Între coperţi

Eu - sat în vârf de munte,

Sub crestele semeţe,

Păduri de conifere,

Păşuni şi cu fâneţe.

Tu - capitală mare,

Cu liste lungi de preţuri,

Poşete şi parfumuri,

Pasiuni şi cu fineţuri.

Rămâne de văzut

Cum o să facem faţă,

Eu la pasiuni, fineţuri,

Tu la păşuni, fâneaţă.

Un :) mi-ai trimis

Probabil la-ntâmplare

Te-am întrebat ce e

Mi-ai spus că-i ghicitoare

Sperând am încercat

Să te întreb cu-o floare

Răspusul m-a-ntristat

Cealaltă  :(  doare

În cloud se-ascund memorii

Stau biți-n izolare

Fierbinte-i procesorul

Dau  iute  hibernare

Random mă poartă gandul

Se-oprește-n  ghicitoare

Tastează-mi o poveste

S-adorm la întamplare

Trimit în cloud speranță

Prin fibră-n net dispare

Se plimbă fără urmă

Răspunde o eroare

Mă virusează dorul

Restart programul n-are

Primesc un diagnostic

Lipsesc coduri binare

Această clipă îți aparține,

Iubita mea frumoasă fără egal,

E construită din infinitul de iubire,

Ce ți-l trimit fără oprire,

Zidită din săruturi dulci,

De taină tandre îmbrățișări,

Șoptite vorbe de amor nebun,

Și câte și mai câte magice cuvinte,

Ce le rostesc cu teamă uneori,

Dorind să fie bine șlefuite,

Doar pentru o regină ca in basme,

Doar pentru tine!

Această clipă îți aparține,

Iubita mea frumoasă fără egal,

E construită din infinitul de iubire,

Ce ți-l trimit fără oprire,

Dorind să știi că te iubesc din ce in ce mai mult,

Iubirea mea nu are stații sau oprire,

Iubirea noastră este chiar așa!

(3 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Încerc să-mi strâng gândurile

Să nu-mi mai răscolească amintirile

Și gândurile mele se sting rănite

Căci de-o viață-s împresurate de regrete

Căci doar o umbră-i viața mea

Pe lîngă fericirile, pierdute cândva

Îmi pun capul frânt pe pernă

Și mă trezesc într-un deșert pustiu

De departe zăresc, o altă persoană

Înapoia sa cresc flori perpetuu

Avea mâinile grav rănite

Și coasta sa era stăpunsă

Îmbrăcat în haină împărătească

Citeam pe chipul său bunătate

Acum aud râuri și cascade

Glasuri de păsări și de animale

Iar lângă mine, o junglă șade

Cu mii de arome ce îmi inundă nările

Dacă iei cuvinte toate, din poeme

Sunt prea palide, sărace să exprime

Cât de mult te iubesc pe tine

O dragoste ce nicicând nu apune

Ce întrece a oceanelor adâncime

Deschide ușs, să vin la tine

Că ci tot bat, bat de-o veșnicie

Ai putea înțelege tu harul ?

E iubirea sa de neconceput

Hristos a băut tot paharul

S-o putem lua noi de la-nceput

Mereu mă copleșește dragostea Domnului!

Nici zidul gros al păcatului

Nu ne poate despărții de ea

Te laud, căci nemărginită-i îndurarea ta

M-am prăbușit la piciorul lui

Grăbindu-mă să îmi cer iertare

Lacrimi scumpe răsăreau din ochii

Căci păcătuisem fără-ncetare

Fără prezența ta Doamne

Mi se topesc oasele de dor

Inima îmi crapă de durere

Mă descarc și nu am încărcător

Fără iubirea ta Doamne

M-aș ofili încet ca o floare

Tăiată și pusă la soare

Ajung să-mi pierd ultima culoare

Și îmi îngheața apa-n vene

Până când sufletul meu moare.

Acum in ceas tarziu, iti martusesc

Ca si dupa atat amar de timp, eu inca te iubesc

Dar sa spui tu, oare e tarziu sau pacat lumesc

Ca acum, doar in gand te mai intalnesc?

Nu fac un pas fara sa-mi apari tu,

Ca sa ma impiedic si sa cad pe ganduri

Oare, vei mai veni sa te mai astept acu'

Sau pot linistit a muri?

Mă suduie mitropolitul,

Că prescura-i din tărâță,

El uitase preasfințitul,

Că pământul n-are țâță.

Că făina de la moară,

Vinul dulce de butuc,

Nu curge pe ulicioară,

Ori tâșnește din izbuc.

Babe urlă la icoane,

Cu pomelnicul de gât,

Cade pâinea din amvoane,

Sfinții merg la ogorât,

Ce miracol, ce minune,

Avem vin și avem pâine!

Popa suflă ușurat,

În amvon pute a păcat.

M-oi prăbuși târziu,

În zbucium neîncetat,

Pe-o lacrimă de fiu,

Între suspin și oftat.

Mă strigă al vremii glas,

Din iarba peste piept,

Și sub al morții pas,

Mă pasc în zori discret.

Hai toamnă și dă-mi frunza,

Rămâi și tu cu mine,

Uscată îmi este buza,

Iar ploaia nu mai vine.

M-am prăbușit devreme,

Într-o tăcere surdă,

Pe umede poeme,

Din lacrima-mi absurdă.

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

Pe dealul din sat,

Sub pădure aşezat,

Un pâlc de mioare,

Paşte-n răzoare.

Oiţe ţurcane,

Cu iarbă în coarne,

Miei ne-nţărcaţi,

Şi-n piele pătaţi,

Straşnic vegheaţi,

De câinii grupaţi,

Sub fagul bătrân,

Lângă stăpân.

În a vântului şuier,

Se aude un fluier,

O doină de astru,

Cu sunet măiastru.

Pădurea străbate,

Iar păsări mirate,

Se-ntrec a cânta,

Şi-n zbor a dansa.

Mioarele pasc,

Sub doine de basm,

Încet le îngână,

Câinii din stână.

Întreci tu stăpână,

Şi cântul de zână,

Doineşti ciobăniţă,

Precum o crăiţă.

Cu părul de soare,

Dă turmei ocoale,

La miei le doineşte,

Cu triluri celeste.

A lor ciobăniţă,

Cu trup de zeiţă,

Cu chip îngeresc,

Şi mers nelumesc,

Cu pielea de lapte,

Cu buzele coapte,

Ochii safire,

Sclipind de iubire,

Îi poartă în braţe,

Le pune şi moaţe,

Roşii ca focul,

Să pască norocul.

Amurgul se-arată,

Câinii iar latră,

Ciobăniţa tresare,

În stâna apare.

Dinspre pădure,

Încep iarăşi să urle,

Lupii flămânzi,

Cu ochii bolânzi.

Din cingătoare,

Ia fluierul mare,

Şi începe uşor,

O doină de dor.

Lupii tot urlă,

Ciobăniţa din surlă,

Mai tare doineşte,

Pe lupi îmblânzeşte.

Se văd luminiţe,

În poieniţe,

Sunt ochii de lup,

Cum stau şi ascult.

Până în zori,

În câmp cu mohori,

Ciobăniţa doiniră,

Pe lupi îmblânziră.

A doua zi iar,

Un cântec bizar,

Doineşte cu foc,

Şi prinse în joc,

Oiţe cu lupi,

Miei cu căţei,

Lupi cu căţei,

Oiţe cu miei.

Ciobăniţa doineşte,

Pădurea huieşte,

Iarba mult creşte,

Stâna domneşte.

E plină lumea de eroi,

La fel ca-n basmele daneze,

Eroi ce așteaptă-n plin război,

Ca victima să îi salveze.

E plină lumea de savanți,

Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,

Și au clonat pui de năpârcă,

Ce soarta lumii o încurcă.

E plină lumea de nebuni,

Ce-și sar la beregată,

Apoi cer cerului minuni,

Și-o altă judecată.

E plin și omul de el însuși,

Își suge sângele din trup,

Şi râde peste plânsu-și,

Ironizând pe cei care se duc.

E plină lumea de hibrizi,

Că, om nu se mai poate spune,

Banal a devenit ca să ucizi,

Pe cel ce ție se opune.

E plin tot plinul cu nimic,

Iubirea șade la muzeu,

Dușman ne este cel mai mic,

Dușman ne este Dumnezeu.

Dacă soarta m-ar lăsa,

Să te fac cu mâna mea,

Aş lua un boț de humă,

Și o inimă de mumă,

Aş lua un glas de înger,

Şi o ramură de sânger,

Și un pic de praf de stele,

Să fii maica mamei mele,

Aş lua boabe de rouă,

Pentru buzele amândouă,

Și lumini din univers,

Pentru al tău surâs imens,

Aş lua flori din năframă,

Să te fac frumoasă mamă

Şi culori din curcubeu,

Pentru copilașul meu,

Aş lua din cer iertare,

Să-ți pun fire iubitoare,

Și aș plânge peste tine,

Să fii lacrimă din mine,

Aş lua farmec de zână,

Și te-aș face cea mai bună,

Și oriunde vei umbla,

Să fiu respirația ta,

Şi te-aș răstigni pe-o cruce,

Să mă ierți când mă voi duce,

Să mă învii apoi cândva,

Și să stau de-a dreapta ta.