Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 11 декабря 2023
Просмотры: 588
Стихи из этой категории
Speranță!
Mă uit in jur, nu știu, urc sau cobor,
Parcă, aș fi pilot, pe-un avion în zbor,
Dar nu, eu sunt aici, jos pe pământ,
Și doar visez și, am zborul în gând
De mic am vrut, să urc pe înălțimi,
Și să privesc în jos, din-nalte culmi,
Precum un vultur, ce prada-și ținteste,
Și cum el, niciodată, nu greșeste
Să mă înalț, am încercat prin carte,
Citind, muncind, eu am avut parte,
Sus să ajung, a fost prin muncă,
Și-am adunat, pornind de la opincă
Dorința am avut, să îi ajut pe oameni,
Cu sfaturi bune, pe ai mei semeni,
Să simt cum fiecare, are bună stare,
Și linistiți, în pace, să fim între hotare
Dar multe lucruri, nu depind de mine,
Și văd pe unde merg, cum apar ruine,
Oameni săraci, bolnavi, îndurerați,
Cu chipul trist și, tare disperați
Când scriu acum, ceea ce simt,
Stau jos îngândurat și, nu vă mint,
Că-aș vrea cu toții, să construim,
Un viitor, pentru copii, cum ni-l dorim
Încă mai cred și-n, continuare sper,
Cât Soarele, va străluci pe Cer,
Că toți în lume, vom învața ce-i bine,
Și-n pace cu iubire, vom fi și mâine!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Blestem
Blestemat să-ţi fie neamul,
Câine fără sânge de român,
Pe grumaz îţi şade hamul,
Şi ne vinzi la neam păgân.
Bestemată ţi-e tăcerea,
Că ascunzi sub ea venin,
Ţării i-ai vândut averea,
Şi - azi e slugă la străin.
Blestemaţi suntem şi noi,
C-am pus friţul să conducă,
Peste tot apar ciocoi,
Ce vor bani dar fără muncă.
Trist şi singur e norodul,
Mulţi, puţini, câţi am rămas,
De când a pornit exodul,
Ţara-i stinsă... fără glas.
Tot românul lucră-n lume,
Şi s-a smuls din rădăcini,
Şi-a corcit şi neam, şi nume,
Devenind treptat străini.
Blestemat neamul vă fie,
Guvernanţi şi preşedinţi,
Să pieriţi toţi pe vecie,
Să nu fiţi nicicând părinţi.
Însingurare
Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,
unde lumina moare ceas de ceas,
și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,
rătăcitori prin mersu-mi fără pas.
Pe umeri port o haină de tăcere,
țesută din atâtea răni ascunse,
iar zborul meu fără repere,
se pierde-n taine nepătrunse.
Mi-e somnul o fereastră către frig,
prin care visul plouă fără milă,
întreaga noapte mă frământ și strig,
că existența mea e practic inutilă.
Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,
din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,
și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,
unde-am pierdut și dragostea, și cântul.
Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,
ce-și caută în vechi păcate mântuire,
și în același trup cu sânge fumegând,
ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.
Colțul fericirii
Lumea asta e imensă,
Dar văzut, e doar un colț.
Fiind mereu cât mai intensă
De prin umbra cea din bolț'.
Să fie ea cât mai lungă
Pentru fiecare-n parte,
Fericirea multă-n pungă
Ea, cu drag ne-o tot împarte.
La limită când stai
Cu relaxul la hotare,
Ține cont de tot ce ai
Deja-i o bogăție mare!
Cât soarele-ți zâmbește
Și luna te ghidează,
Mereu ia și iubește
Ș-pe restu-i motivează.
Speranță!
Mă uit in jur, nu știu, urc sau cobor,
Parcă, aș fi pilot, pe-un avion în zbor,
Dar nu, eu sunt aici, jos pe pământ,
Și doar visez și, am zborul în gând
De mic am vrut, să urc pe înălțimi,
Și să privesc în jos, din-nalte culmi,
Precum un vultur, ce prada-și ținteste,
Și cum el, niciodată, nu greșeste
Să mă înalț, am încercat prin carte,
Citind, muncind, eu am avut parte,
Sus să ajung, a fost prin muncă,
Și-am adunat, pornind de la opincă
Dorința am avut, să îi ajut pe oameni,
Cu sfaturi bune, pe ai mei semeni,
Să simt cum fiecare, are bună stare,
Și linistiți, în pace, să fim între hotare
Dar multe lucruri, nu depind de mine,
Și văd pe unde merg, cum apar ruine,
Oameni săraci, bolnavi, îndurerați,
Cu chipul trist și, tare disperați
Când scriu acum, ceea ce simt,
Stau jos îngândurat și, nu vă mint,
Că-aș vrea cu toții, să construim,
Un viitor, pentru copii, cum ni-l dorim
Încă mai cred și-n, continuare sper,
Cât Soarele, va străluci pe Cer,
Că toți în lume, vom învața ce-i bine,
Și-n pace cu iubire, vom fi și mâine!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Blestem
Blestemat să-ţi fie neamul,
Câine fără sânge de român,
Pe grumaz îţi şade hamul,
Şi ne vinzi la neam păgân.
Bestemată ţi-e tăcerea,
Că ascunzi sub ea venin,
Ţării i-ai vândut averea,
Şi - azi e slugă la străin.
Blestemaţi suntem şi noi,
C-am pus friţul să conducă,
Peste tot apar ciocoi,
Ce vor bani dar fără muncă.
Trist şi singur e norodul,
Mulţi, puţini, câţi am rămas,
De când a pornit exodul,
Ţara-i stinsă... fără glas.
Tot românul lucră-n lume,
Şi s-a smuls din rădăcini,
Şi-a corcit şi neam, şi nume,
Devenind treptat străini.
Blestemat neamul vă fie,
Guvernanţi şi preşedinţi,
Să pieriţi toţi pe vecie,
Să nu fiţi nicicând părinţi.
Însingurare
Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,
unde lumina moare ceas de ceas,
și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,
rătăcitori prin mersu-mi fără pas.
Pe umeri port o haină de tăcere,
țesută din atâtea răni ascunse,
iar zborul meu fără repere,
se pierde-n taine nepătrunse.
Mi-e somnul o fereastră către frig,
prin care visul plouă fără milă,
întreaga noapte mă frământ și strig,
că existența mea e practic inutilă.
Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,
din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,
și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,
unde-am pierdut și dragostea, și cântul.
Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,
ce-și caută în vechi păcate mântuire,
și în același trup cu sânge fumegând,
ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.
Colțul fericirii
Lumea asta e imensă,
Dar văzut, e doar un colț.
Fiind mereu cât mai intensă
De prin umbra cea din bolț'.
Să fie ea cât mai lungă
Pentru fiecare-n parte,
Fericirea multă-n pungă
Ea, cu drag ne-o tot împarte.
La limită când stai
Cu relaxul la hotare,
Ține cont de tot ce ai
Deja-i o bogăție mare!
Cât soarele-ți zâmbește
Și luna te ghidează,
Mereu ia și iubește
Ș-pe restu-i motivează.
Другие стихотворения автора
Rătăcire
Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,
Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,
Acolo unde timpul sărută uitarea,
Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.
Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,
La pieptul tău ca un copil mă ascund,
Mângâierea adusă îmi alină orice durere,
Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.
În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,
În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,
Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,
Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Voi fi...
Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,
Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,
Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,
Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.
Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,
Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,
În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,
Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.
Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,
Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,
Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,
Cad flori de gheață necontenit asupra ta.
Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,
Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,
Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,
Voi fi pe al tău umăr un înger protector.
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Un singur vers
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
Aseară am scris o poezie,
Avea un singur vers dar nelumesc,
Ceva aidoma unui cânt prelung,
Şi care mă făcea să plâng.
L-am scris c-o picătură de cerneală,
Un strop uitat în călimară,
Şi - o pană albă cu un număr,
Ce am găsit-o undeva pe umăr.
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
E-un vers ce plânge pe hârtie,
Cu lacrimi de-un albastru-violet,
Un fel de sânge de poet.
Rătăcire
Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,
Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,
Acolo unde timpul sărută uitarea,
Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.
Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,
La pieptul tău ca un copil mă ascund,
Mângâierea adusă îmi alină orice durere,
Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.
În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,
În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,
Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,
Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Voi fi...
Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,
Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,
Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,
Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.
Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,
Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,
În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,
Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.
Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,
Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,
Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,
Cad flori de gheață necontenit asupra ta.
Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,
Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,
Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,
Voi fi pe al tău umăr un înger protector.
Epigrame XXXIII
Unei dive
S-a scris astăzi în jurnal,
Că a mai căzut o stea,
Dar, profesional...
Ea, era deja!
Covorul
Întrebând odraslele,
Ele mi-au spus pe șleau,
Covorul ura Paștele,
Că la Paște îl băteau.
Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri
Era temut ca adversar,
Până în ultima secundă,
Considerat ca unic cămătar,
Ce a dat... fără dobândă.
Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I
Au pus VAR pe stadion,
Dar i-ați găsit beleaua,
Și n-o mai dregeți din penson,
Ci dați direct cu bidineaua.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
Calul l-a strunit cu vervă,
Călărind-ul fără frică,
Şi-l hrănea fără rezervă,
Nu cu ovăz, ci cu Urzică.
Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial
la cal cu mânere
I-a zvârlit pe toți la rând,
Dar la Marius șade blând,
Nechezând, apoi explică,
N-am ce-i face... mă urzică.
Epitaf unui șomer
Ca să știe toți drumeții,
Doarme aici ca-n timpul vieții.
Principiul al doilea al corupției
Dacă un polițist acționează asupra unui infractor
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.
Principiul al doilea - postulat
Dacă un polițist acționează asupra unui superior
cu o forță numită acțiune,
Cel de-al doilea acționează asupra primului
cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.
Legea fecalostaticii
Un om intrat într-un rahat,
Este atras de acesta de sus în jos,
Cu o forță egală cu cât a furat,
Dezlocuind un puternic miros.
Legea presiunii
Presiunea exercitată asupra unui om,
Este invers proporțională cu educația sa.
Legea lui Om
Intensitate cu care omul trece prin viață,
Este proporțională cu studiile efectuate,
Și invers proporțională cu ce el învață,
De la dejecțiile aruncate de societate.
Unui șomer
I-au spus răstit toți de acasă,
Ba chiar și soața sa colerică,
Să-și caute o slujbă frumoasă,
Și de-atunci merge la biserică.
Unui actor
Rolul unui surdo-mut a prins,
Și-a jucat perfect, destins
Însă, din culise o știm,
Că sufleor... era un mim.
Voie bună
Fiecare din alt loc,
Reveniră la baracă;
Ea miroase a busuioc,
El miroase a busuioacă.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Un singur vers
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
Aseară am scris o poezie,
Avea un singur vers dar nelumesc,
Ceva aidoma unui cânt prelung,
Şi care mă făcea să plâng.
L-am scris c-o picătură de cerneală,
Un strop uitat în călimară,
Şi - o pană albă cu un număr,
Ce am găsit-o undeva pe umăr.
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
E-un vers ce plânge pe hârtie,
Cu lacrimi de-un albastru-violet,
Un fel de sânge de poet.