În Umbra Lăcomiei: Epitaf pentru o oglindă spartă

Văd petale, în văzduh plutesc,

Îți văd chipul feeric.

Încep din senin să zâmbesc,

Dar totul se pierde în întuneric.

Te strig, te chem, tu nu m-auzi,

De ce? Te rog, hai spune.

Căci din iubirea ce a fost,

Acum mai sunt doar urme.

Îmi spui: Ai grijă, că te-aștept,

Aici, acas’, cuminte.

Dar fapte nu mai văd de mult,

Au rămas doar cuvinte.

Ce e? De ce ne-am distanțat?

De ce nu-mi ești aproape?

Îmi zici o mie de povești,

Păcat că-s minciuni toate.

Am înțeles, nu te mai am,

Nu mă mai vrei pe mine.

Noi formam un amalgam,

N-aveam aceleași destine.

Ș-acum, pribeag prin lumea largă,

Muncesc doar că-n neștire.

Căci acum sunt plin de bani,

Dar nu mai am iubire.

📅 21-05-2024

Oare unde, când sau cum?!…

Am ajuns doar doi străini.

Atât de mult ne-am iubit,

C-am rămas singur pe drum.

Oare unde, cum sau când?!…

Te aștept, deși nu vii.

O să te întorci la mine,

Măcar cu un simplu gând?

Oare unde, când sau cum?!…

S-au pierdut visele noastre,

Umbre reci pe drumuri vaste,

Rămas-au doar vânt și fum.

Oare unde, cum sau când?!…

Lacrimi, calde și tăcute,

Printre rânduri…

Se ascund.

Oare unde, când sau cum?!…

Am devenit iar un…

Single…

Dintr-o piesă de album.

Oare unde, cum sau când?!…

Dintr-o pagină de versuri

Sentimente pe hârtie,

Am rămas doar cu un rând.

Oare unde, când sau cum?!…

S-au pierdut dorințele,

Precum o țigară aprinsă,

S-a transformat tot în, scrum…

Oare unde, cum sau când?!…

Dintr-o inimă de piatră

Și un suflet de gigant.

A devenit iar plăpând.

Oare unde, când sau cum?!…

Vom mai regăsi ce-a fost?

Sau e doar un vis anost,

Ce s-a stins odat’ cu noi?

Oare unde, cum sau când?!…

De mi-ai scrie…

Chiar de doare…

Cu greu, o să îți răspund.

Oare unde, când sau cum?!…

Vom mai regăsi iubirea?

Oare?… Poate niciodată…

Poate… chiar acum.

📅 06-09-2024

Toate sunt împletite în aceeași rețea,

Fiecare adiere e o șoaptă divină,

Nu mai căuta, ești deja, aici, în ea,

O rază singulară, într-o mare de lumină.

Ești o adiere de căldură, în propriul tău ger,

Pământul materialist, divizat de cer.

Legat de infinit, printr-un vis efemer,

Un strop de conștiință, pierdută în eter.

De ce să mă simt separat, pierdut în noapte,

În adâncul tăcerii, eu mă regăsesc.

Mă cheamă și mă îndrumă prin ale sale șoapte,

Precum un glas viu, Dumnezeiesc.

Norii, înnegriți, exteriorizându-se prin ploi.

Mă întreabă: De unde ai putea să vii?

Dacă nu din același loc, de unde provenim și noi?

De ce te simți diferit, ca și cum n-ai ști?

În fiecare strop de ploaie se ascunde un dor,

Un ecou al cerului prins în pământ.

Sunt tot, dar și umbra ce-alunecă-n zbor,

Un fir din etern, purtat mereu de vânt.

📅 21-04-2025

 Cândva eram cu Cineva,

Aveam un rost, aveam o stea.

Zâmbeam mai des, visam mai mult,

Eram doar noi, fără tumult.

Plimbări târzii, cafea în doi,

Zile în care eram doar noi.

Cuvinte calde, mâini îmbrățișate,

Dar toate s-au făcut uitate.

Cineva a plecat tăcut,

Și-a devenit un dor trecut.

A luat cu el și al său glas,

Nici umbra lui n-a mai rămas.

Am plâns o vreme cu durere,

Așteptând ca timpul să-mi dea putere.

Dar într-o zi, pe nesimțite,

A apărut, din clipe mute.

Era ciudat, nici viu, nici mort,

Pășea încet, fără efort.

„Tu cine ești?” zis-am ușor.

„Eu? Nimeni, prin lume călător.”

De-atunci, Nimeni nu mă mai lasă

Îmi e și drum, îmi e și casă.

Nu-i iubire, nu-i alinare,

E doar o formă de acceptare.

Nimeni nu vrea, Nimeni nu cere,

Îmi umple golul cu tăcere.

E umbra celor ce-au plecat,

Și-a celor care m-au uitat.

Așa că da, acum sunt doi:

Eu și cu Nimeni. Numai noi.

Din viață când îți pleacă cineva,

Rămâne Nimeni și liniștea sa.

✍🏻 Alexandru Ionut Avanu

📅 15-07-2025

#FragmenteDeSine #Poezii

Povestea noastră ți-o dedic,

Acum, succint în rime.

Să te uiți ce ai câștigat,

Când m-ai pierdut pe mine.

Precum un soare arzător

Pe cer senin se-nalță.

La fel și eu te-am ridicat,

C-o urmă de speranță.

M-am ars la mâini și la picioare,

Dar nu simțeam durere.

Căci tu erai în dreapta mea,

Și îmi dădeai putere.

Ai zis că nu o să mă lași,

Că mă iubești, m-asculți.

Dar pentru o mână de bani,

Poți dragostea s-o uiți?

Ai ajuns sus, deasupra mea,

Ziceai că sunt balaur.

Ți-am dat tot ce aveam mai scump,

Sufletul meu de aur.

Ai zis: "te las" în mintea ta,

Fără să-mi spui și mie.

Tu vrei o sută de iubiți,

Eu una cât o mie.

Dar nu îți face griji, promit,

Să nu mai fac prostia.

Să mai iubesc pe cineva

Ce-mi strică utopia.

E pentru tine și chiar știu,

Nu meriți nici atât.

Așa că eu o să închei

Și o să punem punct.

📅 09-11-2019

Ne-am cunoscut demult, devreme.

Dar ne-am uitat, în timp, cu ochii goi.

Strălucind, ai tăi, păreau două cristale.

La fel cum străluceam cândva, noi doi.

Acum, curg lacrimi de nepăsare,

Din ei, ușor se scurg pe piele,

Fără să lase urme, fără să doară,

Precum cuvintele inimii mele.

Ne-am cunoscut, dar astăzi suntem goi.

Ecouri vagi avem în inimile noastre,

Nu mai e foc, nici vis, nici noi,

Doar un cer înnegurat și nopți albastre.

Șiroaie reci se-mbină,

Cu amintiri nostalgice, stinghere,

Se scurg încet, fără vreo vină,

Lăsând în urma lor, tăcere.

Ne-am cunoscut, dar azi suntem străini,

Două umbre ce se pierd în ceață,

Trecut-au ani și visuri pline de suspin,

Lăsând în urmă doar durere și tristețe-n față.

Nici vântul nu mai poartă vreo șoaptă,

Nici stelele nu mai sclipesc la fel,

Doar nopțile albastre ne îndeamnă,

Într-un dans de umbre, tăcut și rebel.

Ne-am regăsit în amintiri, departe,

Dar inima nu vrea din nou să bată,

Suntem doar doi străini pe drumuri separate,

Într-o lume; ce ne-a legat odată.

📅 21-08-2024

În zori de primăvară, renaște o lume adormită,

pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,

fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,

întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.

Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,

s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,

cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,

a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.

Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,

fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,

din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,

îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.

Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,

despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,

acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,

chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.

E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,

o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,

împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,

unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.

Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,

de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,

și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,

o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.

În jurul tău când totu-i ars, 

Și flacăra-i stăpână, 

Nu aduna ce a rămas, 

Ci sapă o fântână. 

Furtuna-n cale ți s-a pus, 

Și barca țăndări e făcută, 

Nu plânge lemnul ce s-a dus, 

Ci fă-ți din ce-a rămas o plută.

De ți se ia și dreptul la cuvânt, 

Și ești de toți prezenți mințit, 

Nu-ți vinde liniștea pe un mormânt,

Ci fă din adevăr... cuțit.

Când gerul ți-a ucis grădina, 

Și rodul sub zăpadă plânge,

Nu blestema, și nu da vina, 

Sămânța ce-a rămas o strânge.

Când ce ai fost se clatină-n oglindă, 

Și chipul tău se-ntreabă cine ești, 

Nu căuta o scuză să surprindă, 

Ci un chip nou cu care să privești. 

Când drumul brusc ți se va frânge, 

Și pașii-s împietriți lângă hotar, 

Nu te întoarce înapoi și plânge, 

Ci fă-ți prin toate un culoar. 

Iar dacă valul vieții te lovește, 

Și nu mai vezi nici o ieșire, 

Tu înspre cer umil privește,

Și aripi fă-ți din prăbușire. 

Când binele se desparte,

De rău e foarte bine.

Dar alegerea îți este,

Veșnica doar pentru tine.

Răul e atrăgător,

Te înșală, nu-i de bine,

Căci ajungi foarte ușor 

Unde nu-i pentru tine.

Dacă pași ți se-nreapata ,

Că să faci bine mereu...

Acesta ti-se întoarce,

Simți că așa va fi mereu .

Ai ales e libertate,

Este alegerea ta...

Faci ce vrei cu viața ta...

Dar oare la judecată,

Ce vei face atuncea.

Vino Dumnezeu ta așteaptă...

Să faci bine, fără rău,

Întoarce-te cu credință,

Unde-i este locul tău.

Între regăsire și rațiune,

Între a pleca între a te iubi pe tine 

Între amintiri și traume,

Între sentimente nespuse și anxietate

Între a te îmbrățișa și a nu mai aștepta

Dumnezeu ne-a dat cuvântul,

Dar noi de mult nu mai vorbim.

El ne-a dat şi gândul,

Dar noi de mult nu mai gândim.

Dumnezeu ne-a arătat lumina.

Dar noi am abuzat de ea.

Şi ea sărmana de frica noastră

S-a ascuns în umbra sa.

Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,

Cu bolta lui alb-albastră

Dar noi nu i-am înţeles misterul

Şi l-am închis ca pe o fereastră.

Dumnezeu ne-a dat pământul.

Să ne naştem şi să rodim,

Dar noi am uitat un lucru simplu.

Pământul să-l iubim.

Dumnezeu ne-a dat de toate

Şi putere ne-a mai dat.

Dar noi ne temem de moarte,

Dar nu ne temem de păcat.

Acum, pe trecute e toamna,

În curând, se apropie iarna.

Oamenii, sunt disperaţi,

Că îs din ce, în ce mai săraci.

Vine iarna, cu scumpiri multe,

Şi nu are, cine să îi mai ajute.

Mulţi români, săraci mai sunt,

Banii lor, nu le mai ajung.

Salariile lor, nu au mai crescut,

Preţurile toate, au sărit în sus.

Nici pensiile, nu sunt mărite,

Şi asta, chiar spune multe.

Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,

Greu este acum, viaţa de trăit.

Şi alimentele toate, sunt scumpe,

Banul la români, nu mai ajunge.

Pâinea, cartofii şi acest lapte,

S- au scumpit, de nu se poate.

Carnea, brânză şi şunca este,

Pentru români, acum poveste.

Scumpe, îs lemnele de foc acum,

Nu îşi permite, să le ia orice român.

Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,

Preţul la gaze, să nu mai crească.

Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,

Bani, să le achite nu mai sunt.

Şi preţul, la curent a luat-o razna,

Nu ştiu, românii cum or trece iarna.