Gesturi
Buchetul de flori pe care ți l-am dat
este o prelungire a sufletului meu
în afara cărnii
strălucirea ochilor tăi
îmi spune că mi-ai primit sufletul
în turnul de fildeș al inimii
acolo unde clocotește lava incandescentă
a pasiunii
într-o zi vulcanul dragostei va erupe
întunecându-mi cerul vieții cu gri-ul cenușiu
adunat în retortele așteptării
asfixiindu-mă cu vaporii toxici ai speranței
în carapacea inexpugnabilă
a iubirii
în care, vai, mi-ai încătușat viața...
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 12 august 2022
Vizualizări: 644
Poezii din aceiaşi categorie
As vrea o..
Rog sa stea o clipa cerul
Sa mai fiu putin cu tine
Atit iubirea cit si adevarul
Sa nu se dasparta de mine
Sa ne-nbratisam aievea
Sarutindu -ne doar noi
Sa fim singuri si natura
Martori pentru amundoi
Te-as lasa sa fugi ca vintul
Sa adii in viata mea
Dar cum vintu-i schimbatorul
Te voi pierde eu cindva
As dori sa vii adesea
Sa te vad mai des mai rar
Ca Romeo tu JUlieta
Te voi astepta la prag
Linga asa o frumusete
M-as simti si eu poet
As trai intr-o poveste
Dintr-o zina si un fat.
Scrisoarea 1
Faurita din ochi de demiurg
Din ale dorindelor meschine
Mi te-a adus Dumnezeu pe pamant
Ca sa te iubesc doar pe tine,
Cu a ta stralucire, unica pe pamant,
O scanteie iti sare din a ta privire,
Lasandu-ma sa te caut muribund
Alunecand nebun printre stele...
Dragostea noastra, un rau involburat
Ce salbatic curge pe cai necunostute
Ce-mi dai inimii doar alint
Iar sufletului, dorinte invrajbite.
Ma mai strabate prin suflet un jint
Inlatuindu-ma de sperante pierdute,
Oare tu dragoste la mine, na-i gasit?
Sau mai lasat sa sufar si pentru tine....
Sărut
Te-ai intrebat iubita mea
Ce stă ascuns în spatele unui sărut?
De este cuibărită blând dorința ta
Ori nebunia unei iubiri târzii de-a mea
Ce prinde un răspuns sosit
Dintr-un sărut?
Al cui sărut?
Al tău, al meu,al nostru?
Este sărutul un copil ce ne-aparține nouă
Cei fără de copii?
Nu suntem amândoi din veșnicie prinși așa
Într-un sărut?
Nu crezi că dragostea cerșește
Lipsită de rușine săruturi mii si mii?
Contează oare mult mai mult
Ultimul sau primul tău sarut?
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Nunta(destin)
Motto:Bunul meu vorbind despre razboi
...cazut ca o amintire in mintea unui batran
ma scotoceam de vlaga dans sinistru
ma ridicam si-n ceata cautam
sa ma intorc...dar asta-i peste poate
iar ea tot secera dansand prin jur
incremenit am asteptat sa vina
dar a trecut si glasu-i ca de tina
l-am ascultat cum tot vibra in noapte
Ridica-te fiinta si te du
Pe tine te asteapta alta Moarte
Of, ce dor...
Of, ce tare dor mi-a fost de tine...
Deşi încercat-am să te uit,
De dorul tău sunt încă chinuit.
Ține-mă te rog de mâna bine,
Of, ce tare dor mi-a fost de tine…
Primăvara
În grădina lumii, cântă primăvara,
Cu flori ce-n rouă și soare strălucesc,
În vântul blând, natura se trezește,
Și inimile noastre pur si simplu înfloresc
Prin livezi și câmpii, izvoare curg lin,
În aerul dulce, dragostea plutind,
În sufletele noastre, speranța renaște,
Primăvara aduce regrete uitate și visuri ce vin
Așa că bucură-te de vremea frumoasă,
De parfumul florilor și de verdele crud ce ne împrospătează,
Căci primăvara e o minune, o poveste frumoasă!
Alte poezii ale autorului
State of flow
defectele omenești n-au remediu
un car de flori răsturat în mijlocul drumului
în noroi
nu ascunde imperfecțiunea Creației
sângele păsării împușcate e ca un cuțit
înfipt în inimă
trebuie să ai toate defectele fiarei
să împuști o pasăre
să strivești sub tocul pantofului un greiere
care cântă
să-ți umpli buzunarele de la haină cu pietre
și să arunci după primul fluture
pare ireal când vezi ghiocelul
deasupra zăpezii
într-un un gest aproape rușinat
de smerenie
cerșind parcă iertare pentru toate defectele lumii…
Parabolă
lucrurile sunt mai complicate decât crezi
în adâncurile întunecate ale ființei
nu poți scoate apă din fântâna arteziană
a inimii
sau desena pe o coală de hârtie
chipul seducător al dragostei
dragostea n-are chip
e ca vântul acela călduț de primăvară
care bate o dată pe an
și-ndoaie copacii până la pământ
le rupe crengile
le împrăștiile frunzele și păsările
lăsându- i în urmă descumpăniți
despuiați
descărnați
cu viața pe margine
nu e numai chimie organică
cum spun învățații
chimia apare mai târziu
există ceva ancestral care ne trăiește pe ascuns
ca vâscul de sub coaja de plop
sau ciuperca agățată cu dinții de algă
inima mea n-a tresărit decât atunci când
nu mai era nimic de făcut
chimia
da
a înfăptuit restul
de aceea îți spuneam mai înainte
cu inima îndoită
că lucrurile sunt mai complicate decât crezi
în adâncurile întunecate ale ființei…
Icoană
locul de unde privesc lumea e cel mai înalt de pe pământ
de aici nu poți lăsa ochiul ambiguu să coboare asupra icoanei lui Crist
acesta e riscul sau șansa
nu știu
întrebarea e cine contemplă pe cine
din acest „lieu saint d'absence et de présent”
preexistent
care a însemnat la un moment dat
coagularea luminii într-un fulger încremenit
o schimbare sacrală la față
și atunci înțelegi că tu ești cel privit
nu cel care privește
un câine care își reprezintă prototipul celest după chip
contemplă alt câine după asemănare
de aici de unde privesc lumea
la o palmă de cer
ochiul ambiguu întâlnește gândul etern
într-un nod energetic al umbrei
.
obiectul sacral
desigur
o premerge…
Geantă
Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.
- Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse
Certuri autumnale
N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi
s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie
și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ
cu multă economie de lacrimi
nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,
atârnate de el,
într-o zi o să pună vântul să le scuture,
apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile
de la răsărit la apus,
punând lampa lui Aladin în dreptul Andromedei,
în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,
gata și cu Soarele acesta necugetat,
risipitor de lumină,
il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,
la Polul Nord,
să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,
să țină vulcanii și cutremurele în frâu,
nu de alta, dar mor oamenii,
poeții,
săracii de ei,
într-o zi ne vom trezi singuri,
nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore
ca acum,
să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,
băgați-vă minnțile-n cap dracului!
Execuția
Instalat la bordul unui Mercedes E-Classe, ultimul model, Graţian Potlogea se întorcea ostenit la biroul său de pe Aleea Armoniei după o zi infernală de confruntări cu debitorii, vreo zece-cincisprezece “baştani” gălăgioşi şi agresivi. Câţiva dintre ei îşi băgaseră femeile şi progeniturile “la înaintare”, făcând necesară intervenţia brutală a jandarmilor, preluată imediat de agenţiile de ştiri in lipsa altor evenimente. Se văzu şi el pe ecranul televizorului din bordul maşinii bruscând o femeie care încerca să-l apuce de boaşe sub privirile extaziate ale ziariştilor şi ale cameramanilor de la principalele televiziuni sau cotidiane naţionale. Chiar in clipa aceea auzi telefonul sunând şi recunoscu vocea logodnicei sale, Sonia, care avea nişte inflexiuni ciudate.
- Te uiţi la televizor ?
- Atât cât poţi să te uiţi conducând o maşină ! Dar de ce mă întrebi?
- Din curiozitate, zise ea, fiindcă aş vrea să aflu dacă eşti mândru de ceea ce vezi ?
- Tu ce crezi ?
- Bănuiesc că eşti extrem de încântat să apari la ştiri agresând o femeie ! Vor urma şi altele presupun !!!
- Nu-i exclus deloc într-o asemenea junglă !
- Înseamnă că decizia mea de a te părăsi a fost înţeleaptă ! adăugă femeia şi închise.
Graţian Potlogea abia reuşi să redreseze maşina înainte de a intra sub roţile unui TIR. Blestemă în gând şi formă numărul logodnicei sale, la care răspunse, surprinzător, căsuţa vocală : « Abonatul nu este momentan disponibil ! Lăsaţi un mesaj sau mai încercaţi peste câteva minute ! ». Închise, dar în clipa următoare telefonul sună din nou. De data asta era Loredana, secretara sa.
- Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Potlogea ! Am aici un domn care nu recunoaşte cheltuielile menţionate în somaţie ! Susţine că nu pleacă pănă nu vorbeşte cu dvs. !
- Ajung imediat.
Parcă maşina la locul obişnuit, apoi intră în birou, folosind intrarea de serviciu, unde îl aştepta un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, cu faţa palidă şi părul răvăşit.
- Sunt Teodosie Topoloveanu, se prezentă el rece, fără să se ridice de pe scaun, şi ţin să vă averizez că mă aflau la capătul răbdării ! Debitul meu s-a dublat peste noapte și nu înțeleg nici de-al dracului de ce !
Potlogea simţi cum îl cuprinde furia, însă se abţinu şi-i întinse dosarul peste masă.
- Aveţi aici toată documentaţia ...
- Nu mă luaţi cu hârţoagele astea blestemate, se burzului bărbatul aruncând dosarul cât colo, fiindcă s-ar putea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare ! Mie să-mi spuneţi cine se află în spatele acestei conjuraţii ?
- Domnule Topoloveanu, ripostă Potlogea tot mai iritat, eu sunt executor judecătoresc, nu clarvăzător ! Aveţi dreptul să contestaţi cheltuielile în instanţă, la parchet sau oriunde doriţi dvs., dar eu, în numele Legii, cu l mare, am obligaţia să vă execut, chiar şi fără acordul dvs., dacă până mâine la amiază nu vă achitaţi debitul !
Bărbatul, ridicat între timp în picioare, rămase câteva clipe perplex, după care deschise încet diplomatul şi scoase de acolo un cuţit înspăimântător.
- Dacă Legea, cu l mare, îţi dă voie ţie să mă execuţi, concluzionă el apucându-l pe Potlogea de păr şi înfingându-i de mai multe ori cuţitul în burtă, atunci, probabil, îmi dă voie şi mie !!!