Ajutor...

Pulsul vieții,gândul la moarte-doua trăiri,aceeași carte,

Zambet și lacrima,îngemănate,

Zbor spre fericire,apoi,prăbușire,

Apusul negru,in zare,departe,

Azi,răsăritul strălucind,

Lumina și întuneric,în aceeași privire,

Tristețea,ca un glas de clopot,

Viața,te rog,canta asurzitor sa acoperi acest glas

Tulburător,,obsedant,atât de gol...

Am obosit,mi-e greu sa zbor,

Aripile îmi sunt apasate de gândul morții,

Viața,ia-ma-n vârtejul tau,orbeste-ma cu strălucirea ta,

Sa uit de ultima filă din cartea mea,

De finalul atât de trist al sorții..

Când întâlnesti un om frumos,

Tresari,si-ti bate inima mai tare,

Cuvintele-i te învelesc

Precum o mantie țesută

Din feerice,aurii raze de soare..

Când întâlnesti un om frumos,

Senin,pe chip un zâmbet îti rasare,

Cuvântul lui atât de cald

E un culcuș in care te simți 

Ferit de-a lumii nepăsare..

Un lucru uita,doar,să-ți spună el.

Că inima-i,prin felul cum te vede,

E,însasi ea,mirifica,strălucitoare..

Că gândul lui nu e născut de-al tau

Ci de-al lui suflet minunat și mare..

Când întâlnesti un om frumos

Ești fascinat,ca de-o alba ninsoare,

Ca de-un albastru val de mare,

Ca de un magic rasarit de soare..

Când întâlnesti un om frumos,

Inima-ti se-nclina,și în adâncul ei

Păstrează pentru el un loc,

Astfel,el ramânând in neuitare...

Veștejit de neiubire

Sufletul meu plânge

Scoica aparențelor

Ascunde perla esenței mele.

Strălucirea spiritului meu

E umbrită de imaginea mea,

Sunt o lira veche pe lângă care oamenii trec nepăsători

Neștiind că dacă îi ating coardele

Va canta minunat,

O frunza care cade nebăgată in seama,

Frumusețea ei pierzandu-se in Neamț..

Sufletul meu plânge și strigă:

Sunt aici,de ce nu mă vezi?

E târziu,dar mai lupt prin cuvânt sa strălucesc..

Mă vezi?..

Stele pe cerul lumii,

Strălucim când zâmbim,iubim,

Să nu ardem ce e frumos ,

Conștiința e lumina gândului,

Prin ea el strălucește sublim,

Făcând din suflet o minunata floare..

Să fim precum un soare blând,și cald,

Ridicând inimi spre înalt,

Căci soarele atrage ,,soare":

Bucurie,bunătate,sentimente minunate.

Să fim stele fascinante,

Nu sori ce ard cu nepăsare..

Cândva,lanțurile iubirii mă țineau prizonier..

Cuvinte grele mă răneau ca niște săgeți ascuțite,

Cu sufletul sângerând incercam sa mă eliberez,

Dar inima îmi făcea durerile neauzite..

Cu cearcăne negre,în nopțile adânci,

Visam la sublime iubiri netrăite..

 Dar lanțurile îmi țineau pașii în loc,

Privem ochii lui,ca de foc,

Atât de frumoși,atât de albaștrii,

Și-mi ucideam visurile răzvrătite..

Eu fara tine,

Pasare fara aripi,

Castel in ruine,

Fulg topit,

Dimineți fara soare,

Pași pierduți în noapte,

Bărcuța rătăcind pe mare,

Stinse șoapte,

Glas trist de clopot,

Inimă înlănțuită de dor,

Amurg însângerat,

Frânt zbor,

Val zbuciumat,

Stea fără raze,

Lacrima adâncă,

Abis,singuratică stanca,

Curmat vis...

iubire si dor

orice om iubeste,

dar,

iubirea trece incercand sa ne abandoneze pe un camp pustiu unde doar cu capul

sus poti trece peste lucruri rele

dorul?…

dorul vine odata cu iubirea

cand iubesti…ti e dor de ceea ce vei pierde

cand esti singur…ti e dor de ceea ce ai pierdut

un dor poate veni,dar poate si pleca

viata este formata din doua cuvinte care pentru unii nu au valoare cum au pentru altii

iubire si dor..

dorul poate fi si el compus din mai multe parti

dorul sufletesc

cand iti e dor de o persoana pe care ai iubit o cu adevarat iti e dor si de cele 5 min in care va vedeati

iti este dor si de zambetul acela mic pe care ti l oferea

iti e dor si de noptile pierdute pe apel

iti e dor de ea ca persoana.

dorul trupesc

dorul trupesc este atunci cand iti e dor de prezenta lui

cand iti e dor doar sa ti ofere atentie ca nu mai primesti atentie

multa lume face diferenta intre iubire si atasarea fata de o persoana

iubirea si dorul?

iubirea si dorul

vin si pleaca

dar,

niciodata nu vin si nu pleaca degeaba

iubirea este un lucru in viata care nu l primesti regulat la luna sau un lucru care pentru unii dureaza o vejnicie

iar dorul este un sentiment de nostalgie

un ambiguu,este un sentiment trist care ne lasa cu rani adanci in suflet

dar,

ele trec.

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

Vechi drumuri ce deodată s-au transformat în ziduri,

O iederă Ncâlcită le-a prins în cap pe toate, 

S-au ridicat și pașii, s-au prefăcut în riduri, 

Ca niște jurăminte străvechi, pe care, poate, 

În arta mută a serii, primei iubiri, sau ție. 

Le-am scrijelit în eu însumi, dar cine le mai știe?

Când au apus în boltă luceferii, cu toții, 

Să nu cerșim alți aștrii stupidității nopți.

Câtă risipă pentru iubirea ce nu-ncape, 

În vene, în tendoane. Vechi ziduri, peste care, 

Stă umbra unei inimi, asemeni unei case, 

Atinse de dezastru din carne până-n oase.

Autor: Ot.

acum e prea târziu să mă ascund

după metafore

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

E toamnă-acum afară și în suflet,

Și tot ce pot să fac este să cuget,

La ce am fost, sunt și voi fi

Și dacă mă mai pot jertfi.

Inlăuntrul meu este un haos,

Și nu gasesc nici măcar un naos,

Care să mă ducă la mal,

Ceea ce este tare anormal.

Mă pierd încet, încet pe mine

Și nu știu dacă vreau să se termine.

M-am obișnuit, însă, așa,

Culegându-mi cenușa.

Am vazut chipuri omenesti în ceață,

Dar mi-am dat seama că n-aveau viață.

Acele chipuri erau ale mele,

Și ele toate erau singurele.

bucuria-i

experimentată-n arena gladiatorilor;

spiritul de dreptate

alunecă ușor

 în râpa tenebroasă a comunismului;

mila-i

o verigă slabă a caracterului.

la fel și blândețea;

trecutul

e dominat de regrete;

viitorul 

e construit din scenarii;

prezetul nu-l simțim,

e accesorizat

cu cleme utopice.

 înteleptul a spus:

"numai credința în Iubitorul de oameni

te face să mergi

mai departe."