Bpd(being pretty dumb)

I check the poetry because i miss her, but i also miss me. Who i used to be. I miss the breeze and her smile, her laughter in the back of my head that always said im enough for her. She made
me feel me, heard and welcomed by her family. I used to think we ll end up being friends forever but the poison from my veins entered her body the moment we met but even if it hurt she stood by me, day and night. Beautiful and bright until her life faded from her gorgeous eyes. I did it. I poison, i came from poison. A promise to the world, thats who i am but she saw me differently, she said im broken and she saved me, said im sad and she amazed me. I love you so much id give the world to you but like the apple tree, im different. Our souls collided into one like love at first sight, but it wasn’t lust or envy, it was an angel, who gave up on herself for my well being. She loved her heart away and I hoped we could stay close but my roots are venom, my words are sharp and my feelings deep for a soul so gentle. I deserve it all. I miss you but i hope you never find a friend like me, ill always love you like the moon loves her sun. Truly yours, I.

It cuts deep, it hurts most of the time and you stare and swear it not real but it is. You try to fix it but its out of your control. Whats done is done, you used to love it but now its strange, its not the feeling you’ve arranged it to be, its not familiar anymore because it different, its cold and scary. But one day it will end… Im talking about words, but blades work the same.

Gândul zboară, vântul bate și

Pământul bețe în roate, n-are.

Sură-i marea când tu pleci,

De aproape, parcă, parcă…

Mâinile-mi sunt reci,

Și zâmbetul îmi arde,

Și inima mi se-nmoaie,

Și…

Să cunoști ceva străin,

Să te înghesui,

Și să scuzi, și să te scuzi,

Și să… aștept în strajerie.

Liniște pe lângă ușa ta,

Nu-ți mai sunt străină,

Fața ți-am asemănat-o,

Cândva împărțeam aceeași vină

Prin ploaie mergând,

În amintiri privind,

Prin timpuri trecând,

Mă distruge un gând.

Un gând deprimat

În decepții estimat,

În nopți conturat,

Din păcate gravat.

Un gând ce mă strânge

Și sufletu-mi frânge,

În conștiință urlând,

Prin vene plutind.

Iertare-și cerșește,

Necurmat se căiește,

Între bine și rău

Oscilează mereu.

Prin ploaie mergând

Mă distruge un gând,

Am duh sugrumat

În bucăți sfărâmat…

Chiar nu pot să-mi fac planuri de viitor 

Sunt în război cu mine și nu ies învingător 

Să trăiești e greu chiar dacă poate părea ușor 

Lupt să rămân același băiat sincer și visător 

Uneori sunt forțat de împrejurări să mai și mint 

Sunt forțat să rostesc și cuvinte pe care nu le simt 

De multe ori trebuie să fac și cea ce nu vreau să fac 

În majoritatea timpului sunt obligat forțat să tac 

Dacă am tupeul sa spun ce mă deranjează 

Societatea se ridică-n picioare și mă corectează 

Că vezi doamne nu-i de loc așa cum spun eu 

La toți le convine, eu sunt singurul ce mă cred zmeu 

Mulți mă judecă pentru simplul fapt că sunt ateu 

"N-ai derpul la opinie, ești respins de dumnezeu"

(Și nu, n-am de gând să scriu dumnezeu cu "D" pentru mine toată viața o să rămână cu "d", nu-mi pasă cine ce-o să zică, nu-mi pasă că-i total gresit în ochii tuturor. Pentru mine asta-i varianta cea mai corectă, n-am să stau să vă explic cum și de ce. N-am să-mi pierd timpul aburinduvă cu filozovia mea despre viață, fiecare face ce vrea, fiecare își trăiește viața cum vrea, în lumea mea se scrie cu "d" si nu reprezintă absolut nimic, însuși cuvântul zeu este inexistent, fabulele sunt inexistente tot ce pare supra-natural sau desprins din basm este iexistent pentru mine. În lumea mea nu-i loc de critică fie ea și constructivă, oricine poate să zică orice însă pentru mine este ca și cum nimeni n-ar zice nimic. Dacă citiți ce scriu sunteți în lumea mea, părerile ce le aduceți cu voi din exterior sunt complet nule.

Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul

din carapacea tristeții.

Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile

mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,

există încă prea mult sânge la locul faptei

și prea multă confuzie.

Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc

sub perfuzie,

probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,

copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,

tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului

și nu te va putea obliga nimeni.

Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,

oamenii vor întoarce capetele după noi siderați

nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

Cine am dorit să fiu? Copilăria, așa cum a fost,

cu un tată minunat, cu o mamă iubitoare ,cum a fost a mea,

cu o soră care mi-a fost alături, la bine și la rău. Mediul în care am crecut 

m-a marcat. Terminând copilăria, mi-ași fi dorit un loc de muncă, 

cu o profesie pe care s-o fac cu plăcere, să nu depind de nimeni.

      Dar în societatea de azi, care a devenit o temută junglă, nu știi de 

cine să te ferești, să nu te păcălești.... 

      Ași fi vrut să ajut oamenii în suferință, să am grijă de copii părăsiți 

de părinții uitați și de suflețelele necuvântătoare.

     Mi-ar fi plăcut să lucrez într-o instituție de cercetare, am o fire 

curioasă, nepotolită;

     Dar după cum se vede,nu am avut norocul, să fac ce mi-am dorit.

     Am navigat pe valurile vieții ce m-au purtat....

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..

Atunci când o lacrimă

Spală un sentiment de mâhnire,

Un oftat adânc din inimă

Eliberează din suflet o jignire.

Sensibila fibră umană

Vibrează de pumnale lovită,

Dorind din căutarea-i vană

Să-nlăture clipa ivită.

Ale vieții firave spice

Crescute-n pământul omeniei,

Bătute-s de vânt ca de bice

În lin legănat al soliei.

Alunecă privirea pe o formă,

Pătrunde gândirea într-un fond,

În labirint fără noimă

Totul se învârte în rond.