Epigrame XVIII

Adevărul tău este o simplă minciună,

Adevărul meu este că port ranchiună

Pe toți cei care au reușit să înoate,

Pe fluviul vieții

Fară să dea din coate.

Așa că rămân pe pământ

Înecând în propriul sânge, 

Fac un jurământ,

Încercând a nu plânge.

Promit in fața ta, dulce răzbunare,

Gelozia să o dau spre ruinare.

De nu reușesc, iar sufletu-mi rămâne pătat,

Aruncă vaza spartă cât mai depărtat.

Atâtea cozi dau azi din câine,

Încât mirarea-i o ofensă,

Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,

Că azi prostia e imensă.

Atâți rahați pocnesc ca biciul,

Că măestria încet devine-o cale,

Și-ncununat e sacrificiul,

Când bici pocnești și sar fecale.

Atâția surzi ciulesc urechea,

Și drept urmare încep discuții,

Până-i apucă pe toți strechea,

Mergând apoi să îi împace muții.

Atâtea oiști sunt date-n gard,

Încât greșeala e o normă,

Înțelepciunea ține de hazard,

Pe când prostia e enormă.

Acum necinstea-i scrisă-n lege,

'Vopsea' când cumperi bunăoară,

Să nu comiți vreo fărădelege.

Primești de la guvern o cioară.

Iluzie perfectă, vis înstelător,
Pe drumul vieții, pași ce se coboară,
Cu ochii-n stele, sufletul se soară,
Și inima-mi tresaltă, căutând amor.

Pe aripile dorinței, alături de furtună,
Străbat văzduhul, prin abisuri străine,
În căutarea ta, iubire divină,
Cu zâmbetul tău, ce mă încântă și mă-nlănțuie.

Oglinzi fermecate, îți ascund fața,
Și-n tainice susururi, te strig în noapte,
Iluzie perfectă, mă-nșeli și mă ispitești,
Dar totuși ești aici, și-n sufletul meu crești.

Într-un vals de fum, realitatea se pierde,
Prin labirintul timpului, îți caut privirea,
Dar în locul tău, întâlnesc doar uitarea,
Și simt cum pieptul meu de dor se-aprinde.

Iluzie perfectă, te simt atât de-aproape,
Dar degetele-mi se lasă, fără să te-atingă,
Și-ntunericul mă-ngroapă, într-un ocean de lacrimi,
Sufletul meu se zbate, într-o lume efemeră, fără scăpare.

Când mă trezesc și văd că tu nu ești,
Știu că în vis te-ai ascuns, iluzie perfectă,
Și aștept noaptea, să mă-ntorc la tine,
Să te regăsesc, în tărâmul inimii mele.

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri…

In noaptea adâncă

Un înger negru coboară,soptindu-mi:

Tu știi?,timpul zboară...

Și pleoapa-mi se zbate,

Tresar-al meu suflet,

M-agat de lumina vieții,

Cu sete aștept a dimineții speranța,

Mi-e frig și mi-e frica,

A morții aripa in zare se-arata,

Pun mantia speranței pe mine,

Mi-e bine,mi-e bine,

Acuș răsăritul iar vine

Si-alung-a apusului neagra pata..

23 octombrie 

O seara atât de rece 

E una ca oricare alta 

Știu ca va trece 

Insa ma întreb  ,,Und' te grăbești tu, viata mea ?"

Las ' sa ma bucur încă o clipa 

Apoi sa  mor 

Oare de dor?Ma pun la somn

Dar nu acum ,acuma plâng 

Ma uit pe geam fiindcă știu sigur 

Cândva acolo eram eu și ...încă câțiva 

Într adevar nu erau mulți 

Dar ne puteam juca și asa .

Și fugeam chiar și desculți 

Dar noua ne era bine na

Acum asa e de pustiu 

Același loc  de cândva 

Stă părăsit și plânge tare 

Dar cine sa I dea alinare?

Si pietrele sunt supărate 

Nu au mai fost de mult purtate 

Purtate în deal și desenate 

Of ,rau îmi pare ,dragi surate !

Îmi pare rău că am vrut sa cresc 

Acum eu sa mai mâzgâlesc ?

Te rog, tu copilarie 

Iarta ma pentru aceasta prostie 

Și te rog frumos 

Mai vizitează ma o zi 

Sa fim din nou cu toți copii

De ce m-ai vindecat Iisuse?

Căci mi-ai dat patimă şi chin,

Când văd acum că cele spuse,

Sunt pline de urât şi de venin.

De ce m-ai vindecat Lumină?

Să văd în jur că fratele e trist,

Că omul şi oculta sa creştină,

S-a înfrăţit cu antihrist.

De ce m-ai vindecat Hristoase?

Să văd războaie în tot locul,

Şi-n oameni suflete răutăcioase,

Ce nu le curăţă nici chiar potopul.

De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?

Şi-mi laşi puterea de-a vedea,

Cum omului îi cresc demonic coarne,

Şi-ncepe apoi cu Tine a se duela.

Adună Doamne urâtul de prin lume,

Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,

Iar jertfa mea apoi să se rezume,

În faptul de-a rămâne veşnic orb.

Trecut-au anii ca o clipă,

Cuib îşi făcuse şi uitarea,

Şi doar fotografia de sub sticlă,

Îmi mai trezea ardoarea.

 Străbat cu gându` împovărat de ani,

Încet a timpului cărare,

Căci pe băncuţă sub castani,

A mea iubire e... ori mi se pare?

 Cu pasul lent şi mult prea mic,

Sfios ca-n anii tinereţii,

Mă simt un june de bunic,

Ce dă răscoală vieţii.

 Şi îmi ridic rebel reverul,

Aprind şi o ţigară ca boem să par,

Prin fumul rotocoale priveam cerul,

Şi mă gândeam cam cum s-apar.

 Şi în gândirea mea bătrână şi firavă,

Cum să îmi fac intrarea-n scenă,

Trecuse timpul prea în grabă,

Şi sparse clipa mea boemă.

Iar când privirea de pe cer am coborât,

Băncuţa era goală …

Îmi las reverul hotărât,

Şi suflu amar în fumul de ţigară.

Mă aşez pe bancă şi oftez,

Căci tristă-i viaţa spre sfârşit,

Să mă gândesc la tinereţe, nu cutez,

Căci gându-mi este obosit.

Atâtea ploi în calea ta,

Iar aripile-ți sunt de plumb,

Ți le-ar topi privirea mea,

Dar fă-mă ca să plâng.

Atâtea umbre te-nconjoară,

Că-n întuneric mă sufoc,

Te-aș face-o stea solară,

Dar fă-mă să iau foc.

Atâta lacrimă sălcie,

Brăzdează chipu-ți îngeresc,

Eu ți-aș usca-o pe vecie,

Dar fă-mă să iubesc.

Atâta dragoste așteaptă,

Să ne înghită pe-amândoi,

Dar firea ta este necoaptă,

Iar pasul meu e prea greoi.

Simt că mor de iubire, disperare, ură,

De tot ce lumea asta îmi poate oferi,

Mă dispersez în propria-mi făptură,

Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.

Orice trăire e peste a mea rezistenţă,

Depăşesc graniţa fiinţei mele,

Sunt prins într-un vârtej de violenţă,

Ce mă târăşte prin chinuri rebele.

Trosneşte în mine prea multă intensitate,

Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,

Sunt consumat până la absurditate,

Roiesc în mine forţe ce mă înving.

Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,

Nici măcar o mică primejdie nu simt,

Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,

Nu mai cunosc noţiunea de timp.

Sunt la marginea vieţii mele murdare,

Fiecare trăire este un salt în necunoscut,

Am consumat tot cu supremă ardoare,

Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,

Să urle fără limite, cu imensă putere,

Să scoată strigăte care să cutremure lumea.

Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,

Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,

Animalele să fugă speriate până la epuizare,

Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,

Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,

Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,

Luna, dansul morţii cu putere să cânte,

Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,

Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,

Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,

Uitarea definitivă să devină cât mai densă,

Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.

Ce taină adâncă e lumea,

Iar omu-i o ființă infimă,

Un val ce se pierde-n furtună,

O umbră fără lumină.

Se-nalță cu visuri mărețe,

Dar pașii îi sunt de nisip,

Încalcă porunci și povețe,

Iar fața-și ascunde-n alt chip.

E duhul ce plânge în noapte,

Un strigăt ce nimeni nu-l știe,

Un jar care arde-n tăcere,

Carne și os devenită stihie.

E-un cântec de jale ce trece,

Un șuier ce se-aude în vânt,

Se naște, se pierde, petrece,

Și taina-i rămâne un gând,

Căci lumea îl naște și-l pierde,

Un scâncet ajuns în cuvânt,

Un ecou dintr-o mare de stele,

O umbră ce intră-n pământ.

Ce taină adâncă e lumea,

Iar omul e-atât de infim,

Un vis risipit printre stele,

O umbră pe margini de timp.