Țăranii

Mă pierd în mulțimea lumii,

dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.

Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,

într-o lume plină de chipuri,

dar fără glas.

Un zâmbet se naște pe buzele altora,

dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.

Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,

să simt că sunt acolo,

dar să nu fiu cu adevărat.

Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.

E un gol care se adâncește în piept,

un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.

E frigul unei zile fără soare,

o noapte fără somn.

Mă simt ca o lună ascunsă după nori,

rătăcind pe cerul meu interior,

plină de dorința de a fi văzută,

dar neînțeleasă,

ca o stea care nu poate străluci.

Nu e vorba de absența ta.

E vorba de absența mea.

O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,

unde încerc să înot fără aer,

să mă regăsesc fără să știu cine sunt.

De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,

unde să nu mă tem de pustiul din mine,

de tăcerea din jurul meu?

Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,

unde ecoul singurătății mă rănește.

Poate că nu e singurătatea care doare,

ci mai mult conștientizarea că,

într-o lume în care toți sunt conectați,

eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Whisky fin, din butoi vechi,

Licoare nobilă, fără perechi.

Un strop pe buze, foc în piept,

Taină ascunsă într-un concept.

Culoarea-i aur, miros de fum,

Parfumul cald te duce-n drum.

Pe mal de râu sau lângă foc,

E whisky-ul cel mai bun joc.

Din Scoția rece, povestea vine,

Istorie-n sticlă, ce-l ține bine.

Și fiecare strop ce curge lin,

E-un cântec vechi, sublim, divin.

Eu întuneric mi-s, dar și lumină,
Îs rău strecurat în taină divină,
Împletitură sacră de iad și cu rai
Născut într-un suflet cu blând chip bălai.

În ochi îmi străluce putere dospită
Precum plămădeala de lut făurită,
Dar trupul mi-i firav și pământesc,
Otravă pierdută în corp omenesc.

Mi-s cer poleit cu stele și lună
Pe care, în noapte, sori se adună,
Mi-s apă ce picură în stropi cristalină
Si venele-mi umplu cu picuri de vină.

Mi-s înger și demon, aer și foc,
Lege, păcat, adunat la un loc.
Mi-s spirit și om crescut din pământ,
Eu mi-s blestem și ceresc jurământ.

Eu, nu am uitat lumina,

ce a pătruns în întunericul meu,

zguduind bezna din toată

întunecimea ei...

Ea, nu a cerut nimic,

nu a rostit vreun nume,

dar mi-a despicat noaptea,

cu un fulger imens,

și din adâncul mut al umbrei,

a răsărit un alt eu,

străin de întunericul greu,

care mă ținuse captiv.

Eu, nu am uitat lumina,

ce a răsărit în ochii înlăcrimați,

aprinzând în negura lor,

o licărire a visului viu.

Ea, mi-a ars tăcerea surdă,

sfărâmând umbra gândurilor,

și mi-a deschis în zorii zilei,

calea spre un nou  început.

Și, de atunci…

de atunci, lumina nu s-a mai stins,

nici nu a devenit umbră,

ci a rămas undeva,

ca o absență apropiată...

"Cere și ți se va da ?"

E un indemn divin

Prin care , solicităm noi fiecare,

Ce ne dorim ca să primim,

E important asta să știm,

Ca bunul Dumnezeu să fie,

Prezent a fi de ajutor.

De ai credință adevărată,

El e aproape-i iubitor,

Și nu ne lasă niciodată,

E atât de bun și răbdător  .

Pe toți ne iartă bunul tată,

De îl rugăm stăruitor,

El ne va da ce am cerut,

Ne intarzaiat și priceput.

Să crezi tot timpu-n viitor,

Și binele te așteaptă...

Doamne să ajuți tuturor,

Cu judecata-ti dreaptă.

Caută așternuturi noi fără teamă,

Ochiul să stea ațipit după geană,

Uită-ți gândul din noapte pe cer,

Să doarmă pe nori, umil și stingher.

Mintea golită alung-o pe Lună să pască

Poeme de amor arse-n ruguri de iască,

Nebuna din piept să strige, să cânte,

Prohodul iubirilor neîmplinite și frânte.

Pune-ți chiar astăzi gura slobodă-n lanț,

Aruncă pofticioasei amante ultimul sfanț,

Ascunde-te grabnic în amurguri și zori,

Când aleargă înspre tine copiii din flori.

Mușcă hazardul, trezește în tine dezmățul,

Încalecă viața și aruncă cravașa și hățul,

Zbori peste munți, peste piscuri înalte,

Desfrâul și orgia din somn să tresalte.

Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,

Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,

Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,

Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.

Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,

Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,

În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,

Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.

Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,

Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,

Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,

Cad flori de gheață necontenit asupra ta.

Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,

Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,

Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,

Voi fi pe al tău umăr un înger protector.

Au apărut lanțuri și-n occident,

Gardul e mai înalt decât casa,

Ochiul e mult mai atent,

Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.

Au apărut iar vremuri ciudate,

Vorbim din priviri nu din gură,

Şi asta numim reţinuţi, libertate,

Iar casa ni-i un fel de celulă.

Plaga se-ntinde încet peste lume,

De pază soldații ne stau pe la porți,

Avem buletine cu nume postume,

Și om devenim după ce suntem morți.

Aplauze, aplauze, trăiască știința,

Dați foc la biserici și la icoane,

În cip-uri păstrați toată credința,

Și-n inima goală înfigeți piroane.

M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,

Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,

Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-n valurile morții de mic m-am botezat.

Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,

Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,

Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,

Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.

Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,

Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,

Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,

Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.

Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,

Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,

Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.

Bestialitatea lumii m-a dărâmat,

Mi-a tăiat aripile în plin zbor,

A furat bucuriile ce mi s-au dat,

Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.

Zelul şi pasiunea mea nebună,

Vraja demonică ce am consumat-o,

Pentru a deveni o făptură mai bună,

Groteasca lume, mi-a spulberat-o.

Elanul şi ardoarea ce am risipit,

Pentru a deveni un individ strălucitor,

De otrava lumii a fost înghiţit,

În infinita-mi durere cu-n glas rugător.

Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,

Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,

Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,

Ca lumea să piardă puterea asupra mea.

Începe casa să respire greu,

Sub urma pașilor care lipsesc,

Dar hainele, rămân mereu,

Iar eu, în lacrimi le privesc.

Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,

Cu umerii căzuți până-n podea,

Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,

Dar nu mai este acela ce-o purta.

Pe masa mică, un pieptene de os,

Se uită-ntrebător înspre oglindă,

Dar nu apare chipul cel frumos,

Și palma caldă care să-l cuprindă.

Pe raft, o pălărie stă-nclinată,

De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,

Mi-e dor de tine dragă tată,

Și nu găsesc spre tine puntea.

Nimic nu strigă, totul a-nvățat,

Să moară în tăcerea dinăuntru,

La fel și eu, în mine-s cufundat,

Căci puntea simt că e-nlăuntru.