Să mori ca un câine
ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină
este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră
a unei securi de luptă pe care se așează un fluture
sfidând toate principiile fizicii
legea gravitației
a cauzei și efectului
și a unei umbre fără identitate care mă acoperă
insinuându-se între mine și restul Universului
încă nu înțeleg ce caut acolo
în mijlocul drumului
răstignit
dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor
trecând ca o pasăre încolțită de uliu
într-o fracțiune de secundă
aș putea crede că am murit
mă agăț cu toată forța aceasta teribilă a gândului
de fiecare secvență
care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului
și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie
de la copilul în pantaloni scurți
care aleargă după același fluture
pe care-l văd acum și pe tăișul securii
la primul sărut
la prima noapte de dragoste
la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei
și trecerea mamei la cele veșnice
apoi la omul din spatele umbrei
pe care-l simt în ascuțișul securii
privind consternat de pe margine…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 28 decembrie 2018
Vizualizări: 1704
Poezii din aceiaşi categorie
Dezamagirea
E ca o floare care-a înflorit
Sub cer senin, dar vântul a strivit,
E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,
Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.
E-un drum pe care-l vezi în depărtare,
Dar pasul tău nu-l poate mai urma,
E-un vis ce pare-a fi la îndemână,
Dar dispare ca umbra-n marea grea.
E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,
Și dintr-o dată cade, e minciună,
Un strop de speranță stins pe jos,
Ca o iluzie ce-abia mai sună.
Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat
Să vadă adevărul, chiar amar,
Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,
Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.
Și totuși, în tăcerea ei rămâne,
O poartă către altceva mai bun,
Căci dezamăgirea te îndeamnă,
Să te ridici și să-nveți un nou drum.
Epigrame XIX
Unui mut
Am crezut că alcoolic este,
Tremura din mâini subit,
Dar el ascunde o poveste;
E un mut… cam bâlbâit.
Deducţie
Doi muţi stăteau posaci,
Cu mâinile în buzunar,
Şi spune-un filozof dibaci:
N-au chef de vorbă azi, e clar.
Unui beţiv
E o fiară furioasă,
Când la bar, bea Ottonel,
Dar ajuns la soaţă acasă,
Fiara-i doar… un motănel.
Unui electrician
A încercat să lege-un fir,
De la priză la reşou,
Şi instant a bubuit,
Rămânând cu toţi…tablou.
Poporului român
a ales pe Şoşoacă senator
Caligula Imperator
Și-a făcut calul senator.
Poporul de origini dacă,
Și-a făcut şi el… o vacă.
Şoferul de vidanjă
La psiholog deschise cabinetul,
Să-şi spună oful supărat,
Că el, şoferul de vidanjă, bietul
Se enervează, din orişice căcat…
Lui Diana Şoşoacă
A râvnit Miss Senator,
Dar fiind prea dolofană,
S-a ales foarte uşor,
Cu premiul: Ana A-slană.
Unui curvar
Umblând din floare-n floare,
Finalul i-a fost scris,
Şi acuma trage tare,
C-o muncă de sisifilis.
Poze sexy zi de zi,
Ea postează pe feisbuc,
Însă n-a actualizat,
Şi că s-a măritat.
Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor
Şoşoacă strigă în mulţime:
“Lăsaţi minerii să intre-n mine”
Ortacii curs îndemnului să dea,
Stau toţi la rând, să intre-n ea.
Lui Diana Şoşoacă
Minerii închişi în subteran,
Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,
Şi speriaţi de glasul grobian,
Decid să-şi prelungească greva.
Rondul de noapte
Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz
patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții
pe-alocuri se-aud câini întunericului
spârgând în măsele oasele zilei
golite de măduvă
păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii
își trăiesc netulburate visele lor erotice
urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse
în scorburi
Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate
ale Cerului
țipetele bufnițelor cu ochelari
și girofaruri
date la maxim
căsăpesc noaptea în felii
spre răsărit
Soarele s-a trezit mai târziu
înjunghiat în inimă…
Cireşul
(din ciclul "Sa nu citesti asta")
acolo sus
ca o pasăre gigantică îmi fac cuibul
frunzele sunt hărţi spre ţări miraculoase
unde gheţarii îşi povestesc tainele
florile înfloresc la atingere
şi oamenii ştiu să râdă cu adevărat
acolo sus
vântul se leagănă şi adoarme în părul meu
îmi pun urechea la trunchiul copacului
să ascult cum înghite întunericul pământului
îi sărut scoarţa şi ştiu că el
nu mă va uita
acolo sus
răsuflarea e freamăt de frunze
totul capătă sens nou
lumina nu e culoare, lumina e numai sunet
se loveşte de frunze de crengi de trunchi
şi cântă
acolo sus
fericirea e numărată în sâmburi de cireşe
Scadență
aud bufnița agățându-se de propriile țipete
pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii
să ne mănânce de vii
iar noi facem dragoste
ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie
probabil
sau ne vom infecta cu virusul West Nile
oricum vom muri până mâine de foame
sau de inimă rea
statul a intrat în incapacitate de plăți
nimeni nu mi plătește pensii și salarii
trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular
de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea
au apărut în schimb banii
cu care nu poți cumpăra aproape nimic
inflația a ajuns la o mie la sută
nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...
ce pot cumpăr cu un milion de dolari
îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase
o bucată de brânză și un picior de iepure
dar cu un miliard
un cap de cal fără ochi și urechi
plus o pipotă….
La steaua ( varianta contemporană)
dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor
în tot Universul
ar exista
cred
o șansa să ne întâlnim
la o halbă bere în Calea Lactee
noi să facem un pas către ei
ei să facă un pas către noi
simplu
numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi
decât cei tereștri
și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre
ei sosind de fiecare dată prea repede
noi prea târziu
în concluzie
va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani
dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..
Alte poezii ale autorului
The farce is over (prozopoem)
la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil. singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…
Dada
mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri
dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture
tentativele mele de a merge în cap eșuează
cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei
și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux
pentru centrale termice
n-o fi dracul mai negru decât găurile negre
e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor
glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete
pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât
englezii beau sângele Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci
cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului
e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu
dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni
l-aș trece strada
pe Pământ își poate purta și singur de grijă
ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre
în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși peste noi cerul
pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale
idioții patetici își tatuează Harley-Davidson-ul pe creier
n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii
vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu
inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor
savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții
mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos
evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească
nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...
Drumul spre casă
biată furnică,
umblând întunericul
fără o torţă –
va găsi ea oare drumul
printre atâtea spaime ?
*
noapte mohorâtă,
răsăritu-i departe
slabă nădejde –
nu uita întâmplarea,
pasărea dimineţii !
*
aud o cârtiţă
pe sub pământ e rece
ca un ochi de uliu –
cât nu moare speranţa
strălucesc stele !
*
dorm porumbeii,
puii flămânzi sub aripi
n-au nici o grijă –
somnul e ca o boare
Dumnezeu pretutindeni
*
să-i spui că ziua
i-a trimis înainte
călări zorile –
vai, Doamne, unde ai pus
aseară lampa ?
*
auzi broaştele
orăcăind în gârla
asta de sticlă ?
nici o stea nu-i aevea
într-un ciob de oglindă !
*
dar libelula ?
priveşte-o mai de-aproape
şi zi-i să fugă !
cum i-o fi scris furnicii,
la fel şi libelulii !
*
nu-i drept destinul,
oricât de ne-nsemnată
ea ţine cerul –
nu-ţi zic că universul
s-ar prăbuşi în moartea-i !
*
tocmai de-aceea
să izgonim gîndacii
strigând în noapte !
plângând mai bine! Doamne,
prea grea-i acestă cruce !
*
poftim ! şi vântul
se hâlţână prin frunze
în loc să doarmă !
iar ea aşa de mică
precum Sisif se zbate !
*
îi cade sacul
din firava-i spinare
şi-i toată udă -
doar ploaia mai lipseşte
Să umple-ntreg paharul !
*
de s-ar întoarce
cu ochii către lună
să ia lumină !
ce bun-ar fi un cântec
în locul gol să pună !
*
cine să cânte ?
la ora asta nimeni –
stăpân e somnul !
nimic nu-i imposibil
când cineva veghează !
*
auzi ? un greier
a început să cânte
din scripca-i fermecată...
altfel ar fi fost tragic –
pe cer, uite, şi luna !
*
dacă-i departe –
zadarnică speranţa
înmugurită ...
bobocii florii crapă
întotdeauna noaptea !
*
un vreasc de-a latul –
stupidă baricadă
ce-i taie calea ...
e loc destul sub dânsul –
problema-i întâmplarea !
*
dar tot se-ntâmplă...
şi nimeni nu încercă
să dea din aripi !
când sunt prea multe aripi
în faşă moare zborul !
*
să încrucişezi
doar mâinile la piept –
e nepăsare ...
eu zic că-i neputinţă –
altfel am fi departe !
*
vai, Doamne racul
prin iarba răscolită
spre ea se-ndtreaptă!
dar, uite, şi o capră
călcând iarba-n copite !
*
biata furnică !
nici suflet nu mai are
să ducă sacul ...
fără de el acasă
zăvoarele sunt trase !
*
tot mai aproape
se-aud venind ţânţarii –
de n-ar ajunge !
pentru atâta sânge
nu lasă ei măgarul ...
*
coboară frigul -
măcar de-ar sta sub frunze
pe pământul cald !
oriunde-ar sta furnica
numai norocul poate !
*
încătuşate
ni-s mâinile, Isuse,
în faţa vieţii !
suntem şi noi ca zeii –
stăpâni pe curcubeie...
*
nici nu mai mişcă –
încremenită pare
o limbă de ceas !
cum cade câte-o clipă
o alta se ridică ...
*
eternitatea !
la ce e bună oare
fără răsărit ?
nici asfinţit nu are -
şi totuşi se învârte !
*
priveşte-o ! e vie –
oricât de rece vremea
nu-i timpul ei...
zăpezile din iarnă –
albe priviri de ghiocei...
*
din nou încearcă –
să treacă peste vreascuri
nu-i cu putinţă ...
pe unele-i răşină,
pe altele-o lăcustă !
*
dacă se prinde –
lăbuţele-i firave
sunt fără scăpare…
chiar şi aşa lăcusta
deosebiri nu face !
*
uite că pleacă !
dumnezeul furnicii
alături de noi...
roagă-l s-alunge clipa
nepăzită de îngeri !
*
orele astea !
cimitire de hoituri
mereu nesătule –
în groapa amintirii
se furişează gândul...
*
năuci şi norii
prin faţa lunii –
cercuri de apă...
triste felinarele
agăţate de stele !
*
blestemat greier !
hai-hui prin noapte umblând
parcă nu-i pasă ...
vrăjit de propriu-i cântec –
a lui e-ntreg pământul !
*
atâta minte
cât greierul acesta
furnica n-are ?
instinctele-s aiurea –
un cerşetor e gândul..
*
te-apucă mila
văzând-o cum se zbate
în acelaşi loc ...
ocolul dimpotrivă –
deschide noi prăpăstii...
*
o frunză cade –
se-aşază drept, în drum,
ostentativă...
dacă mai cade una –
se crapă-n două cerul...
*
vezi corbul negru
pe creanga de mesteacăn
scrutând în noapte ?
îl bate alte gânduri –
nici pe-o măsea furnica !
*
ah ! liliecii !
simt sângele furnicii
pulsând în vene ...
mai rău nici că se poate –
cum să mai tragi nădejde ?
*
urâte păsări !
le-aş scoate dinţii
fără milă ...
dacă au fost lăsate –
un rost există sigur !
*
încă o frunză
îşi ia la revedere
căzând în moarte...
auzi ciocănitoarea ?
sub coji teroarea-i cruntă...
*
nimeni nu scapă
atunci când cruda soartă
îşi ia obolul...
furnica mai cu seamă –
ce-i este scris în frunte !
*
o broască saltă –
ţopăie prin preajmă
boldindu-şi ochii...
de-abia acum destinul –
alegerea-i cumplită ...
*
ce uşurare !
aproape-i heleşteul
departe gândul...
se umple miezul nopţii
cu ochi adânci de bufniţi...
*
trăsni-le-ar boala !
până şi-aici ajuns-au –
neruşinate...
ca orice sol şi ele –
colaterale pierderi !
*
noroc de şarpe –
se târâie prin frunze
cătând călcâiul...
când soarta e cu tine –
la fel e şi norocul !
*
e de mirare –
furnica nu renunţă
deşi sfârşită !
iar zorii dimineţii
nici gând să se arate...
*
un melc molatic
pe lângă dânsa trece
lăsând o urmă ...
şi viaţa lui firavă-i
la voia întâmplării !
*
o cochilie-i
mai mult decât ai crede –
descurajează ...
natura, mama noastră,
se oglindeşte-n toate !
*
hainul şarpe
se zvârle brusc, muşcând
din carapace...
nu-i fericit nici dânsul –
cum ar putea să fie ?
*
o încleştare
pe viaţă şi pe moarte –
o lume crudă...
când te-ai năsuct furnică –
viaţa ta-i o luptă !
*
gândacii negri
umblând prin întuneric
mă înfioară ...
târcoale dau furnicii –
ştiu ei de ce e-n stare !
*
ar vrea s-o-nhaţe
cu căngile lor hâde –
dar n-au curajul ...
un pas nu dă în lături –
mai multe vieţi nu are !
*
îi sare-n sprijin
călcând pe catalige –
o libelulă ...
priveşte-i ! rup pământul –
furnica-i suverană !
*
ecou de tunet
se sparge ca o nucă
deasupra noastră ...
nu-i mult şi cade ploaia –
de unde, Doamne, barcă ?
*
nenorocirea
nu vine niciodată
cu mâna goală !
suntem la mâna vremii –
iar vremurile-s triste !
*
poate de-aceea
furnica se învârte
ca un titirez !
ea simte dinainte –
efectul nu-l cunoaşte...
*
vezi fluturele ?
s-a pitulat sub frunză –
pleoştite aripi...
şi cinteza în cuibu-i –
ah, biată păpădie !
*
brunul păianjen
îşi strânge plasa veche –
va ţese alta ...
priveşte gărgăriţa ! –
dansează-n pas cu vântul...
*
omizi păroase
de frunze se agaţă
ca nişte bube !
spăşiţi doar canibalii –
în scorburi munţi de oase...
*
o caradaşcă
se poticneşte-n labe –
înspăimântată ...
sute de umbreluţe
sunt frunzele de brustur...
*
ca o scânteie
ce ţâşneşte din amnar –
pe cer un fulger...
atâta şerpuire !
şi-atât de rece soba...
*
o picătură
cutremură pădurea –
apoi un ropot ...
sar stropii din crenguţe
ca nişte libelule !
*
de-un pai subţire
s-a prins furnica –
strângându-l tare ...
dă-i, Doamne, tot norocul ! –
putere nu mai are...
*
mărunte ochiuri –
acuma-s repezi râuri
prăpăstioase...
furnica nu se-neacă –
oriunde-ar fi sfârşitul...
*
mii de gondole
par frunzele purtate
de ape tulburi...
la adăpost e viaţa –
instinctele-s deasupra !
*
fire de iarbă
ţin paiul strâns în matcă –
pe el furnica...
când prinzi cu dinţii vâsla
aproape-i izbăvirea...
*
nu lasă paiul –
îll strânge
cu-nverşunare...
tot mai departe-i casa
cu fiecare clipă !
*
din trunchiuri brazii
se frâng fără putere –
cumplit e vântul ...
un tunet de aproape
se sparge-n mii de ţăndări...
*
înc-o rafală –
de parcă spart e cerul
şi se goleşte...
puhoaiele de ploaie –
spre noi negre prăpăstii...
*
se duc la vale
covoarele de frunze –
un val năprasnic...
pământul gol se-adapă –
nespusă fericire ...
*
biata furnică !
s-a agăţat de-o creangă
plutind în salturi...
câmpia verde-n noapte
o baltă neagră pare ...
*
sclipiri de fulger –
pe valuri înspumate
o creangă zboară...
parcă pe-un cal sălbatic
furnica nu se lasă...
*
sfârşiţi şi norii
de-atâta zvârcolire
fac loc la stele...
se ţin de raze stropii
într-un ocean de galben...
*
cât vezi cu ochii –
doar iarba răvăşită
şi albăstrele...
parfum de flori prin ploaie –
şi mai încolo luna...
*
grămezi de vreascuri
se strâng la întâmplare –
oprite-n dâmburi...
unde o fi furnica ? –
vai, Doamne, ia-ne ploaia !
*
e tot pe creangă –
un punct în întuneric
mişcând adesea...
nu-i dragoste mai mare
ca dragostea de viaţă !
*
frumoasa lună
îşi despleteşte părul
ca o fecioară...
feriţi în lături norii –
tot ceru-i ca de ceară...
*
a stat şi ploaia –
mai cerne pe alocuri
ca dintr-o sită ...
de neoprit e vântul –
în jocul său de iele..
*
pământul reavăn
parcă surâde-n noapte –
şi-a luat obolul...
în urmă tot prăpădul –
aşa arată iadul ...
*
uite şi creanga
pe care-a stat furnica ! –
dar unde este ?
departe nu-i, fii sigur –
hai să privim prin iarbă !
*
pe-o moviliţă
furnica-şi spală faţa –
privind mirată...
nu ştie ce-i cu dânsa –
ce lume-o fi aceasta ?
*
sub raza lunii
pământu-i tot ce vede –
fără de capăt...
o linişte divină –
ca o îmbrăţişare...
*
întoarce capul –
pădurea e în spate
precum un monstru ...
cum de-a ajuns acolo ! –
şi cum de s-o întoarce ?
*
ar vrea să plece –
picioarele n-ascultă
parcă-s de piatră...
răbdarea-i sfatul minţii –
de-ar aţipi o clipă !
*
ziua-i aproape –
surprinzător norocul
care-o-nconjoară...
până atunci furnica
mai are multe cumpeni...
*
prin iarba moale
foşnesc anemic melcii
şi şobolanii...
şi-o cârtiţă flămândă
tunele sapă-n aer..
*
scurmând poiana –
un porc mistreţ bezmetic
adună jirul...
aproape-i moviliţa –
furnica aţipită !
*
mărunte gâze
tânjesc deasupra ierbii
în zbor de aripi...
şi-o ciută speriată
cu-n smoc de iarbă-n gură...
*
de-a dreptul doarme –
sub lespedea uscată
abia se vede...
din negura câmpiei
se-apropie un dihor...
*
zvârlind o aţă
un mic păianjen prinde
să-şi ţeasă pânza...
şi undeva o broască
se-aruncă-n baltă...
*
grămezi de râme
se unduiesc prin iarbă
ca după ploaie...
un iepure dă colţul
la marginea pădurii..
*
stânca-i tăcerea –
în clopotul de sticlă
se prinde gheaţa..
iar pânza de păianjen
se rupe-n bucăţele..
*
dinspre pădure
o linişte adâncă –
te înfioară...
la ora asta somnul
ca mierea primăverii…
*
lumina lunii
se-amestecă uşoară
ca o culoare…
câmpia-i abur galben
de nepătruns privirea...
*
dar dacă moare ?
furnica-i ca o boare
în zori de ziuă...
e cea mai lungă noapte –
nimeni nu ştie încă !
*
şi ceaţa asta !
neaşteptată umbră
în întuneric...
ridică, Doamne, giulgiu
de pe acestă faţă !
*
până atunci
furnica-i îngheţată –
o amintire...
văd florile în viaţă –
de ce-ar muri furnica ?
*
greu curge timpul
în noaptea asta rece –
înceţoşată...
cu-atât mai dulce ziua –
de-ar fi să vin-odată !
*
simţi ? bate vântul !
se-nvolbură în ceaţă
tăind-o felii...
pe fug-o pune, iată !
ca pasărea se-nalţă...
*
către pădure –
apoi peste aceasta
încet se pierde...
şi primii zori ai zilei
tremurători se-arată...
*
ca o petală
roşie în răsărit –
aşa e cerul...
un colţ de Soare râde –
adio, neagră noapte !
*
o rază dreaptă
învăluie furnica
în somnu-i dulce...
priveşte-o ! dă din labe –
visează muşuroiul...
*
se uită-n juru-i –
nimic nu recunoaşte
şi nu-nţelege...
în faţă infinitul –
precum o mare verde...
*
zori albi ca neaua
înfulecând din beznă
fac loc luminii...
se-nfoaie-n pene iarba
şi păsările cântă...
*
ies din tufişuri
în ţipăte barbare
cocoşii negri...
cântatul lor frenetic –
o goarnă criminală...
*
chiar şi furnica
tresare speriată
de-atâta zgomot...
de ani de zile-acolo –
doar greierii-n pădure...
*
pierduse sacul
prin negurile nopţii –
în timpul ploii...
dar şi aşa spre casă
necunoscut e drumul ...
*
ca nişte săbii
firavii colţi de iarbă
îi stau în cale...
şi nici o urmă clară
nu-i de găsit pe-aproape...
*
un Soare roşu
precum un măr pe creangă –
se tot înalţă...
de nicăieri apare
o furnicuţă albă !
*
ce fericire ! –
antenele-şi frământă
şi-şi spun cuvinte...
un S.O.S. porneşte
neauzit de nimeni...
*
nu pierde timpul –
pe urmele suratei
aşează semne...
curând toţi cercetaşii
pe urma ei porni-vor !
*
priviri mirate –
furnici din alte neamuri
se-opresc o clipă...
povestea ei de-o noapte –
o flamură-n pustie...
*
se dau de-o parte
admirativ gândacii –
trece vedeta...
câmpia şi pădurea –
nu-şi mai încap în frunze...
*
un greier sare
cu scripca înainte –
cântându-i marşul...
convoiul de lăcuste
din urmă valuri-valuri...
*
zburănd deasupra-i –
un roi de libelule
se-nvârt nebune...
cosaşi pe catalige
spre cer fac salturi...
*
din drum şi viespii
se-opresc pe câte-o floare –
alaiu-i mare...
din heleşteul gârlei
broscuţe sar pe maluri...
*
bătând din aripi –
un cârd de buburuze
coboară-n iarbă...
şi zeci de greieri
pe urmele furnicii...
*
purici de iarbă
în ţopăieli ghiduşe
fac gălăgie...
de flori se-agaţă fluturi
atraşi de veselie...
*
fonfoni ţânţarii,
veniţi din depărtare –
aterizează...
înfiorate frezii
se strâng între petale...
*
mii de lăcuste
se-nşiruiesc pe frunze
până departe...
la orizont pădurea
își scoate înainte brazii...
*
Bondari anemici
se ţin de trena zilei –
rar dând din aripi...
pe marginea cărării
aleargă brune molii...
*
un pai de-a latul
acoperă izvorul –
precum pârleazul...
alaiu-i tot mai mare –
şi creşte pe măsură...
*
stoluri de păsări
plutesc în zboruri line –
privind alaiul...
iar iepuri gură cască
fac salturi printre tufe...
*
brusc – ies în cale
furnici cu dungi pe spate –
sunt cercetaşii..
priveşte, o flanchează !
salută ! dau onorul !...
*
oastea piestriţă
în pas de defilare –
mărşăluişte...
furnica ţanţoş calcă –
o dată se întâmplă !
*
simte cărarea –
plăcut miros de frunze
parfum de floare...
tot mai aproape casa –
scurtează-mi, Doamne, drumul !
*
puiul cel mic
râzând îi sare-n braţe –
lacrimi duioase...
fraţi şi surori de sânge
pe rând o-mbrăţişrază...
*
nu-i centimetru
necunoscut în drumu-i –
ce încântare !
frumoşi ca niciodată –
acum chiar şi duşmanii !
*
dar ce se vede ?
priveşte ! muşuroiul –
o piramidă...
în jurul lui mulţime –
toată suflarea lumii !
*
prelungi urale,
aplauze febrile –
o nebunie ...
ca un vulcan e valea –
ca un vulcan pădurea ...
*
biata furnică,
mai face-un pas şi cade –
se prăbuşeşte...
o linişte adâncă –
vai ,Doamne, ţine clipa...
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Grosso modo
forma mea se schimbă în fiecare zi
după cum răsare Soarele
sau cântă păsările
încerc zădarnic să rămân în mine
în omul de-acum
să șterg cu buretele înmuiat în apele Timpului
memoria mea asimptotică
ancestrală
acea de vânător
de culegător de fructe și scalpuri
sărind din epocă în epocă
din genă în genă
și regăsindu-mă mirat pretutindeni
în tot ce-am fost de-a lungul milioanelor de ani de istorie
adunat la un loc
într-o arhivă a evoluției
digitalizată
inaccesibilă înțelegerii mele
împovărătoare
infiltrându-se insidios
în locurile mele de restriște
în arborele meu genealogic de la Facere
desconspirînd omul cavernelor
canibalul
regele zeu al Egiptului
creștinul din amfiteatrele romane
sfârtecat de leii
gladiatorul nemilos
migratorul sălbatic
maiașul înfrățit cu civilizațiile extraterestre
renascentistul îndrăgostit de arte
internautul perplex și extatic
da
forma mea trece prin toate furcile caudine ale minții
într-un joc ocult de abstragere secvențială a realității latente
din mine
care mă înspăimântă
descoperind îngrozit că n-am fost niciodată singur
în măsură să-mi asum viața
n-am făcut decât să mai adaug un capitol în acest fișier cosmic
deschis cu mult înainte de naștere…
Glsul pietrei
sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui
dalta scoate scântei roșii și galbene
sub capul plat al barosului
vreau să cioplesc o floare de piatră
din bolovanul alb al iubirii
și s-o dăruiesc iubitei
de ziua ei
știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile
și nuanțele
având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor
tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice
casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră
tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste
prietenie, frăție, iubire, dăruire
tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase
supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare
tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre
gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea
iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,
izbânda
și mai am câteva grămezi de pietriș
cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora
sau negre cu străluciri de diamant
pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină
pe care te poți întinde
și privi către cer
sau face dragoste
o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine
ocolit de oameni obtuzi
care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei
doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe
îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc
și formează imagini simetrice
multicolore
ca într-un caleidoscop...