Nesomn

Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?

Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.

Un ceas mă sună agasant

Parcă zicând trezește-te,

Vezi ca-i dormit cam mult

Iar timpul curge nu se oprește.

Sar imediat din patul conjugal

Cu ochiul ațintit înspre icoană,

Spun Tatăl Nostru și-ncă ceva

Și plec la baie-n mare goană.

Nu uit să- mi fac un sandwich

Și-mi savurez cafeaua dulce,

Mă-mbrac în grabă și cobor

Numai după ce-mi fac o cruce.

Pe scări în gând spun rugăciune

De mulțumire și pentru ajutor,

Că firul vieții îmi este prelungit

Și pavăză să-mi fie EL și-n viitor.

Mereu gândul îmi e la Domnul

În care cred încă...din copilărie,

Și sigur sunt că ne vom întâlni

Când voi sfârși a mea călătorie!

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Nu sunt batrân precum aţi crede voi,

Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,

Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,

Şi pot zbura spre cuiburi de acere.

Nu sunt batrân vă mai pot zice,

Cât simt globula roşie în sânge,

Cât încă pot să treier spice,

Şi bob cu bob recolta strânge.

Nu sunt nici tânăr cum mă laud,

Căci nu mai pot să adulmec urma,

Pe farisei să-i mai aplaud,

Când lupii îmi atacă turma.

Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,

Ori râuri, codri şi poteci,

În mine aleargă-un bidiviu,

Ce-i potcovit de zeii greci.

Bătrâne, mă mai strigă câteodată,

Cei hâtri dintr-un grup păgân,

Eu le răspund cu inima curată,

Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.

Îmi place mult să citesc poezii

Care prin versul lor ne zic ceva,

O întâmplare sau o povestioară

Trăită de scriitor sau altcineva.

Îmi place să-l ascult pe învățat

Care prin trudă, mult a cumulat,

Fără a cere laudă sau vreun onor

Și doar pedeapsă pentru plagiat.

Îmi place să călătoresc prin țară

Și frumuseți s-adun de peste tot,

Pe care-apoi să le trimit în lume

Scriind pe poze..român..un patriot.

Îmi place să vorbesc și de copilărie

Și de sătucu-n care m-am născut,

De vorba dulce a omului moldav

Ce-ți gâdilă auzul în mod plăcut.

Nu-mi place ce aud de România

Spuse de-acei ce-aruncă cu noroi,

Și care niciodată nu ne-au vizitat

Dar spun minciuni pe niște foi.

Am scris că foarte mult îmi place

Să dăinuiesc pe aste meleaguri,

Și despre care cu drag voi povesti

Mereu, prin ale mele

...modeste versuri!

salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.

totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura, 

dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -

deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»

stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,

nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,

dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,

ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.

paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,

pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.

sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»

P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.

Un înger otrăvit de lumea rea,

Căzu din cer într-o poiană,

Cu-o aripă pământul el lovea,

Și-o lacrimă-i curgea sub geană.

Sub un copac priveam uimit,

La scena ruptă din minune,

Căci mă aflam şi eu dosit,

De lumea dusă spre genune.

Mă-ndrept umil și-ngândurat,

S-ajut pe îngerul căzut, rănit,

Iar el îmi spune trist și supărat,

Că astăzi profeția s-a împlinit.

Privii cam încurcat la minte,

Fiindcă vorba nu i-am înțeles,

Iar el rosti apoi fără cuvinte,

Un murmur surd, aproape șters:

-Nu mai avem putere să luptăm,

Căci firea omului e întunecată,

Noi îngerii trudim să o salvăm,

Dar demonii o țin în iad legată.

De răutatea lumii și firea sa mârşavă,

Toată îngerimea va fi otrăvită,

Şi va ploua cu noi din slavă,

Iar ploaia nu va fi nicicând oprită,

Decât de oameni şi a lor iubire,

Ce astăzi pare a fi încătuşată,

De sufletul ce zace în orbire,

Lumina sfântă nevoind s-o vadă.

Du-te copile şi strigă-n gura mare,

Să audă orice suflet pe pământ,

C-au reuşit un înger să doboare,

Prin răutate şi comportament nesfânt.

#ingerulmeu 

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

E atâta freamăt,

Și atât suspin,

Umbrele ne cheamă,

Ca să ne unim.

E atâta umblet,

Fără nici o urmă,

Pasul înspre tine,

Soarta des mi-l curmă.

Și atâta dor,

Inimile leagă,

Dar nu e ușor,

Lumea să-nțeleagă.

E atâta zbucium,

Și atâta sânge,

Glasul ca un bucium,

Te cheamă și plânge.

E multă învrăjbire,

Și nesiguranță,

Dar avem iubire,

Și avem speranță.

E atâta zbor,

Fără cuib și ram,

Și atâta dor,

Ne plânge la geam.

E atâta umblet,

E atâta freamăt...

Să poți uita e-un har,

Să poți uita-i virtute

De nimeni să nu ai habar,

În clipele tăcute.

Să poți uita e-un leac,

Să poți uita e tihnă,

Și-ai să trăiești un veac,

Cu sufletu-n odihnă.

Să poți uita e zbor,

Spre ceruri larg deschise,

Un cântec plin de dor,

Cu suferinți nescrise.

Să poți uita-i un dar,

Din suflet dat iubirii,

E crinul din altar,

Cununa dată firii.

Să poți uita e vis,

Un tainic legământ,

Un sunet necuprins,

Ce va erupe-n cânt.

Să poți uita e drumul,

Ce duce spre lumină,

Jăratecul și scrumul,

Ce piere în surdină.

Tu, uită, tot ce-i greu,

Și lasă-ți calea dreaptă,

Și sufletu-ți mereu,

Îți va vorbi  în șoaptă.

Zorii-mi intră prin perdea,

Mii de sulițe cerești,

Singur stau și beau cafea,

Dar pe masă-s două cești.

Două scaune-s în casă,

Și de asemeni două linguri,

Câte una stă la masă,

Viața oamenilor singuri.

Vântul suflă pe afară,

Singur bântuie prin lume,

Parcă-i viața mea amară,

Ce nu am cui a o spune.

Iar clepsidra molcom curge,

Gongul sună peste ringuri,

Timpu-ncet, încet parcurge,

Lumea oamenilor singuri.

Parcă aud că-n ușă-mi bate,

Îi simt pașii pe podea...

-Tot tu ești singurătate?

Pleacă, du-te, nu mai sta!

Sfârşit de partidă, fără-un şah mat,

Pionii, nebunii şi caii nu mai au loc,

Se-mpart pătrăţelele în mod diplomat,

Între iluminaţii ce participă-n joc.

Un viitor luminos abolit omenirii,

Decretat la dejun de-un guvern mondial,

Ne aduce pe toţi în pragul orbirii,

Şi ne scoate sufletul din sanctuar.

Moartea-şi aruncă măseaua stricată,

Apoi boleşte pe un pat de spital,

Coasa-i tocită de atâta viaţă luată,

Cioclii împing înc-un dric mortuar.

Sfinţi indignaţi de prezenţa divină,

Privesc melancolic spre iad,

Mântuirea pare pentru dânşii străină,

Din aura lor fulgi de lumină tot cad.

Muribunzi, admirăm imbecili şi nebuni,

În biserici se lăfăie sfintele moaşte,

Purtăm pe cap înspinate cununi,

Şi aşteptăm pe Iisus să ne-mpungă în coaste.