Gesturi

Pe aripile vântului,

Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.

Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,

Acum doar amintirea ne-a rămas.

Odată, cuvinte de prisos,

Priviri și gesturi , neîntrerupți.

Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,

Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.

Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,

Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.

Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,

O înstrăinare rece, un zid.

Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă

Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.

Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,

Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.

În adieri de vânt și picături de ploaie ,

În licăriri  de soare, te caut evadare,

Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,

Acum o amintire ,în zborul unui idiot.

Îți scriu din nou iubita mea

Puține rânduri pe-o hârtie,

Și sper să capăt un răspuns 

Până când plec în cătănie.

Nu te-am văzut de șase luni

Și-am auzit că ești supărată,

Că m-ai văzut după cum spui

La braț mergând cu altă fată.

Tu ești plecată în străinătate

Iar eu aici trăiesc cu dorul tău,

Și te aștept să te întorci în țară

Că fără tine îmi este tare greu.

Nu știu cum pleacă către tine

Atât de multe zvonuri false,

Iar tu le crezi c-ar fi adevărate

Și nu minciuni de lume scoase.

Când vei primi scrisoarea mea

Să știi că sunt cu arma la picior,

Că am primit un ordin de-nrolare

Și-o perioadă voi fi al țării slujitor.

De-mi vei trimite vreun răspuns

Să pui adresa de la noi din sat,

Iar dacă nu vrei să-mi răspunzi

Trist, voi înțelege că mai uitat.

Așa a scris bunicul meu demult

Pe-un petic de hârtie c-un creion,

Pe care l-am găsit ascuns în cufăr

Purtând o ștearsă semnătură...Ion.

Concluzia am tras-o...îndurerat

Că epistola n-a mai ajuns la fată,

Dar poate-acolo Sus s-au întâlnit

Și își trăiesc povestea lor...ciudată!

Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.

Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.

Când tu adesea mă priveai agale și ascuns,

Ah,mă fumai atât de repede și uite,astăzi,m ai constrâns,

Tu  m ai lăsat singură și fără iubire-ndeajuns,

Îndată te ai strecurat și ai fugit fără a te uita la chipul meu așa de plâns.

Oh,tu,iubire,ce ieri doar mă sorbeai cu-o singură privire,

Cu ochii reci și duri m-arunci în valurile mării cea anoste, 

Iubire,tu ai grijă ce dai și ce primești,ca mâine scump o să te coste,

Iar astăzi,te las să pleci,dar nu te gândi la mine ca la ale tale foste.

Eu ieri iubeam,zâmbeam și eram fericită,

Și tu mă vedeai doar ca pe o pisică nedomesticită.

Mă loveai ușor și fără ale tale mâini,

Uita ne astăzi,suntem doar doi străini.

Ai vrut din al meu suflet de copil firav,

Să construiești din el doar un om ce te iubește ca un slav.

Ai vrut să mi iei toată culoarea roz din ochii și din obrajii reci,

Ca o pasăre în colivie ai vrut să mă lași și,uite,tu acum să pleci.

Astăzi am aruncat armele pe motiv de nepotrivire,

Al meu trup nu ți a mai rezistat nici la o ultima strivire.

În ochii tăi mă vezi doar o crudă și simpla femeie,

Ce în mâna odată îți deținea a inimii și suflet cheie.

În viscolul acestei vieți... Cu păduri străine...

Sufletu-mi tot cată... Al liniște-i coline...

Câți ochi reci de piatră... În lume am văzut...

Toți au rătăcit... Cu suflete-n tumult...

Și inima-mi tot bântuie... Prin negrul meu necaz...

Fără tine Doamne... Caut lung extaz...

Spune-mi Doamne care... Este calea mea...?

Din câte sunt pe cer... De ce iubesc o stea...?

=============

Reci și lungi iubito... Fost-au anii fără tine...

Nesfârșite nopți... De-o pustietate pline...

Am umblat prin lumea... Dusă de al lumii vis...

Suflet pierdut în lume... O lume în abis...

Al codrilor frunze însă... Încă totuși cântă...

Și păsările prin valuri... Încă se mai plimbă...

Prin întunecimea-mi... Sper că te iubesc...

Căci spre lumea fără stele... Mereu eu privesc...

=============

În această lume... De rele obsedată...

Sufletu-mi tot cântă... Prin al picturii artă...

Să tot rup din mine... Al meu trecut smintit...

Ce-n moartă judecată... Lumei cată un sfârșit...

Așa nebunia-mi... Rău mă otrăvește...

Iar ochii mei în tine... Flama liniștește...

Căci în lumea neagră... O flamă te-am găsit...

Să-mi fii ascultătoare... Căci sunt al tău iubit...

Căci inima-mi ca smoala... De secetă-i crăpată...

Și fosta îmblânzită... Cu palma-ți fermecată...

Și am uitat c-am fost... Rege mort și năcăjit...

Și că văzusem umbra... A întunericului cumplit...

Cât păsările cântă... Și calea spre cer ne-o arată...

Cât florile se plâng... Căci lumea e deșartă...

Sunt un simplu om... Și Cerului mă-nchin...

Cât încă mai trăiesc... Voi fi mereu creștin...

Și cât există lumea-n... Gânduri rele și introvertite...

Puterile vor fi... Cu suflete perfide...

Mie-mi viața pe pământ... Se stinge în culoare...

Căci pentru timp sunt fluture... Și iubesc o floare...

Și tot aștept din ochii tăi... Culoare ca din floare...

Și uneori eu chiar o văd... Și crești ca sub un soare...

Iar raza când te va bate... Și ochii ți se vor deschide...

Atunci să îmi șoptești în liniște... "Eu te iubesc iubite..."

Să-mi șoptești cu cîntec viu... De împreunare...

“Tu-mi ești rază de lumină... Pe-o lacrimă de floare...

Să-mi fii tărie pe pământ... Cât moare lumea-n chin...

Sub Cer ție regină... Sub Cer mie stăpân”

Cât eu pe tine te iubesc... Sorbește-a mea gândire...

Și vezi că pe pământ... Nu e fericire...

Vezi că lumea și-a pierdut... Toată a sa onoare...

Ceru-i mort pentru cei morți... E hău fără culoare...

Și vreau să vad în al tău plâns... Cum mor idei deșarte...

Când o să-ți cadă lacrima... Pe buzele-mi uscate...

Când timpul meu va trece... Pleca-voi în mormânt...

Privește spre eter... Urăște al morții gând...

=============

În vremelnică dansare... Sub Împăratului Cel Ceresc...

Două suflete-n culoare... Împreună cresc...

Prin sclipiri din ochii tăi... Văd că ești suflet al meu...

Din lumea fără stele... Noi spre Dumnezeu…

Această poezie e scrisă de personajul principal al unui poem mai amplu care se va numi "Hecto fiu de Flamă". Ea face parte din antractul poemului.

Voi mai posta și alte poezii și poate un fragment din poem ...

Alte detalii mai tîrziu...

privesc  cifrele de la telefon,

Tastez unu patru, întâmplător tastez 0

Și apelul se închide.

Nu m-am așteptat că la 0 cineva o să-mi răspundă.

Tristă stâng telefonul,și mă culc.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am scris-o pe 14.10.2024

Rugul aprins bolborosește incomprehensibil

două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii

dintr-o clipă în alta

grupuri  izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale

„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”

străjerii Alfabetului iau poziții de luptă

iar clonele literelor  de bază

ă,â,î,ș,ț 

ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor  și virgulelor

trag pidicile armelor

„pe aici nu se trece”

cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de  lèse-majesté

adică de ofensă adusă suveranului  0

pedepsită cu moartea

puseseră între ele și suveran o virgulă

în fapt

Constituția statua dreptul acesta doar regelui

după el  nu puteau fi decât numere zecimale

nici vorba de litere

literele rămâneau întotdeauna  litere

nu aveau iscusința și mlădierea numerelor

revolta lor nu era sustenabilă

și trebuia înăbușită în sânge

cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții

 însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

cel puțin una

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri…

iubito

am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță

fiecare virgulă cu câte o pasăre liră

în locul punctului am să pun câte o buburuză

și pentru că am multe semne de întrebare

de mirare

de încântare

am să așez în dreptul lor câte-o mierlă

acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei

sunt șanse să apară iubirea

fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu

înmuind penița în călimara inimii

nu-i despre păsări

nici despre cuvinte

este o scrisoare despre dragoste

sigur îți mai amintești penele albe

de  pe Dealul Pântecului

(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)

bunica ne spuneau că erau pene lăsate

de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei

reîntrupați în mesteceni

iar noi

copii fără minte

sorbeam cu paiul

seva din tulpinile lor albe ca neaua

sperând pe ascuns

să ne adunăm într-un suflet

(când vom mai crește!)

apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni

spre țărmul luminos al dragostei...

nu cred că există diferențe ireductibile

între oameni  și lucruri

florile

ne spunea Nietzsche

au suflete ca și oamenii

în fapt

diferențele

apar din jocul de gleznă al minții

de care nu ne putem lipsi nici unii

nici alții

indiferent cum îi spunem

facem temple mai mari sau mai mici

după cât de mulți sau puțini sunt zeii

pe altarele cărora ne așezăm inimile

diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile

dacă excludem nuanțele

cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin

cât trag la cântar vorbele

acum e aproape imposibil de spus

cine a precedat pe cine

nici nu mai interesează pe nimeni…

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...