Epigrame X

În jurul tău când totu-i ars, 

Și flacăra-i stăpână, 

Nu aduna ce a rămas, 

Ci sapă o fântână. 

Furtuna-n cale ți s-a pus, 

Și barca țăndări e făcută, 

Nu plânge lemnul ce s-a dus, 

Ci fă-ți din ce-a rămas o plută.

De ți se ia și dreptul la cuvânt, 

Și ești de toți prezenți mințit, 

Nu-ți vinde liniștea pe un mormânt,

Ci fă din adevăr... cuțit.

Când gerul ți-a ucis grădina, 

Și rodul sub zăpadă plânge,

Nu blestema, și nu da vina, 

Sămânța ce-a rămas o strânge.

Când ce ai fost se clatină-n oglindă, 

Și chipul tău se-ntreabă cine ești, 

Nu căuta o scuză să surprindă, 

Ci un chip nou cu care să privești. 

Când drumul brusc ți se va frânge, 

Și pașii-s împietriți lângă hotar, 

Nu te întoarce înapoi și plânge, 

Ci fă-ți prin toate un culoar. 

Iar dacă valul vieții te lovește, 

Și nu mai vezi nici o ieșire, 

Tu înspre cer umil privește,

Și aripi fă-ți din prăbușire. 

Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,

Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,

Apoi am strâns în suflet toți poeții,

Ca să-ți aprind o stea în univers.

Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,

Și le-am purtat cu teamă și suspin,

Sub pielea mea s-au adunat toți muții,

Și-am devenit treptat un pantomim.

Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,

Plutind pe râuri repezi fără mal,

Iar apa toată izvora doar din durere,

Și-un urlet se-auzea din fiecare val.

Cu patos ți-am zidit o mănăstire,

Și-n mijloc ți-am făcut altar,

Ca să te rogi spre veșnică iubire,

Iubita mea cu sufletul precar.

Rămân pierdut în umbre și lumină,

În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,

Și-am să te port cu mine-n rădăcină,

Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.

Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,

Iar norii se plimbă încet pe retină,

În palme țin constelații și aștri,

Și în jur răspândesc lumina divină.

Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,

Șoapta îmi este alint și dojană,

Izvorul de munte pe umeri îmi cade,

Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.

Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,

Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,

Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,

Trenuri de gânduri, demult rătăcite.

Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,

Ducând în adâncuri taine din stele,

Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,

Hrănite cu visuri și dorințe rebele.

Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,

Și norii se pierd într-un vis necuprins,

Timpul îngheață în amurgul de seară,

Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.

Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,

Oasele mele nu mai au rădăcină,

Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,

Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.

Ți-aș respira neliniștea

până când ți-ar deveni liniște...

Apoi ți-aș înfige un ceas în piept,

ca să nu mai curgă timpul

când respiri între îndoială și dor.

Doar iubirea noastră să bată.

Ți-aș construi o încăpere

în creierul meu, fără uși —

numai tu să intri,

prin vis, prin gânduri,

prin crăpătura dintre două regrete.

Aș muta chiar și clipirea

într-un viitor paralel,

să nu tulbure prezentul,

în care trăim ca doi inculpați,

în procesul iubirii...

C-un gest brutal și nefiresc, 

Le-aș ruina definitiv pe toate, 

Deși, mi-e greu, căci te iubesc, 

Dar, stând așa, nu se mai poate. 

Am tot iertat și-am strâns în mine, 

Trădări și mofturi care mai de care, 

Și-acum când mi-e lehamite de tine, 

Îmi spui că lipsa mea e crâncenă și doare. 

Și poate doare tocmai fiindcă știi, 

Cât timp ți-am fost în întuneric, soare, 

Cum ți-am cusut plecările târzii, 

Cu fire reci de lacrimi și-mpăcare.

Mi-am risipit lumina, pas cu pas,

Ca pe-o monedă veche, fără preț,

Ba chiar ți-am dat și ce-a rămas, 

Și am primit indiferentă și dispreț.

Acum mă strâng din mine și mă duc, 

Spre un tărâm unde nu ceri, nu minți,

Căci simt că lângă tine mă usuc,

Și seacă lacrima în ochii mei fierbinți. 

Nu plec din neputință, nici din ură, 

Ci din respectul față de iubire, 

Căci inima, săraca, ea îndură, 

Și-ncet se-ndreaptă spre pieire. 

Iar dacă-n lipsa mea găsești un hău, 

E muntele ce-am fost, o știi prea bine,

Și n-am plecat ca ție să îți pară rău, 

Ci doar, să nu mă pierd definitiv… pe mine.

Nici bună ziua n-aș mai zice,

De când cu toții ne vedem străini,

Ne este inima făcută arșice,

Și sufletul învăluit în spini.

Nici bună seara n-aș mai spune,

Când văd că-ntoarceți capul în opus,

La gură vă apare albe spume,

Chiar dacă nu aveți nimic de spus.

M-am răzgândit, și adio vă mai zic,

Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,

Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,

Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.

Astăzi noi slăvim sfănta Ta-nviere , 

Cela ce ai pătimit spre a noastră mântuire,

Astăzi la Ierusalim Lumina se pogoară,

Îngerii din ceruri zboară ,

Spre pământ coboară . 

Azi e mare sărbătoare ,

Hristos a înviat , 

Tuturor vă doresc : 

UN PAȘTE BINECUVÂNTAT ! 

        AUTOR : Rada Maria 6D

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

Evit pe cânt de mult posibil 

Să ies în evidență, vreau să fiu invizibil.

Cobor la deal și urc la vale 

Lumea mea cu susul în jos înot în petale 

Petalele se transformă în spini 

Frați mei sunt niște simpli străini 

Toți au uitat de mine, ăsta îmi era scopul 

Să ma ignore toți atunci când mă joc cu focul 

Când le cer ajutorul să pretindă toți că plouă 

Arsurile de pe corp să le răcoresc singur cu rouă 

Să sufăr singur în lumea mea nebună 

De mic mi-a plăcut să stau singur în furtună

femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte

zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil

o imagine aproape orgasmică la vedere

femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos

(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)

 femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc

sugând incitant băuturi colorate cu paiul

sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White

chiar dacă lipsesc valurile mării            

bulele efervescente de șampanie din pahare

e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho

și ele ciulesc urechile

Adulter

Alchimistul

Învingătorul este întotdeauna singur

- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”

- și mie îmi place, suprlicitez,

din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni

care să fi citit Paulo Coelho!

- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,

bei o cafea ?”

imaginiele se succed foarte rapid

prin vidul memoriei

țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului

reproduc inexplicabil mirosul cafelei

fumul de țigară

zgomotul tocurilor înalte

soneria

fâșâitul rochiilor de mătase

și se repetă extenuant

ca într-o zi a Cârtiței

când descopăr cu groază că m-am blocat în timp

într-o noapte de întâi ianuarie

trasă la indigo

care se va repeta și mâine

și pe care o știu pe de rost

altă noapte nu va mai sosi niciodată

zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel

în același oraș

la aceiași dată din calendar

cu același Paulo Coelho recitit

și repovestit

într-o limbă a surzilor...

îți imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla niciodată

trăiești aceste stări ca și când ar fi adevărate

te bucuri și suferi  într-o lume miraculoasă a lui Edward Tulane

cu iepuri de porțelan

în care timpul

această mașinărie infernală de zdrobit inimi

oprește în  toate intersecțiile.

Tu ești întotdeauna eroina piesei tale de teatru absurd

pe care ți-o scrii singură

într-o regie de excepție a minții.

Nu am înțeles însă lipsa culorilor vii

excesul de alb-negru și abstract din intriga piesei.

E drept că scenaristul  îți recomandase să eviți  orice amestestec  frivol de lumină

și n-ai zis nu

înțelesesei că viețile nostre nu mai aveau nicio șansă să se întâlnească

într-un evantai al culorilor...

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

Am râs când m-am născut,

la fel când mi-a căzut primul dinte.

Râdeam când mă băteau părinţii,

la fel când venea noaptea.

Am râs în durere,

la fel în clipele de tristeţe.

Am râs în faţa morţii,

la fel chiar de destinul meu.

Am râs de tot și de toate, dar în același timp,

m-am plâns pe mine…