Lumină în întuneric.

Atâta durere simt

Și mă întreb oare cât mă mai mint

Că o sa fie bine

Și că o să mă gândesc la mine

Nu înțeleg unde am greșit

Când eram bine însfârșit

Parcă simt că am obosit

Simt că timpul mi-a sosit

Stau pe geam și mă uit in gol

Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor

Din cauza unor cuvinte care dor

Nici planeta nu o mai văd color

Nu înteleg de ce mă simt așa

Când lumea era in favoarea mea

Parcă viața devine tot mai grea

Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Atunci când am fost vie,

Nimeni nu și-a adus aminte de mine,

Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa 

Cum sunt eu.

Iar atunci când eu am murit

Toți își aduc aminte de mine 

Și vin să mă petreacă,

Pe ultimul drum.

Și dragi cunoscuți ai mei 

Pentru voi 

O singură întrebare!

Unde ați fost voi când am fost eu vie?

Și am avut nevoie de sfatul vostru? 

De o vorbă scurtă .

corect răspuns :nu ați avut când.

Autor  Alina Zamurca 🤍 🎀 

Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

o să vină o vreme când...

îngerul meu păzitor se va închide într-o cutie

albă

fără tavan

și fără pereți

îngerul meu păzitor va bea, va fuma

și va plânge amarnic

va fuma și își va ține mâna la beregată

va bea Smirnoff și-l vor durea aripile

va îngâna, geme și suspina în consoane

cui se roagă îngerul?

cine se roagă la el?

toate astea căci o să vină o vreme când

Dumnezeu ne va părăsi.

Te-am întâlnit sub luna albă,

Cu vântul blând prin al tău păr,

Iar ochii tăi – o mare caldă –

Mă pierdeau în al tău adevăr.

Erai o taină din pădure,

Un dor de stele și izvoare,

O femeie care nu se-ndură,

Să stea în inimi trecătoare.

Dar eu ți-am spus: „Nu pleca,

că-n pieptul meu e foc aprins,

și dacă umbra ta va dispărea,

rămân o piatră din munte desprins.”

Atunci ai râs, ca din lumină,

Și-ai fost a mea, măcar un vis,

Iar clipa noastră, cristalină,

Încă mă ține trist și nedescris.

Sunt umbra tăcută-a unei seri ce coboară,

Un vis rătăcit între noapte și zori,

Un om ce-și așterne pe file ușoară,

Povara tăcerii în vechi scrisori.

Din gânduri mi-am făcut o lume-n cuvinte,

Unde dorul se plimbă desculț prin hârtie,

Și fiecare vers e o rană sau punte,

Spre-o clipă de cer sau o melancolie.

N-am stele în frunte, nici faimă-n privire,

Doar inima plină de focuri nespuse,

Sunt simplu — dar scrisul îmi dă strălucire,

Și-mi poartă tăcerile-n zări nepătrunse.

Vreau să uit tot răul ce-a fost,

Să-mi amintesc doar ce-i frumos,

Amintirile să-și găsească un adăpost,

În mintea mea, un loc misterios.

Vreau să iubesc cum n-am iubit,

O femeie ca un înger de frumoasă,

Cum nici nu mi-am închipuit,

Că aș putea să găsesc vreodată.

Vreau să înconjor pământul,

Să mă plimb pe globul întreg,

Să mă bucur și de vântul,

Pas cu pas, continuând să merg.

Vreau să zbor ca păsările cerului,

Liber prin aer să mă deplasez,

Să fiu mai aproape de razele soarelui,

Cu ele neîncetat să mă încălzesc.

Vreau să mă apropi de Dumnezeu,

Prin rugăciunii cu El să vorbesc,

Așa cum sunt, să-i mulțumesc mereu,

Să nu uit niciodată să-l proslăvesc.

Te-am întâlnit sub luna albă,

Cu vântul blând prin al tău păr,

Iar ochii tăi – o mare caldă –

Mă pierdeau în al tău adevăr.

Erai o taină din pădure,

Un dor de stele și izvoare,

O femeie care nu se-ndură,

Să stea în inimi trecătoare.

Dar eu ți-am spus: „Nu pleca,

că-n pieptul meu e foc aprins,

și dacă umbra ta va dispărea,

rămân o piatră din munte desprins.”

Atunci ai râs, ca din lumină,

Și-ai fost a mea, măcar un vis,

Iar clipa noastră, cristalină,

Încă mă ține trist și nedescris.

Sunt umbra tăcută-a unei seri ce coboară,

Un vis rătăcit între noapte și zori,

Un om ce-și așterne pe file ușoară,

Povara tăcerii în vechi scrisori.

Din gânduri mi-am făcut o lume-n cuvinte,

Unde dorul se plimbă desculț prin hârtie,

Și fiecare vers e o rană sau punte,

Spre-o clipă de cer sau o melancolie.

N-am stele în frunte, nici faimă-n privire,

Doar inima plină de focuri nespuse,

Sunt simplu — dar scrisul îmi dă strălucire,

Și-mi poartă tăcerile-n zări nepătrunse.

Vreau să uit tot răul ce-a fost,

Să-mi amintesc doar ce-i frumos,

Amintirile să-și găsească un adăpost,

În mintea mea, un loc misterios.

Vreau să iubesc cum n-am iubit,

O femeie ca un înger de frumoasă,

Cum nici nu mi-am închipuit,

Că aș putea să găsesc vreodată.

Vreau să înconjor pământul,

Să mă plimb pe globul întreg,

Să mă bucur și de vântul,

Pas cu pas, continuând să merg.

Vreau să zbor ca păsările cerului,

Liber prin aer să mă deplasez,

Să fiu mai aproape de razele soarelui,

Cu ele neîncetat să mă încălzesc.

Vreau să mă apropi de Dumnezeu,

Prin rugăciunii cu El să vorbesc,

Așa cum sunt, să-i mulțumesc mereu,

Să nu uit niciodată să-l proslăvesc.