Epigrame II

mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri

dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture

tentativele mele de a merge în cap eșuează

cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei

și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux

pentru centrale termice

n-o fi dracul mai negru decât găurile negre

e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor

glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete

pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât

englezii beau sângele  Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci

cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului

e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu

dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni

l-aș trece strada

pe Pământ își poate purta și singur de grijă

ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre

în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși  peste noi cerul

pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale

idioții patetici își tatuează  Harley-Davidson-ul pe creier

n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii

vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu

inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor

savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții

mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos

evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească

nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

Mi-i geniul rece, ca ghiața, dar clar e, ca seara senină
Cînd ochii îmi sunt întuneric, în miez, ei sunt plini de lumină.
Pe chipul meu palid, de ceară, pășesc amintirile - șir,
De mult, s-a umplut de veninuri, al vieții de aur potir...

Prin prisma genezei ce vine, din vuetul vremii apuse,
Cuvinte ce sunt pentru lume, demult, către ea au fost spuse,
Dar taina ce-o poartă 'nauntru, și amarul ce-o poartă pe ele,
Le fac, pentru mintea cea slabă, stupide, neclare, și grele.

Pământul în el ține seama de aur, argint sau oțel,
Dar cea mai bogată comoară, pământul, o ține pe el.
Ei seamănă grîu, pentru pâine și cârduri de vite-ngrijesc,
Lăsând fără grijă copii, ce iute ca vântul, le cresc.

Nu văd pe obrazul iubitei, o lacrimă stinsă de dor,
Ei nu știu, cu glasul tăcerii, să facă din dânsa – amor
Si -apun spulberați ca nisipul - cenușă cernută de vreme,
Cînd moartea le bate în ușă, cînd vântul destinului geme...

în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

cel puțin una

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…

Am pus cuvintele
frunze printre gânduri
altele trăiesc aşteptarea
ecourilor nenăscute să fie
versuri hrănite din mine

Aş pune punct
dar nu pot
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici

Cuvintele se cer
oblojite cu frumos
în ritm liniștitor
nu este un crez
doar o evadare veşnică
din universul mişcător
al trăirilor

În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme
aşa cum au fost odată

Știind că viața nu e nesfârșită

Închid în clipă infinitul,

Privesc spre cer-sunt fericita,

Și veșnic mi se pare-a fi zenitul.

Dar suflete se sting,

Și-atunci încremenesc și zâmbetul dispare..

O,vei apune-al vieții noastre soare?

Cu-atat mai mult eu te iubesc.

Cat doare asfințitul,acel moment când tăcerea bate

Precum un clopot,târziu în noapte..

Ma-ntorc la clipa de acum,

Doamne,as inchide-o-n vesnicie

Cu raza soarelui,cu zâmbetul,cu râsul celor dragi,

Cu foșnetul de frunze,cu-al florilor parfum,cu dansul fulgilor de nea,

Cu+al marii fascinant albastru,cu  frumusețea ochilor cu strălucirii de astru.

E noapte..,și cade-o lacrima,și se-aud șoapte:

O,viața,ești că o carte ce se sfârșește trist..

De-aceea iubesc fiece răsărit

Și la apus mi-e gandu-nchis precum e noaptea.

Zâmbesc,și plâng...înca exist...

Tristețea râmă-n pieptul meu,

Și înfulecă porcește bucurii,

Mă uit spre cer la Dumnezeu,

Și cred că râde de ai Săi copii.

Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,

Soția-mi scrie zilnic acatiste,

M-așez la rând dar nu mă număr,

Și-mi arvunez la parastas soliste.

Îmi ară moartea carnea aburindă,

Să semene spre toamnă un pui de viață,

Și stau cu leșul atârnat de grindă,

Tocmindu-mi viitorul ca la piață.

Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,

De plânsul viermilor ce mă așteaptă,

Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,

Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.

Am fost astăzi la mine acasă,

Şi-am avut doar părere de rău

În inima-mi tristă şi arsă,

Că nu l-am găsit pe fratele meu.

Am păşit apoi nostalgic prin casă,

Şi brusc m-a cuprins teama,

Că-n tăcerea ce amarnic apasă,

Nicăieri nu am găsit-o pe mama.

Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,

Mustrându-mă din nou prejudecata,

Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,

Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.

Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,

Adresând întrebări tuturora,

De ce soarta mi-e crudă şi laşă,

De ce mai trăiesc, şi unde mi-i sora?

Mistuit în piept de dorul de-ai mei,

De tot ce a fost şi n-o să mai fie,

Înalţ rugăminţi înfierat către zei,

Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!

Visul îmi doarme pe-o noptieră,

Sub lumina pală a galbenei luni,

În ochiul meu trist rîde-o himeră,

Și-mi cară în creier negre furtuni,

Grijile mele dorm printre rafturi,

Le-am lăsat să mai pască prin cărți,

Moartea cioplește calmă sub paturi,

Un sicriu folosind întuneric și dălți.

Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,

Amurgu-mi bocește și el pe obraz,

Și văd în trecut răstignirea lui Crist,

Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.

Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,

Focul din sobă durerea îmi cântă,

Vin stelele stinse însetat să se adape,

Din vise și griji, și din lacrima sfântă.

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.

Existenţă

Din zori şi până seara tot lucra,

Şi-acuma la priveghi discută asistenţa,

• Ce paradox…căci el muncea,

Ca să-şi câştige existenţa.

Soţia

Soţia mea când e nervoasă

Exact un câine cu-a sa pradă

Cu faţa latră furioasă,

Cu fundul parcă dă din coadă.

Unora

Epigrame am scris duium,

Să citiţi pe saturate,

Dar sunt criticat acum,

Că sunt foarte nesărate.

Colegei mele

Colega mea îi mare şahistă,

Să facem o partidă, zi de zi insistă,

Şi am plecat cu gândul să-i dau MAT,

Dar am ajuns cu ea la PAT.

Cuplu zodiacal

El e leu şi ea leoaică,

Astrele-au lucrat pe ei,

Şi au reuşit să-i facă,

Chiar un cuplu…de doi lei.

Soţia

Având o genă mincinoasă,

I-am oferit perfid un măr,

Căci doar aşa mai scot din ea,

Un sâmbure de adevăr.

Discuţii

Între patru ochi cu-a mea consoartă,

Aveam discuţii pe orice temei,

De ieri, după o lungă ceartă,

Purtăm discuţii… doar în trei.

Diagnostic

Medicul i-a confirmat o bănuială,

Are probleme cu calculul renal,

Însă eu susţin mai cu sfială,

Că problema e… cu cel mental.

Unui critic

Critic dacă este,

Nu-i mare poveste,

Dar mă înfior,

Că-i şi bârfitor.

Soţiei avocat

Un cuplu perfect, ideal

Cu el şcolit, înaltă clasă,

Cu ea, ce judecă la tribunal,

Dar jură strâmb acasă.

Totul e alb, privirea mi-e albă,

Iar iarna bea țurțuri la halbă,

Ninge ciudat din pământ către cer,

Iar vântul turbat împrăștie ger.

Totul e alb, și albă mi-e fața,

Iar iarna sub soare-și dă viața,

La berărie se vinde zăpadă,

Lumea consumă troiene în stradă.

Totul e alb, și beția mi-e albă,

Calul îmi paște gheață, nu iarbă,

Printre ninsori sub un soare defunct,

Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.

Totul e alb, și urma rămasă e albă,

Iarna îmi stă adormită sub barbă,

Ninge ciudat din ochii mei către cer,

Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.