Pentru care motiv

Am petrecut o noapte,

În faţa casei tale,

Sub fructele necoapte,

Cu izuri de migdale.

Şi te zăream o umbră,

Ce se plimba sfioasă,

Iar în lumina sumbră,

Păreai şi mai frumoasă.

Doream să tragi perdeaua,

Să-mi pot vedea iubirea,

Să vezi cum luce steaua,

Iar eu să-ţi sorb privirea.

Fereastra ai deschis încet,

Să auzi cântul de greier,

Pornit-am din priviri discret,

Făptura să-ţi cutreier.

Şi în lumina lunii,

Păreai un giuvaer,

Ce-aruncă asupra lumii,

Tandreţe şi mister.

Şi-ncet se rupse cerul,

Iar zorii apărură,

Pierise tot misterul,

Plecă şi-a mea făptură.

Se scutură migdalii,

De fructele prea coapte,

Cu ochii spre vitralii,

Stau şi aştept în noapte.

Cum să te smulg din mine, când în carne,

Ai încolțit ca dorul din pustie?

Ești scrisă-n mii de pagini subterane,

Ce izbucnesc în cânt și poezie.

Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,

Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,

Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,

Și focul ce mă arde de sub haină.

Te port ca pe-un blestem de frumusețe,

Ca pe un cântec vechi, de neuitat,

Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,

Ești înger, demon… Slavă și păcat.

În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,

Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,

Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,

Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.

Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,

Ori te-ai preface a florilor tulpină,

Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,

Aievea  înflorești din rană și lumină.

Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,

Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,

Și-n pieptul meu, în inima confuză,

Ai răsădit speranța și iubirea…

O vorbă mult prea rea,

Ai aruncat fără căință,

Și a lăsat în urma sa,

Noian de suferință.

O vreme de tăcere,

În calea mea ai pus,

Și ochiu-ntruna cere,

O lacrimă în plus.

Un gest de amăgire,

Pe chip ți se arată,

Iar pura mea iubire,

E-n turnuri ferecată.

Și stau de atâta vreme,

Arzând cu doru-n piept,

Iar inima se teme,

Că veșnic o s-aștept.

Voi fi iarăși o pasăre-n noapte,

Iar luna am s-o înfulec cu lapte,

În cioc voi duce snopuri de stele,

Cu întunericul ascuns sub piele.

Voi reciti plângând un raft de cărți,

Din gânduri îmi voi face hărți,

Din când în când la subsuori,

Mi s-or ivi firesc ai zilei zori,

Voi mesteca în ziua cea lălâie,

Și voi servi-o rece cu lămâie,

Iar mintea am s-o mân la trap,

Lungit pe jos cu soarele sub cap.

Și mă voi ridica din pulberea uitării,

Precum se naște-n valuri spuma mării,

Cu brațele îmbrățișând stavilopozi,

Voi răspândi în lume mii de plozi.

Voi fi un vânt ce adie în amurg,

Prin mii de gânduri am să curg,

În pânza nopții am să mă-nfășor,

Și-ți voi fi somnul cel usor...

Voi ridica pe umeri norii grei,

Și am să-ți fac din toți cercei,

Voi prinde stelele frumoase,

Și-am să le fac lungi șaluri de mătase.

Și voi privi cu ochi de humă,

Cum noaptea cade ca o brumă,

Iar tu, ca cea dintâi plăpândă stea,

Vei străluci-n privirea mea...

Doar iubind poţi cere lunii,

Peste tine să coboare,

Al său clar şi-a sa splendoare,

Şi lumini rupte din soare.

Doar iubind poţi cere apei,

Peste tine lin să curgă,

Ca iubirea-ţi să ajungă,

Dintr-o clipă, viaţă lungă.

Doar iubind, codrului poţi cere,

A sa umbră şi răcoare,

Triluri de privighetoare,

Şi un murmur de izvoare.

Doar iubind, vântului poţi cere,

A sa blândă adiere,

Să-ţi trezească acea plăcere,

Ce-o trăiai în luni de miere.

Doar iubind poţi cere vieţii,

Lin să cearnă peste tine,

Sentimente dulci, sublime,

Risipind sumbre destine

Trecut-au anii ca o clipă,

Cuib îşi făcuse şi uitarea,

Şi doar fotografia de sub sticlă,

Îmi mai trezea ardoarea.

 Străbat cu gându` împovărat de ani,

Încet a timpului cărare,

Căci pe băncuţă sub castani,

A mea iubire e... ori mi se pare?

 Cu pasul lent şi mult prea mic,

Sfios ca-n anii tinereţii,

Mă simt un june de bunic,

Ce dă răscoală vieţii.

 Şi îmi ridic rebel reverul,

Aprind şi o ţigară ca boem să par,

Prin fumul rotocoale priveam cerul,

Şi mă gândeam cam cum s-apar.

 Şi în gândirea mea bătrână şi firavă,

Cum să îmi fac intrarea-n scenă,

Trecuse timpul prea în grabă,

Şi sparse clipa mea boemă.

Iar când privirea de pe cer am coborât,

Băncuţa era goală …

Îmi las reverul hotărât,

Şi suflu amar în fumul de ţigară.

Mă aşez pe bancă şi oftez,

Căci tristă-i viaţa spre sfârşit,

Să mă gândesc la tinereţe, nu cutez,

Căci gându-mi este obosit.

Floarea a întrebat vântul:

„De ce mă mângâi, dacă mereu pleci?”

Vântul i-a răspuns încet:

„Pentru că unele iubiri nu vin să rămână.

Vin doar să-ți amintească

că ai fost cândva atinsă de ceva nevăzut.”

E tăcere de atâta timp,

Între noi,în lume,

Mi-e dor de ochii muritorului meu,

Mi-e dor de tine.

În ciuda plecării tale,a rațiunii mele,

Sunt tot aici,te mai aștept.

Am obosit să mă rog în fiecare seară să vii,să fim,

Să existăm..

Nu mai are rost să-ți spun în câte păpădii am suflat,cât le-am vorbit stelelor de tine,

De câte ori I-am cerut să te văd,măcar în vis!

Știu că am întâlnit, cândva,un copil cu ochi negri,

Și de atunci, nu am văzut alții mai frumoși.

Îmi doresc să fie altfel,încă sper.

Am încredere în destin,în Univers,în Dumnezeu,

Mai stau puțin cu gândul la tine,la noi și apoi mă întreb

S-aștept să treacă timpul ori să-l dau înapoi?

Poate-o fi sâmbătă, o zi ca oricare,
dar tu ți-ai croit din gândul meu o fugă la Marea Neagră,
unde valurile-mi șoptesc numele tău
pe fiecare plajă, pe fiecare stâncă.

Te-ai cuibărit ca un ecou stingher, pe-o plajă uitată de zei,
sub pleoapa soarelui ce-mi pictează chipul tău –
ești cea mai frumoasă întâmplare,
și-n albastrul ochilor mei
îți port pașii goi, pe nisipul fierbinte al sufletului meu.

Și poate că sâmbăta s-a topit în noi,
la umbra unui dor fără hotar,
în valuri ce sfâșie, ostenite, țărmul
și-n spuma ce se preface în rugă.
Căci eu am naufragiat prin inima ta,
iar tu ești marea ce-mi sapă abisul gândului neîncetat –
o mare nestăvilită,
fără de sfârșit…
Și mă las purtat așa de valul dorului tău
și te cuprind,
fără busolă,
fără teamă,
sub bolta unui sentiment ce îmi risipește
toate punctele cardinale.

Și poate că nu mai e sâmbătă, nici ieri, nici mâine –
doar noi, două naufragii ce se caută
pe harta unui vis sfărâmat de atâtea valuri.

Rămâi tu, ca un cântec în larg,
și vino iar, din zare,
să-mi fii țărm,
când marea din mine
se frânge.

Pierdut printre stele,
Odată dorind ale tale doar gene,
Trecerea nopții, de neexprimat in litere

Să te caut prin razele lunii am încercat,
A mea repetată dorința am mizat,
Tot ce cerul ofertă am considerat,
Emblematice vise de neratat.

Viitoare stele în dar, am vrut să fac felinar,
Râvnitoarea doar de al cerului har,
Etern una prinsă, în gratii de stejar
Alte stele naive, n-au avut habar.
Uimite, împachetate într-un unic dar,

Acum stau și aștept dornic,
Pentru a ta prezență, ca a nopții crainic,
Răsărită dintre stele, să nu dispari
O întinsă mâna de compliment, să apari
A lunii petale să le îmbujorezi
Pentru a mea temniță să îndepărtezi
Exilare de dor, de-mi scăpa ai mei solzi?

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Prima oară când te-am văzut
N-aș fi gândit că aș place așa mult,
Etern, clipele pe ale mele degete de ținut,
Ușoarele mișcări ale mâini de ascult,
Roțile minți preschimbate în simplu lut.
Întorc în minte clipe ce-au fost demult

Pe al meu schimbător, un gest cugetător,
A ta privire, surpriză făcătoare de dor,
Nuanță de culoare, condusă în unic cuvînt,
"Atingerea ta, un vis neîntrerupt" ca avînt.

Lumina ochilor tăi, far călăuzitor.
Apține de a ieși la lumină, călăuzitor

Curaj de prinde, al meu glas
A forjei primordiare a cunoaște compas
Han al melior mâini, doar la tine popas
Una luată pe volan, dată ți-e în dor
Laolaltă într-un dans pe schimbător.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Întoarce-te jos a mea stea păzitoare

Și ține-mă în palme,că să cad mai ușor

Din a ta grijă mulți sunt gata să ceară

Pentru a ta nemurire eu sunt gata să mor

Irosește-ți putere dar pe mine mă scapă

De veșnica spaimă de viitor

În schimb îți ofer păgâna mea viață

Și zilele mele de muritor

O zi să îmi lași,de mai mult n-am nevoie

Să reușesc să vorbesc despre ce n-am vorbit

Prea tăcut-a mea fire să spună ce simte

preafrumosului chip ce mă făcea fericit

“Ar trebui ca să știe,de ce să mai tac

Tot ce a fost a avut loc să fie

Și chiar de regret,nimic n-o să fac”