timp

coloanele vertebrale se strâmbă

te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas

faci cataractă

cineva trage apa mereu peste tine

canalizarea urmană deversează cadavre

n-apăreai nici la persoane dispărute

în evidența Poliței

( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)

nici la crime cu autori necunoscuți

dar n-am încetat să te caut

m-am dus și la singura morgă din oraș

deschisă publicului

am răscolit morții rămași în sertare

am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi

mânjite de sânge

degeaba

nu apăreai nicăieri

poate că nici n-ai existat…

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!

Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…

Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.

Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.

- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!

- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!

Nu se schimbase deloc…

Dacă curaj aș avea 

La revedere mi-aș lua

N-aș mai continua 

Și nu m-ați mai vedea  

Dacă aș putea 

Totul aș termina 

Ați cunoaște realitatea 

Nu doar personalitatea

Dacă n-aș fi promis 

Lumina aș fi stins.

Detali ați omis 

Poate chiar dinadins 

Dacă aș vorbi 

Nimeni n-ar asculta 

Dacă aș zâmbi 

nimic bun n-ar rezulta 

Dacă ați cântări vorbele 

Fără bunăvoință adresate 

Ați evita pagubele 

De-a lungul anilor adunate

Dacă ați incuraja 

În loc de a demoraliza 

Copii ați proteja 

multe lucruri ați realiiza

Dacă ați ajuta

Stele pe cer n-ar apărea

Lacrimi nu s-ar mai vărsa

Copii n-ar mai dispărea 

Dacă ași gândi 

Suflete nu s-ar scufunda

dacă bunătate ați răspândi 

Stele n-ar mai răsări

trecerea timpului  îmi apare ca o exhibiție jalnică

ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini

submultiplilor

secundelor frivole

(dansatoare de can-can burlesque

care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)

minutelor grațioase în magicul lor

rond de jambe

orelor plictisite de ele însele

până la depresie

„ țineți aproape sau vă ia dracu!”

cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri

sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor

preafericitului Daniel

turnate în Austria

oare nu se poate trăi și altfel

în afara dictaturii timpului

boul acela cu redingotă și papion

care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări

turează la maxim motorul bormașinii Bosch

made in Federal Republic of Germany

„ ca să știți și voi nenorociților!”

și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…

    Desculț, am râs la mare, cer și nori,
    Ce bine-i să trăiești, să fii în viață,
    Să simți că ești un soare printre sori,
    Un zeu pe care toată lumea îl răsfață...
    
    Desculț, prin roua proaspătă din zori,
    Am alergat cu vântul drept în față,
    Să simt parfumul câmpului de flori,
    Și licărirea stelelor de dimineață...
    
    Desculț, m-am preumblat pe țărmul mării,
    Cătând din când în când la zare,
    Simțind pe buze gustul fad al sării,
    Și valul ce-a uitat să cânte și să zboare... 
    
    Desculț, am vrut să mă supun chemării,
    Dar măcinat de gânduri negre și bizare,
    N-am vrut să fiu oricum părtaș creării,
    Uitând de muze și de regulile clare...

un fluture origami

s-a pierdut

printre crizanteme.

÷

sub ascuțișul arivismului,

tăcerea

justifică lașitatea.

sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine

muriseră demult

la scurt timp după naștere

nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept

să scoată un țipăt

și-n locul lor s-a așezat liniștea

confortul cotidian

amiba Naegleria fowleri

care devorează nevăzută de nimeni

ca pe o bucată de brânză

creierul

.

e zvârcolirea dramatică a gândului

.

lepădarea apostoliror de Christos

.

neîncrederea

.

lipsa de orizont al culegătorului de smaralde

oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole

și egoismul femeilor sterpe

nu arunci cu piatra în eroul căzut

s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine

întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi

mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor  moarte

(paradoxal!)

.

definiția cărnii

face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei

în care colcăie toate mizeriile lumii

omul

de departe

ilustrează perfect mizeria infinită a speciei

viața

boala incurabilă a umanității

purtând la vedere stigmatul tragic al morții

.

prezentul

un rânjet…

Toata lumea e cu grupul lor. 

Stand in clasa uitându-mă împrejur, 

Nu as sti unde aș veni. 

Cu buzele pecetluite, 

Ma uit în jur si analizez. 

Stând în bancă, retrasă. 

Mă simt precum Anna Frank. 

Voia atâtea să spună, 

Dar știa că nimeni nu înțelegea, 

Așa ca in jurnal își scria. 

Așa ma simt si eu, 

Aș vrea atâtea sa spun, 

Dar nimeni nu ar înțelege întrebarea mea. 

Și mai am  atâtea de întrebat, 

Dar nimeni nu ma cunoaste pe mine cu adevarat. 

Am început să tac, 

Fiindcă lumea nu știe despre ce subiect vorbeam. 

 Aș vrea atâtea sa tot spun

 Și sa imi dau cu parerea, 

Cum este realitatea asta, 

Dar uneori este mai bine să taci

Și să aștepți persoana potrivită.