Cuiva care a plecat

Departe sunt de ochii tăi, 
Departe sunt de tine 
Şi m-am pierdut pe undeva, 
M-am rătăcit în mine. 

M-or scoate poate-n viitor 
Să văd lumini şi soare, 
Dar astăzi, mă prefer aici - 
În lumi interioare. 

M-or scoate ochi păienjeniţi 
De-aceiaşi disperare. 
Vom căuta cu-acelaşi gând 
O cale de salvare. 

Cu palmele te cuprind de picioare...
De atâtea ori m-ai dus în brațe
Si poate te dureau genunchii,
Dar plânsul meu te durea mai tare.

Câte năzbâtii am făcut, nu mai ții minte.
Ții minte doar cum mă ascundeam, de rușine,
Petrecând ore întregi prin grădină
Așteptând să- ți treacă supărarea pe mine.

De câte ori m-am pornit să fug de-acasă...
Eram sigură că nu mai vin niciodată,
Dar făceam trei metri dupa poartă
Si mă întorceam speriată.

De câte ori nu vroiam să stau la masă,
Sau cu lacrimi în ochi mușcam din pâine,
Pentru că nu vroiai să mă lași
Să mă frezez, ca să fiu frumoasă.

De câte ori ți-am ascuns adevărul,
De câte ori îl aflai nu de la mine;
Nu ți-am spus niciodată de ce:
Nu vroiam să crezi că te fac de rușine.


De câte ori am ridicat tonul vocii-
Mi-a părut rău de fiecare dată.
Vroiam doar să asculți ce- ți spun eu,
Nu vroiam să te știu supărată.

De câte ori nu am ținut cont de sfaturi...
Stiam că numaidecât ai dreptate,
Dar nu știam că mă și înțelegeai -
Credeam că o făceai din autoritate.

De câte ori am fost egoistă...
De fapt, toată viața am fost așa,
Că m-am gândit întîi la mine,
Pe primul loc a fost alegerea mea.

Acum, când anii mi-au jucat festa,
Alegerea pe care aș face-o mereu
Ar fi aceea să te știu aproape,
Să pot să văd adânc, în sufletul tău,


Să-ți iau din griji și din orice durere
Când te razemi cu capul de mâna mea,
Așa cum tu mă sărutai peste picioarele julite
Si de fiecare dată, imediat, îmi trecea.

Să pot fi alături la orice sărbătoare
Si după, să ne așezăm lângă prag,
Să discutăm toate cele făcute,
Așa cum ne-a fost, totdeauna, mai drag.

...toți anii au trecut. Privesc destramarea,
Dar cu câte amintiri dorul îmi vine;
Doar scrisorile mă aduc lângă tine,
Doar ele mai răzbat depărtarea.

Despre adevăratele mele suferinţe nu am vorbit niciodată. 
Nu sunt obişnuită să mă plâng, să curg şiroaie. 
Să mă preling pe pietre goale că o ploaie. 
Căci dacă mă pornesc, voi curge toată. 

Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce, 
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc, 
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace, 
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc. 

Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale 
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere, 
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale 
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere. 

Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape, 
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare; 
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape, 
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare. 

Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână. 
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit 
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină 
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”. 

Pământul şi lutul s-aşterne 
Să-ngroape durerea în mine. 
Azi parcă nu mă mai pot teme 
Decât de distanţă de tine. 

E negrul în jur şi e gheaţă. 
E frigul din stropii de ploaie. 
Departe sunt astăzi de viaţă 
Şi cerul în mine se-ndoiae 

Mi-e lumea nespus de străină, 
Asemeni sicriului-mi este, 
Căci moartea se simte regina 
În scurta şi trista poveste. 

Aşteaptă-mă bulgar de ceară! 
Topine-vom odat’ amândoi 
Şi îngerii plânge-vor iară, 
Că-n lume nu-s oameni că noi.

Drumul meu e asemeni metalului ros,
Asemeni fierului tocit de bătaie,
O muzică trecută prin tot ce a fost
Si scrisă în grabă pe-o ultimă foaie.

Casa mea e în mijloc de pădure,
Asemeni cuibului construit în frunzani-
Să poată veni mama la mine,
Chiar dacă vor trece o mie de ani.

Să bată la ușă cu vântul de-afară
Si crengile mele, încet, să deschidă.
Să bem ceai cu lămâi ca odinioară
Si la plecare să mă cuprindă.

Să vină tata din ierbi și izvoare,
Să bată la ușă prin murmur adânc
Si frunzele mele să-i pun la picioare,
Iar când se va duce, în taină să plâng.

Să-mi vii și tu mai târziu de pe stele
Si să cobori de sclipire în noapte
Cu raza ce cade grăbită din ele,
Pentru a-mi fi peste veacuri aproape.

( acrostih)

,, POVESTEA CODRULUI ,, și a dorului, POETUL în versuri ne-a lăsat

,, O MAMĂ DULCE MAMĂ,,, cu numele MIHAI în drag l-a botezat

EL, este EMINESCU, demiurgul cu versurile stele-n Univers

Trăirile ,,PRINTRE PLOPII FĂRĂ SOȚI,, vioara și azi le cântă …

Un dor lăsat la malul mării nici valurile reci nu i l-au șters

,,LUCEAFARUL,, și măreția versurilor de-a pururi ne cuvântă .

,,,Mai am un singur dor

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape …,,

UN SINGUR DOR…! DE EMINESCU NE ESTE DOR ȘI AN DE AN O CLIPĂ DE COMEMORARE…15 iunie 1889- 15 iunie 2026

Gândul frumos este un răsărit de soare.

Sentimentul de prietenie este o boare.

Amintirea este alibiul pentru sărbătoare.

Bucuria-i fluture-n suflet ce vrea să zboare.

Dimineața zilei, toamnă în care te-ai născut,

Și-n viață ai apărut într-un moment plăcut,

În juru-ți cu cei dragi, căutând calea de-nceput

Ai reușit să culegi roadele pe drumul străbătut.

Secunda este a ceasului ticăit din timpul vieții,

Bătând la poarta sorții, destin au adus profeții.

Și-n mii de culori pictând portretul frumuseții,

S-a creat un viitor iubirii precum și tinereții.

Acum când anii au nins pe tâmplele cărunte

Și gândurile au brăzdat multe linii pe frunte,

Ne bucurăm cu toții, la toate lucrurile mărunte

Ce fericire-n inimă aduc înălțătoarele cuvinte.

Ai plecat acum un an,
De-a tunci, nu te-am mai vazut,
Un dor nebun ce m-a apasat,
Pe-al meu suflet singur si uscat.

Cu lacrima mea grea de duioasa,
Iti plang trupul putrezit.
Macar in vise sa-mi apari,
Sa stiu ca-mi esti aproape.

Rugaciuni si lumanari aprinse,
La mormant toate-s puse,
Aduse fiindu-ti ca ofranda.

-Cu ce-ai ramas tu oare?
-Cu-n suflet in cer iertat,
Si cu-n trup ce nu ma doare!

Eu am ramas fara o parte,
Din a mea inima pierduta,
Fara a ta fiinta si-a ta iubire,
Nu mai am nici-un rost in lume!

Mă privea, zâmbind sfios 

De sub streașina plouată

Cititorul blănd ,pios

De pe bancheta izolată. 

Din zori până n asfințit 

Rumega zelos din carte

Fraze n șir,amănunțit ,

Animăndu le cu șoapte. 

Parcă prinse rădăcină

Printre literele n scoarță, 

Ce ncolțeau din el tulpină

Și l brăzdau pe față. 

Și crescu pe loc statuie 

Din cărturarul fără nume,

Ce din veșmantul de hârtie, 

Își ticluise un renume. 

Ești mângâierea tuturor celora pământești,

Ție laudă îți cântă cetele cerești,

Ție Maica tuturor, nouă izbăvitoare,

Înaintea Domnului nouă mijlocitoare.

Noi cum putem ați mulțumii ție împărăteasă,

Vas curat al Domnului, ție cea aleasă,

Căci tu ai binevoit maica Lui să - I fi,

Neamul nostru omenesc spre al curăți. 

Ție noi îți înălțăm nevrednicii cântare,

Că ești nouă tuturor nădejde și scăpare,

Te rugăm ne izbăvește și ne luminează,

Pașii noștri către Domnul tu îi îndreptează. 

AUTOR: Rada Maria 6D -

Cartea este un izvor al întelepciunii

Este tot ce avem mai sfânt,

Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume,

Un soare care ne încălzeşte blând.

Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc

Oameni cu adevarat să fim,

Un lucru atât de firesc.

Are şi ea suflet şi o doare

Când de dânsa mai uităm,

Căci ea este o comora

Care trebue s-o păstrăm.

Cartea este o minune

Dată de zeii cereşti,

E un templu al înţelepciunii

Dacă o ştii s-o preţuieşti.