Atingeri

e greu de spus de unde a căzut îngerul

(se poate presupune că se prăbușise din cer!)

cert este că era acolo

în mijlocul drumului

întins pe caldarâm

nemișcat

salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe

dar îngerul nu avea corp ca oamenii

sub haine nu exista nimic

cum să resuscitezi pe cineva care nu există

se întrebau cu toții

și cineva a sunat la 112

„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”

” mai repetă o dată!” ceru telefonista

și omul repetă încă o dată

iar telefonista-i închise telefonul în nas

”lua-v-ar dracu` de derbedei!”

mai sunaseră și alții

apoi apăruse Poliția

Pompierii

Smurd-ul

Raed Arafat

și-n  timp ce heruvimul dezbrăcat

își dădea sufletul

nevăzut de nimeni

lumea adunată pe margini  se mira cât de frumos era îngerul

locul de unde privesc lumea e cel mai înalt de pe pământ

de aici nu poți lăsa ochiul ambiguu să coboare asupra icoanei lui Crist

acesta e riscul sau șansa

nu știu

întrebarea e cine contemplă pe cine

din acest „lieu saint d'absence et de présent”

preexistent

care a însemnat la un moment dat

coagularea luminii într-un fulger încremenit

o schimbare sacrală la față

și atunci înțelegi că tu ești cel privit

nu cel care privește

un câine care își reprezintă prototipul celest după chip

contemplă alt câine după asemănare

de aici de unde privesc lumea

la o palmă de cer

ochiul ambiguu întâlnește gândul etern

într-un nod energetic al umbrei

.

obiectul sacral

desigur

o premerge…

Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări

nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă

indiferent

și să nu-ți  ocolești rușinat sufletul

dacă am bănui câtă durere se ascunde

în moartea unui pui de vrabie

am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă

un semn că ne pasă

vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple

și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte

fiindcă moartea nu poate fi decât  o înfrângere

Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită

de cântecul presurei galbene

păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc

că suntem efemeri

nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni

în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre

am fost însă și atunci nepăsători ca și acum

până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.

     - Sper că nu-l vrei tot?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri destul de încurcat.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților

adormiți

puțini au privilegiul să verse o lacrimă

pe-o bucată de fildeș

într-un cimitir al elefanților singuri

din care lipsesc crucile de piatră

florile vii

dragostea omului

înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp

neîngropate

de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților

umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului

aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator

.

elefanții își plâng și ei morții ca și noi

oamenii

îi poartă cu dânșii zile întregi

pe cei bolnavi și bătrâni

îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie

aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă

când vântul lovește fără milă în inima pietrei

se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe

și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași

.

Sst!

ecoul  trecerii timpului

ricoșează asimetric din oameni  în lucruri

și invers

în funcție de distanță

nimeni nu scapă

e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase

în plex

sau ca un pas apăsat peste inimă

în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat

dintr-o piatră

câte un răget de cerb încolțit

într-o lume cu reacții în lanț

și ecouri

contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme

și repaus

n-ai nicio șansă

.

numai acel impuls mesianic

imprimat la naștere

ne mai ține în viață

după aceea ricoșăm haotic

dintr-un ecou în altul

la început

apoi din ce în ce mai slab

goliți de sunete

fără nicio explicație…

.

filozoful o să spună agnostic

că ecoul se sustrage cunoașterii noastre

ca Dumnezeu

științific pare o aberație

ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu

și ecoul să se spargă în ceruri

.

Big Ben-ul  bate în Turnul Londrei

ora exactă

când timpul ajunge la fix

ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot

asimetric

la o secundă distanță

în alt timp…

Sărutul nostru e universal

Și delicat și cald,

Nemuritor cu viață de la zei

Nu știe a muri deloc,

E purul adevăr...

Este din foc și din lumină,

Sărutul nostru are forma sa

Rotund precum o lună!

Sărutul vostru nu-l cunosc

Cu sigurantă este altceva

Sincer vă spun,nu-i treaba mea

Eu am iubirea prea frumoasă

De ce să-mi pese de ceva

Ce nu îmi aparține?

Sarutul meu are ceva

Ce nu-i din lumea asta,

Mi-a spus-o cineva

Dar oare cine...

Acum vorbesc de tine!

(24 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Este târziu în noapte, dar încă sper
Ușa să mi-o deschizi cu bună seara,
Să te sărut, spunând... bine-ai venit
Să te îmbrățișez, să-mi simți căldura.

Aminte îmi aduc, cum ușa mi-ai închis
Rostind cu supărare...pa... la revedere,
Și printre lacrimi, doar... m-ai anunțat
Că-n astă casă s-a încheiat a ta ședere.

Surprins am fost atunci de întâmplare
Și de plecarea ta, făra-rosti alte cuvinte,
Când eu în gând, visam nuntă să facem
Și mai apoi, iubind...poate devin părinte.

Totu-mi spunea, că mi-am găsit iubirea
După un timp cu sufletul atât de rătăcit,
Iar inima uita, de minte... să mai asculte
Doar ticăia, simțind că sunt... îndrăgostit.

Era pe toamnă, cu pomii plini de rod
Iar noi, atât de tineri, visând la viitor,
Pluteam îmbrățișați...pe-aleile cu tei
Iar eu, un fericit, cu capul... după nor.
........................................
Povestea s-a'ntâmplat demult, demult
Când un băiat, s-a'ndragostit de-o fată,
Care l-a părăsit și a plecat... neanunțat
Iar el naiv și după ani...  înc-o așteaptă !

Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,

Fereastra închizi în urma mea,

Și parcă aud un zumzăit de șoapte,

Cum zgârie pe geam și pe perdea:

Adio, nu te-oi mai vedea!

Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,

Iar locuri preumblate-mi par străine,

Întorc privirea-mi tristă înspre casă,

Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:

Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!

Port luna în priviri și inima pe targă,

Și caut un spital de inimi tinere, ucise,

Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,

Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:

Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!

De azi nu te mai iubesc.

Sau te iubesc mai mult?

Oricum, voi încerca s-ascund!

Voi rupe poza ta

Apoi, la sigur o voi lipi,

Nu voi putea fără ea trăi.

Voi şterge melodia noastră.

Pe urmă toată ziua o voi cânta,

Sunt sigură c-aşa se v-antâmpla.

Eram gata să plec.

Dar, iată că mă întorc înapoi,

Nu pot uita iubirea dintre noi.

Respir aerul vieți blânde 

precum aburul creiat de frig

unde curg mângâieri solide

ca o speranță fără să oblig

Deschid privirea-n profunzine 

cu speranță pentru-o nouă zi

când tulburele are limpezime

precum frunzișul din brazi

Caut realitatea s-o pun-n poem

ce va străluci de bine

ridicând la rangul de suprem

mângâieri cu mâini fine

Constantin STanciu

Sunt aici, rătăcită de-o vreme bună,

Într-o lume abstractă, care nu-mi place deloc.

Dacă ntr-o zi o să-mi găsesc sfârșitul,

Sunt destul de sigură că va fi vina

Vreunei științe exacte, prea reci pentru sufletul meu.

Urăsc să lucrez cu numere,

Ele se vor perfecte, iar eu nu sunt.

Eu sunt o eroare care visează.

Și am motive să cred că numerele mele-s defecte,

Că ceva din ele nu se aliniază.

Imaginează-ți că am refăcut de zece ori același calcul

Cu aceleași numere și nu…

Nu exagerez când spun că

De 9 ori răspunsul ai fost… tu.

Așa că, dacă tot continui să-mi ocupi gândurile,

Să-mi încurci cifrele în neștire

O să încep, în cele din urmă, să cred

Că matematica nu e chiar atât de rea,

Dacă toate soluțiile duc la tine.

O să încerc să supraviețuiesc în lumea asta rece,

Poate încep într-un final să-i dau de cap,

Pentru că recunosc, de cele mai multe ori,

Greșesc intenționat.