În Umbra Lăcomiei: Epitaf pentru o oglindă spartă

Călăuzește-mi pașii pe drumul cel bun,

Ajută-mă să fac doar ce este bine,

Cu bunătate și iubire, mereu să răspund,

Să văd frumosul, când în față am doar ruine.

Iartă-mă, Tată, pentru lucrurile rele ce uneori le cuget,

Pune-mă să plătesc, atunci când greșesc,

Să răspund la ură mereu cu un sincer zâmbet,

Frații și surorile, oricum ar fi, să îi iubesc.

Dă-mi ochi să văd lumina chiar și-n întuneric,

Să nu judec omul când e rătăcit,

Să port răbdare-n suflet, când sunt obosit,

Și-n loc de ceartă, pacea să o fi oferit.

Să fiu un sprijin pentru cei ce cad,

O mână caldă celor ce plâng în taină,

Să nu-mi pierd nădejdea când drumul pare terminat,

Și să aleg cărarea ce duce spre lumină.

Când voi rătăci, să-mi amintești de Tine,

Să-mi fii în suflet far și călăuză-n vânt,

Să nu mă tem de ploi, nici de furtuni străine,

Să-mi fii Tu drumul, pacea și al vieții cânt.

Dacă…

Nu pot să te văd,

Ochii mei par oglinzi moarte.

Se reflectă în ei, imagini,

Toate sunt distorsionate.

Dacă…

Nu pot să te-ating,

Mâinile, le simt legate.

Nu pot la piept să te strâng,

Amintiri de mult uitate.

Dacă…

Nu pot să te-aud,

Urechile, îmi par surde.

Fără glasul tău divin,

Sunetele sunt absurde.

Dacă…

Nu pot să te simt,

Pielea mea, e inutilă.

Nu mai are însemnătate,

E precum o pelerină.

Dacă…

Nu pot să-ți vorbesc,

Gura mea-i pecetluită.

Cuvintele-mi sunt pierdute,

În tăcerea infinită.

Dacă…

La tine nu pot veni,

Pașii mei, merg fără cale.

Rătăcesc prin amintiri,

Într-o lume fără soare.

Dacă…

Nu mă poți iubi,

Inima-mi, să se fărâme.

Să nu mă mai doară iară,

Ai lăsat destule urme.

Dacă…

Nu vrei să-mi vorbești,

Să-nțeleg, nu aș mai vrea.

De înțeles, pentru mine,

Era numai vocea ta.

📅 05-05-2024

Un iubitor de vise, am devenit în timp

Și un poet oniric, rareori lucid.

Frenetic când pe brațe, se contopesc încet,

Pixul și cu foaia, mirific sentiment.

Mă plimb spre orizonturi, vagi, imaginare

Și îmi urmez visele cuprins de alienare.

Străbat în lung și-n lat un drum rece, pustiu

Un drum de țară vechi ce pare alotriu.

Prin nori de praf și ceață o lumină se vede,

Ce-n fiecare seară spre apus purcede,

Apare dimineața, calea mi-o luminează,

Mintea ostenită permanent mi-o ține trează.

Lumina ei m-apasă, mi-e în suflet astenie,

Corpul mi-e obosit dar pixul încă scrie.

Și când ajung aproape de-ambiție condus,

Se mistuiește-n zare iar eu mă simt răpus.

În fiecare noapte, mă pierd în întuneric.

Tot mai agitat, am devenit coleric.

Vise deșarte, mă poartă spre apus,

Exteriorul mi-e intact dar sufletul distrus.

Te iubesc,

Cum vântul iubește marea,

Șoptind cu drag, un cântec din neant

Te voi iubi mereu, îmi schimbi starea

Ești superbă, demnă de admirat

Te iubesc,

Cum vara iubește soarele strălucitor,

La zilele cu tine, mă gândesc cu dor

Îți iubesc zâmbetul, plin de dragoste și lumină,

Iubirea noastră este o poveste divină.

Te iubesc,

Cum stelele iubesc noaptea,

Strălucind de sus, îți arată calea.

Ca un licăr de speranță, din trecut până-n prezent,

În fiecare gând și clipă, iubirea noastră e un dar consecvent.

Te iubesc,

Cum râurile iubesc munții,

Curgând lin, îi mângâie suav.

Te ador, de la picioare până-n vârful frunții

Prezența ta mă face să mă simt grozav

Te iubesc,

Cum primăvara iubește pământul,

Decorând totul cu flori și cuvinte de cânt.

Te voi iubi mereu, acesta-mi este legământul

Chiar de vei pleca, precum o frunză-n vânt.

Te iubesc,

Cum soarele iubește luna,

Apune ca ea să răsară.

Te voi iubi întotdeauna,

Că-mi îndulcești viața amară.

Tu îmi dai putere, dragă,

Tu mă faci să îmi doresc,

Să străbat o lume-ntreaga.

Pentru asta…

Te Iubesc!

📅 05-12-2020

Văd petale, în văzduh plutesc,

Îți văd chipul feeric.

Încep din senin să zâmbesc,

Dar totul se pierde în întuneric.

Te strig, te chem, tu nu m-auzi,

De ce? Te rog, hai spune.

Căci din iubirea ce a fost,

Acum mai sunt doar urme.

Îmi spui: Ai grijă, că te-aștept,

Aici, acas’, cuminte.

Dar fapte nu mai văd de mult,

Au rămas doar cuvinte.

Ce e? De ce ne-am distanțat?

De ce nu-mi ești aproape?

Îmi zici o mie de povești,

Păcat că-s minciuni toate.

Am înțeles, nu te mai am,

Nu mă mai vrei pe mine.

Noi formam un amalgam,

N-aveam aceleași destine.

Ș-acum, pribeag prin lumea largă,

Muncesc doar că-n neștire.

Căci acum sunt plin de bani,

Dar nu mai am iubire.

📅 21-05-2024

Ne-am cunoscut demult, devreme.

Dar ne-am uitat, în timp, cu ochii goi.

Strălucind, ai tăi, păreau două cristale.

La fel cum străluceam cândva, noi doi.

Acum, curg lacrimi de nepăsare,

Din ei, ușor se scurg pe piele,

Fără să lase urme, fără să doară,

Precum cuvintele inimii mele.

Ne-am cunoscut, dar astăzi suntem goi.

Ecouri vagi avem în inimile noastre,

Nu mai e foc, nici vis, nici noi,

Doar un cer înnegurat și nopți albastre.

Șiroaie reci se-mbină,

Cu amintiri nostalgice, stinghere,

Se scurg încet, fără vreo vină,

Lăsând în urma lor, tăcere.

Ne-am cunoscut, dar azi suntem străini,

Două umbre ce se pierd în ceață,

Trecut-au ani și visuri pline de suspin,

Lăsând în urmă doar durere și tristețe-n față.

Nici vântul nu mai poartă vreo șoaptă,

Nici stelele nu mai sclipesc la fel,

Doar nopțile albastre ne îndeamnă,

Într-un dans de umbre, tăcut și rebel.

Ne-am regăsit în amintiri, departe,

Dar inima nu vrea din nou să bată,

Suntem doar doi străini pe drumuri separate,

Într-o lume; ce ne-a legat odată.

📅 21-08-2024

Doamne,

nu știu când am început să nu mai fiu om.

Poate când am tăcut în fața durerii altuia,

sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat

fără să simt nimic.

Poate când am învățat să zâmbesc fals

și să spun vorbe goale doar ca să par viu,

Ori când în mine era doar o cameră întunecată,

fără icoane, fără glasuri, fără rugă.

Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,

dar l-am acoperit cu măști,

cu trufie, cu uitare,

cu neputința de a mai plânge curat.

Mi-e teamă că am pierdut ființa

care putea iubi fără măsură,

ierta fără explicații

și suferi fără ură.

A nu mai fi om,

înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,

să nu mai tresari la durerea altuia,

să nu mai cauți cerul

nici măcar atunci când te afunzi în noroi.

Doamne,

dacă încă mai e o scânteie,

nu o lăsa să se stingă.

Suflă peste mine Duhul Tău

și fă din cenușa mea o făptură nouă.

Întoarce-mă la rădăcina inimii,

acolo unde omul e după chipul Tău,

nu după rană,

nu după păcat,

nu după frică.

Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,

învață-mă din nou ce înseamnă

să fiu viu

în iubire,

în lacrimă,

în rugă.

A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.

Nu mă lăsa, Doamne,

să mă sting singur,

să nu mai fiu om...

Chipul și asemănarea Ta.

oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.

oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.

Și eu mai scriu din când în când vreun vers 

Dar făr' a ști că cineva face popas să îl citească, 

Când azi mai toți doar știm s-aducem critici 

Și chiar cu vorbe grele în cel ce scrie să lovească. 

Nu e ușor să mulțumești pe toți din astă breaslă 

Cu versul tău și-a ta filozofie despre viață, 

Când suntem diferiți, precum frunza pe cracă 

Așa că mă bazez pe cel deștept ce din nimic învață. 

Citesc și mulțumesc la toți ce scriu cu pasiune 

Și afișează vers cu rimă pe rândul lor de poezie, 

Atunci și eu mă-ndemn și chiar visez să fiu ca ei 

Să scriu ce simt, când simt să scriu ceva pe o hârtie. 

Vouă mă-nclin și către buna voastră muză 

Și mult aștept cu drag pe toți să vă citesc, 

Iar de găsiți puțin răgaz și pentru al meu vers 

Vă rog frumos, un mic popas...și zic...vă prețuiesc!

Dumnezeu a hotărât 

Să trimită fiul sfânt.

Vestea de venirea lui,

Trimisă la maica lui,

Îngerul a înștiințat,

Numele-i prea minunat,

Acesta este ISUS,

Al tatălui cel de sus.

Să credeți în Dumnezeu,

A zis: Ăsta-i fiul meu.

Vi-lam trimis pe pământ,

Să știți cine-i Domnul sfânt.

Pentru a vă mântuii,

De rele a vă feri.

Toate păcatele rele,

Le-a luat asupra sa,

Și răspunde cu iubire,

Pentru a ne apăra.

Pentru dragostea cea mare,

Ce o are pentru noi,

A fost răstignit pe cruce,

Pentru a fi iertați azi noi .

A-nviat este cu noi,

Dar .. ne depărtăm mereu 

Ne întrebăm adesea oare..

Unde este Dumnezeu?

Nu mă întreb, avem păcate,

El ne iartă tot mereu,

S-au ne răsplătește oare ?

Cu puteri Dumnezeiești.

Sunt incendii ,sunt dezastre,

Inundații multe rele ..

Or fi de la Dumnezeu ?

Mă întreb și eu întruna ..

Nu știu Doamne, nu știu eu  .

Lumea ajunge la noi

prin straturi groase de sticlă

și metal rece.

Sunetele sunt estompate,

ca vocile auzite sub apă,

prezente, dar irecuperabile.

Orașul, vast și impersonal,

respiră mecanic,

cu o regularitate obositoare.

Zgomotele lui curg uniforme,

ca un sânge artificial

pompat prin conducte invizibile.

Oamenii se mișcă ordonat,

cu gesturi precise, aproape sterile.

Fețele lor, palide și iluminate artificial,

plutesc în mulțime

ca niște ferestre deschise

spre camere goale.

Privirile se evită cu grijă,

ca niște suprafețe

care nu trebuie să se atingă.

Cuvintele sunt scurte, eficiente,

lustruite până la pierderea sensului.

Emoțiile se depozitează

ca obiecte fragile

în spații de stocare temporară.

Singurătatea devine funcțională,

calmă și persistentă,

ca un zgomot de fond

care nu mai poate fi oprit.

Nu doare,

ci erodează lent.

Din când în când,

un sunet scapă filtrului:

o sirenă ascuțită,

un plâns brusc,

o tăcere densă

ca o fisură în mecanism.

Dar orașul se ajustează.

Zgomotele sunt din nou domolite,

contactul - minim,

viața - administrată cu precizie.

Și sub această ordine impecabilă,

alienarea crește tăcut,

ca o umbră bine conturată,

rar recunoscută.

Stau sa imi fac tema,

si aflu apotema.

Dar cum ma ajuta apotema bazei,

sa platesc chiria casei?

Si cum ma ajuta teorema lui Thales

sa imi gasesc de munca.

Pentru asa ceva nu cred

ca ne trebuie aritmetica.