Podul

Au apărut lanțuri și-n occident,

Gardul e mai înalt decât casa,

Ochiul e mult mai atent,

Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.

Au apărut iar vremuri ciudate,

Vorbim din priviri nu din gură,

Şi asta numim reţinuţi, libertate,

Iar casa ni-i un fel de celulă.

Plaga se-ntinde încet peste lume,

De pază soldații ne stau pe la porți,

Avem buletine cu nume postume,

Și om devenim după ce suntem morți.

Aplauze, aplauze, trăiască știința,

Dați foc la biserici și la icoane,

În cip-uri păstrați toată credința,

Și-n inima goală înfigeți piroane.

Doamne știu că pentru mine,

O să faci un mare bine.

Știu că doar iubirea mea 

Îți va-ntarii credința.

Duhul sfânt, Îngerul meu 

Va găsi ce-mi doresc eu.

Totul las doamne la tine,

Să rezolvi cum se cuvine.

Darul care se cuvine,

Îl voi primi de la tine,

Ție eu îți mulțumesc,

Am primit tot ce doresc.

Îți sunt recunoscător,

Pentru toate in viitor.

Știu doamne că ești cu mine 

Și te rog nu mă uita,

Doamne fie voia ta.

Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,

Cu cărămizi din catedrale goale,

Și fața umple-mi-o de riduri,

Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.

Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,

Și ninge peste mine cu dispreț și milă,

Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,

Că de pământ și viață-mi este silă.

Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,

Să stau în taină cu ochii în ceaslov,

Și ca să n-am nicicând nici o ispită,

Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.

Hai, spală-te pe mâini Pilate,

Şi ieși spre a primi ovaţii,

Arată-ţi mâinile curate,

Şi-apoi îmbrățișează-ţi fraţii.

Înalţă adevărul sus pe cruce,

Minciuna las-o pe pământ,

Ca nimenea să nu mai urce,

Spre sfântul legământ.

Hai frate, spală-te pe mâini,

Ascunde adevăru-n minte,

Şi vindeţi sufletul la câini,

Pe-un pol şi câteva cuvinte,

Şi-apoi cu hulă și trufie,

Să-ţi rupi cămașa în bucăţi,

Ca toată lumea să te știe,

Că n-ai avut prejudecăţi.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Forgjeves

Om våren, med sjelen vibrerende,

Vi venter på lykke ved å drømme,

Og om høsten, når håp dør,

Vi har en sky igjen,

Vi venter alle forgjeves

Lykke som aldri kommer igjen,

Cradling bare en flyktig drøm

Om natten er himmelen alltid klar,

Vi svever med en gal lengsel etter paradis,

Men i refrenget ser vi at det fortsatt var en drøm.

Vi venter alle forgjeves

Lykke som unngår oss

Og i sjelen siler de bittert

Tanker som bedrar oss,

Forgjeves vil vi tigge,

Vi vil vente forgjeves

Lykke vi alltid vil ha,

Jeg kommer ikke lenger!

Vi venter alle forgjeves

Lykke som unngår oss

Og i sjelen siler de bittert

Tanker som bedrar oss,

Forgjeves vil vi tigge,

Vi vil vente forgjeves

Lykke vi ønsker så mye

Jeg kommer ikke lenger!

Astăzi în partea de vest a țării,

Undeva în apropierea serii.

Un cutremur sa întâmplat,

A fost mic dar nimic nu a devastat.

La o adâncime mică a fost,

N-au fost victime de loc.

Dar sperietura a fost tare,

În Oltenia cea mare.

Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,

Din Mehedinţi și până în Dolj.

Oameni mulți s-au înfricat,

De cutremur ei s-au panicat.

Și cum era apoi de așteptat,

Unda seismică ea sa deplasat.

Și în alte judeţe acesta sa simţit,

Dar nu a făcut pagube, nimic.

Nu a fost de intensitate mare,

Doar cinci virgulă doi grade se pare.

Dar a fost cutremur de suprafață,

Nu a căzut vreun bloc sau casă.

Că de cutremurul era mai mare,

Atunci în aceste judeţe era teroare.

Erau morți, blocuri și case,

Multe de cutremur dărâmate.

Că în Oltenia acum se spune,

Că aceste cutremure nu sunt bune.

Dar fiindcă sunt de intensitate mică,

Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !

În fiecare noapte în minte îmi încarc,

Copilăria toată cu jocurile sale,

Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,

Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.

Și drumul înapoi mă face ca să plâng,

Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,

Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,

Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.

Iar sunetul ritmat al roților pe șine,

Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,

Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,

Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.

Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,

Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,

Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,

Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.

Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,

Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...

Dacă tu nu mă mai vrei, 

Am să plec spre uitare, 

Şi-am să fur din ochii tăi, 

Doar privirea arzătoare, 

Și-am s-o țin închisă-n sân, 

Lângă inima mea mică, 

Să mă vezi când sunt bătrân, 

Să te văd când ești bunică. 

Dacă tu nu m-ai plăcea, 

Am să hoinaresc pe mare, 

Și-am să fur din buza ta, 

Doar un strop de sărutare, 

Si-am să-l țin mereu pe palmă, 

Să-l sărut când e furtună, 

Să se facă marea calmă, 

Și s-aud valul cum sună. 

Dacă tu m-ai renega, 

Voi pleca în loc sihastru, 

Şi-am să-ți fur chiar inima, 

Să mă-ndrume spre dezastru, 

Să mă ardă-n rug de dor, 

Să mă spintece-n cuvinte, 

Ca să pot râzând să mor, 

Lângă a mamei oseminte.

Am fost astăzi la mine acasă,

Şi-am avut doar părere de rău

În inima-mi tristă şi arsă,

Că nu l-am găsit pe fratele meu.

Am păşit apoi nostalgic prin casă,

Şi brusc m-a cuprins teama,

Că-n tăcerea ce amarnic apasă,

Nicăieri nu am găsit-o pe mama.

Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,

Mustrându-mă din nou prejudecata,

Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,

Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.

Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,

Adresând întrebări tuturora,

De ce soarta mi-e crudă şi laşă,

De ce mai trăiesc, şi unde mi-e sora?

Mistuit în piept de dorul de-ai mei,

De tot ce a fost şi n-o să mai fie,

Înalţ rugăminţi înfierat către zei,

Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!

Azi sufletul de pocăință-i stors,

Și-am pus trufia mai presus,

Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,

Mutați icoanele înspre apus.

Genunchiul închinat e-un gest uitat,

Și chiar tămâia-i fără de miros,

Purtăm cu fală atârnat la pat,

Un crucifix imens cu vârfu-n jos.

Și clopotele plâng în turn stingher,

Dar nimeni nu aude al lor oftat,

Sub ceru-nchis cu porți de fier,

Credința ne-a abandonat.

Lumina-i doar o umbră în abis,

Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,

Pe umeri goi purtăm un paradis,

Ce de la drumul veșnic ne abate.

Și-n ochii sfinților din vechi icoane,

Doar praful vremii strălucește,

Și-n mâinile cu urme de piroane,

Păcatul nostru se-odihnește.

Pustiu e în amvoane și altare,

Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,

La îngeri, nu dați ascultare...

Mutați icoanele înspre apus.

Din zori tot plouă neîncetat,

Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,

Mă plimb pe uliţa din sat,

Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.

Trec ani în stoluri peste mine,

Se lasă vreme rea şi-n trup,

Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,

Şi urlu lung la viaţă ca un lup.

Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,

Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,

În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,

Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.

Cârcei de holbură se caţără pe uşă,

În curte iarba îmi întunecă fereastra,

Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,

Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.

Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,

Acasă n-au mai fost de ani şi ani,

Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,

Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.

Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,

Că am sfârşit cu inima mâhnită,

Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,

Pe prispa casei aproape prăbuşită.

Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,

Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,

Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,

Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea mireasă,

Să-mi citeşti din poezii,

Când tristeţea te apasă.

C-am să stau în colţ ferit,

Şi-am s-ascult a tale şoapte,

Retrăind cum ne-am iubit,

Prin cuvintele din carte.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea soţie,

Să asculţi doar liturghii,

Când biserica-i pustie.

C-am să reaprind altarul,

Cununându-ne iar azi,

Prefăcându-mă în amarul,

Ce-ţi şiroaie pe obraji.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Dulcea mea, amara mea,

Nu mai sta şi suferi,

Ci mă caută-ntr-o stea,

Să mă recompui din dor,

Şi o fărâmă de iubire,

Şi-am să fiu nemuritor,

Vieţuind în a ta fire.