Gesturi

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Oubliez la nostalgie!

La larme de la neige parmi les perce-neige

Cela a toujours un but,

C'est un écho de l'hiver qui s'est écoulé,

Ce qui ne réveille plus un rêve perdu.

Oubliez la nostalgie,

Cesse de pleurer!

Chante toujours

Votre printemps !

Oubliez la nostalgie

passé,

Chante la joie

Que nous avons rencontré.

Un vieil amour laisse des souvenirs,

Mais aussi ouvrir la voie à de nouveaux amours.

Le soleil apparaît parfois souriant.

Oubliez la nostalgie,

Ne parle pas d'elle

Et des yeux bleus

Essuie ta larme !

Oubliez la nostalgie,

C'est un sujet du passé,

Chante la joie

Que nous avons rencontré.

Oubliez la nostalgie,

Cesse de pleurer!

Chante toujours

Votre printemps !

Oubliez la nostalgie,

Ne parle pas d'elle

Et des yeux bleus

Essuie ta larme !

Et des yeux bleus

Essuie ta larme !

Oubliez la nostalgie,

Cesse de pleurer!

Chante toujours

Votre printemps !

Oubliez la nostalgie

passé,

Chante la joie

Que nous avons rencontré.

Oubliez la nostalgie !

Lasă-mă să te ating cu un sărut

Și să te alint cu-n roșu în obraji,

Ca florile ce-n primăvară cresc,

Pe câmpuri nesfârșite, în veșmânt de vrăji.

Lasă-mă să-ți pictez pe ochi stele,

Și-n părul tău, ca vântul să mă-nșir,

Să ne topim în nopți de catifea,

Cu inimi vibrând, sub cerul de safir.

Lasă-mă să te port prin visuri calde,

Pe aripi de lumină și parfum,

Să fim doi fluturi într-un vals etern,

Să strălucim în roua dimineții, blând.

ascultând

  bătăile fierbinți

ale timpului de așteptare,

ornat cu ofrandele veacurilor,

ating

respiratia cititorului, ce cotrobăie

prin odăile cărților.

Ne spun poveștile, că-n lume,
Sunt patru vorbe mari, anume:
"Îmi pare rău", "îți mulțumesc"
Și "iartă-mă" și "te iubesc".

Aceste vorbe au putere
Să vindece orice durere,
S-aducă liniștea-ntre noi,
Să cheme dragostea-nnapoi,

Să ștearg-o lacrimă zglobie,
S-aducă-n locu-i, bucurie
Și, orice rană s-o aline,
Iar răul, să-l transforme-n bine.

..................................

Aș vrea, să nu mai am din nou
Motiv să spun: "îmi pare rău".
Să nu mai fie necesar
Un "iartă-mă" să rostesc iar.

Aș vrea, mereu să tot găsesc
Motive, doar să-ți mulțumesc,
Că-n orice clipă care vine
Tu, ești alăturea de mine.

Și pentru vremea ce trecu
Să-ți mulțumesc, pentru că tu,
Minune a lui Dumnezeu,
Faci parte din destinul meu.

Și, nu vreau sa te plictisesc
Spunând mereu cât te iubesc
Dar, tot o spun căci, vreau s-o ști.
Am s-o repet în orice zi,

Ca-n orice clipă ce-o să vie,
Să ai în suflet bucurie
Știind că inima cuiva,
Mereu, i-alaturi de a ta.

Știi, ploua într-o seară și mă gândeam la tine

Și parcă cântă și o poveste în amurg 

dar ploua tare și s-a disipat zgomotul 

și ai rămas doar tu cu un fundal de fulgere 

și ploua în beznă și iar fulgera

și pentru fiecare picătură apărea ceva 

poate încă o stea sau o constelație 

sau o iradiere a demiurgului pierdut 

sau poate era luceafărul meu cu o dorința 

o dorința destul de tangibilă

ce strălucea în mijlocul lunii albastre 

și pentru mine eclipsa tot cerul 

și cred că și Eminescu ar fi gelos

dacă ar afla că am văzut-o 

și că am fost mai aproape decât el

în atingerea dorinței mele materializate

Pământule oprește-te, 

să privesc la steaua ei pe cer

o eternitate …

sau măcar o viață.

Și când o da înghețul,

ea să-și trimită lumina să se oglindească

într-un cub de gheață …

în mine!

Să vadă și ea cât de frumoasă este!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / Volum: Cub de gheață - 2020 / Editura Etnous, Brasov / ISBN: 978-606-712-760-7 )

ca să-ți iubești patria

trebuie mai întâi să ai o patrie

nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă

cu alte milioane de oameni

într-un anumit loc

o poți face la fel de bine oriunde

în toate limbile Pământului

nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu

Grădina Maicii Domnului

de exemplu

Pământul e plin de asemenea locuri

nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei

amăgindu-te că de acolo

din fundul curții

începe patria

cât vezi cu ochii e doar pământ

oameni care vorbesc în toate limbile

ca în Babilon

po***cenzure***ții

nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam

fiindcă te-mbraci într-un anumit fel

că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc

sau că mergi în fiecare duminică la biserică

nici vorbă

trebuie mai întâi să fii demn

smerit

să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți

de ce m-aș bucura azi

în acest început polar de decembrie

să-mi cinstesc „eroii”

niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă

când împotriva nemților

când împotriva rușilor

înrușinați din ambele părți

și neîngropați în morminte

morți ca proștii

halal eroi

să-mi cinstesc urmașii

îndușmăniți într-atât între ei

încât a fost nevoie de un rege neamț

mason

dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii

cum spunea Nice

Habsburgii și Hohenzollernii

apoi de un cismar

și din nou de un neamț

descălecat din fostele Wafen SS

care ne vorbește despre democarație

mai bine nu

prefer să rămân un om fără patrie

fără tembelii și vânzătorii de neam

# rezist

în aceiași fundătură urât mirositoare

a istoriei

încă o sută de ani....

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…

hai să încercăm un exercițiu de imaginație

și  să împărțim pâinea aceasta în continente

punem jumătate deoparte

pentru Asia

ca să fim siguri

altă jumătate pentru ce-a mai rămas

în ordine

Africa

America

Antarctica

Europa

îmi vei spune că n-am luat în calcul oceanele

iar eu îți voi răspunde că oceanele nu fac parte din ecuație

fiindcă Pământul arăta la început ca o pâine rotundă

mai târziu au apărut apele

munții

nu-ți mai explic cum

și de ce

mai bine hai să mâncăm pâinea aceasta fierbinte

într-un exercițiu ipotetic de supraviețuire în Cosmos

eu

concentrându-mă pe Asia

tu

pe bucățile mai mici

experimentând

de fapt

o variantă posibilă de masacrare a lumii…

deschizi televizorul dimineața ca un robot

să afli ce se mai întâmplă în lume

cum va fi vremea

timpul probabil

câți s-au mai omorât din dragoste

sau gelozie

câți au mai murit în accidente de circulație

ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc

nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii

direcția de deplasare a Terrei

alinierea planetelor după Pământ

nici vorbă

e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri

încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului

pesemne că nici nu vrei

cine ar strica o oră sublimă de somn

pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață

e ca interesul câinelui lui Pavlov la  sunetul clopoțelului

un reflex condiționat

sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD

breking news

ceva asemenea țipătelor insolente ale unor  bufnițe noaptea

care te face să salivezi

să-ți iei  porția de spaimă și anxietate

pentru tot restul zilei

avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei

reluate cu obstinație

asaltul de kitch și prost gust

la scară industrială

pe netrezite

sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului

la o sută de ani de la Marea Unire

neterminată...

ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră

obscură

chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică

întâlnind un firicel de lumină

apucă penseta și agită hârtia în cuvă

la început apar o puzderie dezordonată de puncte

care devin cercuri

o mână

fața în alb și negru

apoi trupul gol

așa cum nu-l mai văzuse

ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării

învăluită într-o lumină roșie

misterioasă

călcând pe marmura rece

răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare

împiedicându-se

cine naiba a înjunghiat întunericul?

.

zgomotul apei lovindu-i umerii

îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă

al bisericii Adormirea Maicii Domnului      

.

destul de sinistru

.

nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului

de roșul acela frivol

spre violet

rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația

aerul

viața

.

dincolo

peste drum

cineva torturează clapele pianului

din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge

plescăind consternant pe marmură

opriți dracului această simfonie a disperării!

strigă

iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…