Vreau să...

În necaz, în suferință, în a sufletului tristețe,

Văd un drum, văd o cărare, văd o alinare,

Care să-mi calmeze tot ce mă apasă, ce mă doare, 

Un mic răsărit lângă un apus de soare.

În tunelul întunecos, răsare o mică lumină,

Care vrea să pună capăt beznei din jur,

Dar cât de mult se zbate, el este rece și obscur,

Stingând biata rază, cu un întuneric dur. 

Și totul este negru și pustiu, ca la înmormântare,

Îngropând cu mare spor, niște sentimente trecătoare,

Ce din inimă s-au desprins cu durere arzătoare,

Lăsând în urma lor, doar un val rece de moarte.

Sunt umbra tăcută-a unei seri ce coboară,

Un vis rătăcit între noapte și zori,

Un om ce-și așterne pe file ușoară,

Povara tăcerii în vechi scrisori.

Din gânduri mi-am făcut o lume-n cuvinte,

Unde dorul se plimbă desculț prin hârtie,

Și fiecare vers e o rană sau punte,

Spre-o clipă de cer sau o melancolie.

N-am stele în frunte, nici faimă-n privire,

Doar inima plină de focuri nespuse,

Sunt simplu — dar scrisul îmi dă strălucire,

Și-mi poartă tăcerile-n zări nepătrunse.

Te-am întâlnit sub luna albă,

Cu vântul blând prin al tău păr,

Iar ochii tăi – o mare caldă –

Mă pierdeau în al tău adevăr.

Erai o taină din pădure,

Un dor de stele și izvoare,

O femeie care nu se-ndură,

Să stea în inimi trecătoare.

Dar eu ți-am spus: „Nu pleca,

că-n pieptul meu e foc aprins,

și dacă umbra ta va dispărea,

rămân o piatră din munte desprins.”

Atunci ai râs, ca din lumină,

Și-ai fost a mea, măcar un vis,

Iar clipa noastră, cristalină,

Încă mă ține trist și nedescris.

Mă plimb prin țara unde m-am născut

Prin locuri atât de minunate,

Și recunosc că sunt un patriot convins

Care-a trăit și zile întunecate

În astă țară a fost comunism

O perioadă bună pentru unii,

Ce ne-au supus la multe cazne

De am ajuns de râsul lumii

Întăi de toate și peste tot era partidul

În frunte cu coducătorul mult iubit,

Iar prin județe secretarii de partid

Dictau ce le cereau șeful din răsărit

Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi

Așa numita clasă muncitoare,

Care a construit și cultivat pământul

Ca să avem cu toții puțină bunăstare

Dar tot ce produceam se exporta

Și-n țară rămânea mult prea puțin,

Mâncarea se dădea doar pe cartelă

Iar să găsești câte ceva era un chin

Ce se-ntâmpla atunci în lume

Nu se spunea pe radio și televizor,

Nimic prin ziarele locale și naționale

Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor

Dar cel mai grav era că ne-au furat

Acel sfânt sentiment de libertate,

Și pentru care în "89 ne-am revoltat

Plătind cu sânge pentru demnitate

Azi din păcate cu greu ne amintim

De cei ce au murit pentru dreptate,

Foarte puțin am învățat din jertfa lor

Și-n țară este multă...nedreptate!

Urlă de durere doi demoni muți

Ce pășesc pe cioburi desculți,

Doi nevăzători îi îndrumă

Doi surzi îi ascultă cum urlă.

Doi pictori le scriu durerea,

Un poet c-o vioară rupe tăcerea,

Violonistul pictează un tablou,

Liniște asurzitoare-n capul tău.

Asta-i lumea-n care trăiesc 

Asta-i lumea-n care trudesc,

Asta-i lumea-n care înebunesc

Dar nu-i lumea pe care mi-o doresc.

E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.

Există un fel de sete și un deșert imens,

locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,

rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,

cei pierduți și inutili in noaptea vieții.

Noi stele incep să strălucească pe același

cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.

Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,

o lumină de noapte pentru toți cei invinși

care continuă să cante cantecele lor grele.

Ei caută o sursă de apă dulce. Orice

alt tip de apă este lipsita de importanță.

Cineva a spus că poate preface pămantul

uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre

sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,

rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.

Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde

totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.

Cu toate acestea, există o posibilitate infimă

de găsire a unui loc de supraviețuire.

M-ascund de oameni căutând doar omenie

Găsind ființele robite de mândrie

Plătesc tăcerile să-mi țină companie

Lipind cuvintele-ascuțite pe hârtie

Stă invizibilă tăcuta modestie

Se etalează convenabila prostie

Sau aroganța mănuind o șmecherie

Prezintă-n scenă opulența cu măndrie

Pierdute suflete adună bogăție

Lipsiți de scrupule ne-aruncă în robie

Clădind palate din minciună și hoție

Avar hrănindu-se din noi cu lăcomie

Ne-au condamnat să ne târâm în sărăcie

Considerându-ne doar sclavi la datorie

Elaborând fraze scrobite cu trufie

Explică gloatei cât de greu e la domnie

Toți ‚patrioții’ ce-au furat din vistierie

Sperăm s-jungă-ntemnițați la pușcărie

Aștept secundele să bată armonie

Un imposibil delirând o teorie

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Am plecat, Doamne, fără să spun,

fără să privesc înapoi.

Nu din ură,

ci din dor

de altceva…

ce n-avea nume,

dar mă chema.

Am rătăcit prin oglinzi stricate,

prin cuvinte goale,

prin iubiri care m-au slăbit

și tăceri care m-au umplut de zgomot.

Mi-am spus că sunt liber —

dar eram doar singur.

Și când am obosit

să fiu altcineva,

te-am căutat nu în cer,

ci în ruina din mine.

Și te-am găsit —

nu cu brațul ridicat,

ci cu lacrima tăcută

a Tatălui care n-a plecat niciodată.

Doamne, rătăcirea mea

a fost Evanghelia durerii

prin care am învățat

că drumul spre Tine

nu e trasat pe pământ,

ci pe inima frântă.

Nu mă lua din pustiu,

ci umple pustia mea

cu prezența Ta.

Ca să nu mai plec niciodată,

chiar dacă uneori,

voi mai fi departe.