Nevoile devin Dorințe

Cu lacrimi calde, pe borderou,

Pictez cu drag, eu, chipul tău

Și-i dau contur nedefinit,

Iubirii,ce m-a înlănțuit.

Culori calzi, culori reci,

Prin mii de stări, vrei să mă treci.

Creând vizual acest tablou,

Dansând în vals sau tangou.

Și tot pictez, dar, tremurând,

Formele ce îmi stau în gând.

Și cad culori , ca din cascadă,

Vrăjit, cât ești de minunată.

În gustul sec de Sauvignon,

Am stări ce vin în domino.

Dar pun garou, acest tablou,

Căci la final, e chipul tău .

În zadar… îți cer doar pace,

Când nu știu să te ascult ,

În zadar … suspin și îmi place

Dacă tu mă ții drept scut.

În zadar… trăiesc și râd,

Dacă tu mă placi plângând.

În zadar… iubesc și ofer,

Dacă tu nu știi ce-ți cer.

În zadar… îmi dai vibrații ,

Dacă-n negură mă ții.

În zadar… ne iubim noi,

Dacă dansul  nu-i în doi.

În zadar…mă cerți, mă împaci

Dacă nu știi când să taci.

În zadar…respir iubirea,

Dacă nu imi dai nemurirea.

Am sufletul tânjind spre viață,

Cu mâini murdare de speranță,

Căci explorez cu infinitate,

Gândul meu spre libertate.

Spre libertatea ce azi nu este,

Lăsând doar urme, să ne pese,

Și în zbucium de mișcare raeliană ,

Brăzdez pe piept urme de rană.

Iar pe meleaguri pline de dor,

Zi de zi devin mai chior,

Căci timpu, nu știu eu ce este,

Dar garantat, nu îmbătrânește.

Îmbătrânesc doar eu, ființă,

Cu gândul doar la neputință.

Degeaba-n sudori țin eu şteampul,

Când la final Timpul mi-e ștreangul.

One more thought at your door,

One or two and no more.

Sitting in the rain or snow,

Thinking if should stay or go.

Feeling the breeze of hurting,

Or be the hunt of hunting

And waiting in a darkness living,

Full in thoughts of love or dying.

Across the path of uncertainty,

Where all your thoughts are reality,

Wisps of  dark and vanity,

The hope of left humanity.

Desire is what’s left behind,

Of being cruel or kind.

Bullets of love from the shots,

Of the person full in thoughts.

Mam gândit, m-ă tot gândeam,

De ce tot fug după un ban,

Obligat să pup orice, oricine,

Sau să scot un fruct din mărăcine.

Să las sute sau mii  de șoapte,

Să m-ă străpungă zi și noapte,

Crezând că-s tare și vor trece,

Dormind în patul care-i tot mai rece.

Tulbur și liniștea gândului meu,

Care din mine sunt chiar eu ?

Prizonier între război și pace,

Înlănțuit de cicatrici și ace.

Ace, care încă dau imbold inimii,

Și pun ușor un scut mulțimii,

Rătăcind prin câmpuri de întrebări,

Cine e cel ce luptă în stări?.

Simplu trecător prin viață

Stau, privesc nedumerit

N-ai iubire nici povață

De la omul ce-a murit

Zace o căprioară moartă

Pe asfaltul uscat și închis

Plânge și Mama-natură

Astăzi omul iar a învins

Zbor păsările în tandem

Una carne și alta oțel

Și împroașcă mult în aer

Un prea toxic oxigen.

Verdele frumos odată

Azi e galben, veștejit

Casele cu mama, tatǎ

Rămân un loc ruginit

Totu-n jur fără culoare

Parcă toate au ruginit

Nimic nu mai e valoare

Nici cei viu, nici ce a murit

Ma dor ochii de atâta ploaie, 

Și sufletul îmi cedează încet 

Sunt pregătită eu ,oare ?

De un viitor , prezent.

Picioarele îmi obosesc ,

Iar inima se zbate încet,

Între adevăr , minciună sau mister ,

Alege una , e oricum la fel.

Sunt oare pregătită de o luptă ,

Cu al meu eu ?

Mi-e milă de sufletul meu ,

Dar lui îi este de mine ?

Respir , încă 

E oare adevărat ce spun ?

Poate e doar o ființă acum ,

Iar mîine , oricine .

Oare aparțin eu al acelui oricine ? 

Vreau un răspuns la această întrebare ,

Ma dor ochii de atâta ploaie ,

Mister și cugetare .

Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;

Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,

Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.

Mă scufund.

Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,

Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;

Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.

Salvează-mă,

Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,

Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;

Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...

Te rog

Ea picta doar în nuanțe triste ,

Și poezii doar sumbre scria ,

Se ascundea mereu printre umbre ,

În a sa inimă se ascundea .

Prietenii , străini îi deveneau ,

Căci toți din jur înșeală.

Ea zâmbetul , păcat îl considera,

Iar lacrimile cea ce o salva.

Cu vopsele gri picta ,

Iar în mâini ,pensula îi tremura .

La culori mai deschise visa ,

Și în viața și pe pânză.

Mi-s roși creieri și prin vine curge-un sânge otrăvit
E țărâna care geme pe pământul moștenit.
E ca palma cea bătută, care mângâie râzând
Să innece cu smintire doru-ntreg într -un cuvânt.

Nu mă spală nici o apă de durerea tainei mute
Si de cei ce-mi stau în preajmă, neștiind să mă asculte
Si de cei ce-mi spun istorii, tot cercând să mă încerce,
Presurând cu forța raze, peste inima mea rece.

Nu mă-ncântă nici un cîntec, nici un glas nu mă dezmiardă,
Nici un foc nu-mi pune flăcări, care sufletul să-mi ardă,
Căci cenușa nepăsării o tot port de multă vreme
Ca soluție măreață la durere și probleme.

Si în iarna care vine și în toamna care trece
Nu-ncălzește nici o boare de lumină viața-mi rece.
Nici un dor nu mă supune și nimic nu mă-nrobește,
Mă mai pișcă doar veninul ce din rană-mi izvorăște.

Trecătorii îmi vor spune c-am trecut ca un strigoi
Si am mers, cum merge racul, doar cu pașii înapoi,
Sau ca piatra șlefuită eu nimic nu am simțit -
Neștiind că a mea viață din amar s-a plămădit -

Au s-o caute, au s-o rupă, au s-o critice-n cuvinte,
Ca de taină s-o lipsească precum ei-s lipsiți de minte,
Dar eu știu că a lor vorbă -i vânt ce frunza o petrece
Si-a lor vreme este scurtă, dar a mea nu se va trece.

Cuvinte la nervi,

Aruncate ca un cuţit în piept,

Nimeni,nu te-nţelege doar tu

Plângi,te zbaţi,nu urăşti

Te îndepartezi ,şi pleci cu pasii grei.

Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,

Uitând de zbor, uitând de stele,

Privirea jos, spre lut murdar,

Am dat uitării Cerul clar.

Cu mâini întinse doar spre tină,

Am strâns comori ce se termină,

Iar sufletul, tăcut și plâns,

Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.

Ne cheamă Cerul, blând, ușor,

Să ne ridicăm din lutul lor,

Dar pașii noștri sunt prea grei,

Și-am rătăcit pe alte căi.

Hai, ridicăm privirea-n sus,

Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,

Pământul trece, norii pier,

Dar veșnic stă deschis un Cer.