Epigrame II

Pune-mi pe tâmple amurgul să ardă,

Ca pe-o cunună de spini și rubin,

Lasă-mi tăcerea în piept să se piardă,

Dar nu-mi da iubirea cu gust de venin.

Leagă-mi privirea de steaua târzie,

Frânge-mi din nume tot ce-i lumesc,

Fă din durere o lungă câmpie,

Dar nu-mi da zâmbetul fals, omenesc.

Calcă-mi pe inimă florile toate,

Fă-le cenușă sub pasul tău greu,

Dar lasă-mi iubirea fără de moarte,

Flacăra pură a dorului meu.

Stinge-mi în sânge izvoarele line,

Fă-mi din răsuflet o iarnă târzie,

Lasă tristețea să ardă în mine,

Dar ține-mi iubito dragoste vie.

Rupe-mi din zile lumina curată,

Țese-mi pe umeri cămașa de vânt,

Fă-mă uitării o umbră legată,

Dar spune-mi măcar un cuvânt.

Pe ruguri, iubito, arde-mi iubirea, 

Te uită cum torc fuioare de plâns, 

Cum luna aleargă ferindu-și privirea, 

De la marea de lacrimi ce-am strâns. 

Veniţi şi alungaţi-mi teama,

Voi, mângâieri de mamă ,

Se întinde peste mine drama,

Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .

Veniţi şi alungaţi-mi grija,

Voi, sfaturi părinteşti

Mă hăcuieşte-n suflet schija,

Şi toate în jur par nefireşti.

Veniţi şi-mi alinaţi durerea,

Voi, leacuri din străbuni,

Mi-e inima amară  precum fierea,

Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.

Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,

Voi, preoţi din altarele creştine,

O singură  meteahnă  nu-mi iertaţi,

Şi anume, c-am iubit pe orişicine.

Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,

Voi, îngeri păzitori,

Să-mi pot sălta pentru o clipă,

Privirea peste muritori.

Mă pun la masă iar să scriu,

Sărmana foaie plânge,

Că-mi știe sufletul pustiu,

Și lacrima de sânge.

Condeiul vechi cu drag apuc,

Că-mi știe multe patimi,

În călimară-l introduc,

Și-n loc de tuș sunt lacrimi.

Lumina-n geam e astăzi pală,

Și masa-mi pare că suspină,

Mă uit pierdut la foaia goală,

Și nu știu cine e de vină...

Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,

Tristețea murmură în șoapte,

În minte sunt împuns cu ace,

Și-n ochii mei se face noapte.

Iubita mea, te întreb nefiresc,

Trecutul pe unde-ți mai cântă?

Copacii din jur îmi șoptesc,

Că-n pădure sunt urme de sfântă.

Iubita mea, te întreb curios,

Pasul pe unde-ți apare?

Izvorul ce curge sfios,

Te-a văzut undeva lângă soare.

Iubita mea, te întreb temător,

Inima cine ți-o cere ?

Ieri, un nebun vânător,

Căuta să vâneze himere.

Iubita mea, voi pleca după tine,

Pe pământ, prin cer, pe sub ape.

Departe, cât piciorul mă ține

Sau aici, undeva pe aproape…

Unde să-mi astâmpăr prigoana,

Unde să aflu, pe fata morgana.

Azi tot sensul se dezbracă,

Stând lâng-un pronume stins,

Iar vocala stă posacă, 

Într-un alfabet învins.

Azi o frază îngenunchează, 

Plânge  să primească-un punct, 

Iar emoticoanele tronează, 

Peste-un alfabet defunct. 

Azi scrisoarea sângerează, 

De-un subiect subînțeles ucisă,

Iar limba noastră lăcrimează,

Când citește cum e scrisă.

Azi gramatica e îngropată, 

Și lacrimi de cerneală-i cad la căpătâi, 

Ca dintr-un ordin și litera-i uitată, 

Și troglodiți ne-ntoarcem la semnele dintâi. 

Am iubit o mască... ce frumos mințea,

Un surâs de ceară, ochi fără durere,

Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,

Ascundeam sub pernă lacrimile mele. 

Am iubit o mască... i-am făcut altar,

Aprinzând în gânduri lumânări de vis,

Însă ceara scursă, devenea coșmar, 

Iar lumina noastră se scurgea-n abis. 

Am iubit o mască... i-am jurat să fiu, 

Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,

Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,

Răsăream nostalgic ca o dimineață. 

Am iubit o mască... o iubesc și-acum,

Am lăsat în spate tot ce n-am aflat, 

Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum, 

Și-am  iubit orbește, până m-am uscat. 

Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,

Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,

O credeam icoana sufletului meu, 

Și-o slăvea întruna inima-mi cernută. 

Am iubit o mască... poate n-a fost ea,

Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,

Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa, 

Ca o primăvară fără flori și frunze. 

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…

nu cred c-aș mai putea trăi altă viață

pe lângă aceasta

mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta

de exemplu

m-aș rătăci aproape sigur prin tine

aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău

m-aș pierde printre aisbergurile  inimii

nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului

de teama  stihiilor carnivore ale minții

a monștrilor adormiți

nu știi niciodată ce entități  în stare vegetativă poți  trezi

lupii hămesiți  ai dragostei de pildă

meduzele otrăvitoare ale urii

bancurile  terifiante de piranha

ucigașii speranței

în viața mea nu mai există asemenea pericole

iminente

încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării

resuscitându-mi amintirile încremenite în timp

mângâindu-mi  creaturile inconștientului

afectate iremediabil de Alzheimer

nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață

ce-i drept

iar alte conexiuni din afară

cu alte vieți

par imposibile

devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…

Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,

Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.

Vocea poporului, odată puternică,

Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.

.

Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,

Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.

Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,

Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.

Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,

Acum indică ora, când umbrele se-ntind.

Speranța, o lumânare, se stinge încet,

Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.

Odată un ocean, acum un lac înghețat,

Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.

Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,

Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.

m-am rătăcit prin orașul gândului

în căutarea Vrăjitorului din Oz

pe niște ulițe mici și înguste 

pavate cu  smaralde

printre oameni de tinichea

în platoșe verzi

prin vene îmi curgea clorofilă

simteam că mă afund printre nisipuri

flămânde

și obsigii

că-mi cresc rădăcini contorsionate

în tălpi

la fiecare intersecție de drumuri

mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori

fără cap

îmbrăcată în verde

lei sperioși în nuanțe de jad

și xandu

vino

te strig

mă năpădește olivul acesta monoton

îmbrobodit în lumina măslinei

în mătasea broaștei

îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele

mă-nec în acest sânge înverzit

ca un ochi de viperă

Vrăjitorul din Oz râde în hohote

toate libelulele zac la picioarele sale

fără aripi

in Tara quadlingilor

a ieșit Soarele...

Vreau sa iau stelele sa pictez cu ele

Si din picaturile de ploaie sa scriu poezii

Sa le strang in palme, indiferent de vreme

Sa le asez prin gandurile-mi pustii

Of, Platone, daca iubirea nu e doar un ideal?

Sufletele noastre poate sunt stele

Se pierd, se intalnesc, se ranesc fatal

Culorile imi plang pe panza inimii mele

Van Gogh intelege urletul meu

Si parca imi canta sentimentul

In albastrul greu

Iar eu.. intre delir si profunzime

Imi nasc poezie de printre ruine