Două vieți. Sfârșit feeric.

Știi, ploua într-o seară și mă gândeam la tine

Și parcă cântă și o poveste în amurg 

dar ploua tare și s-a disipat zgomotul 

și ai rămas doar tu cu un fundal de fulgere 

și ploua în beznă și iar fulgera

și pentru fiecare picătură apărea ceva 

poate încă o stea sau o constelație 

sau o iradiere a demiurgului pierdut 

sau poate era luceafărul meu cu o dorința 

o dorința destul de tangibilă

ce strălucea în mijlocul lunii albastre 

și pentru mine eclipsa tot cerul 

și cred că și Eminescu ar fi gelos

dacă ar afla că am văzut-o 

și că am fost mai aproape decât el

în atingerea dorinței mele materializate

nu știu dacă e ceva în părul lui

în ochii lui

sau în zâmbetul lui

poate în modul cum vorbește 

sau în sunetul vocii lui

poate e doar în privirile lui

sau aerul din jur

dar de câte ori îmi iese-n cale

e mai frumos ca de fiecare data

când ne-am întâlnit 

dar mă tem că într-o zi

va atinge perfecțiunea 

ca se va transforma într-o stea

strălucind pe exterior

plin de foc pe interior.

Of tu iubita mea

Ai un zambet minunat

Seara tu la usa mea

Stai de veghe neincetat

Neagra si misterioasa

In umbra patului te vad

Si ma intreb mereu, ma intreb

Cat sa mai stai dupa mine

Eu ma uit mereu la tine

Te aspir si te admir

Fața ta, apus de soare

Drogul meu neinteles

Cand ai sa-mi iesi in cale iar,

Sa nu spui nici o vorba

Doar,

Sa te apropii-ncet,tacut

Sa regasim intr-un sarut

Trecutu-ntreg...

Uitand de noi

De toti uitati,

Si sa ramanem astfel dusi

Ca in -Sarutul-lui Brancusi.

E atâta freamăt,

Și atât suspin,

Umbrele ne cheamă,

Ca să ne unim.

E atâta umblet,

Fără nici o urmă,

Pasul înspre tine,

Soarta des mi-l curmă.

Și atâta dor,

Inimile leagă,

Dar nu e ușor,

Lumea să-nțeleagă.

E atâta zbucium,

Și atâta sânge,

Glasul ca un bucium,

Te cheamă și plânge.

E multă învrăjbire,

Și nesiguranță,

Dar avem iubire,

Și avem speranță.

E atâta zbor,

Fără cuib și ram,

Și atâta dor,

Ne plânge la geam.

E atâta umblet,

E atâta freamăt...

Pe-aleile orașului cu pași tăcuți,

Coboară norii negri în surdină,

Și ploaia plânge pe asfalt

O amintire ce-i fără de vină.

În geamuri bate violent,

Și-n fiecare strop ce se prelinge

E-mbrățișarea ta, un dor discret

Ce-n suflet iarăși se răsfrânge.

Ai fost clipă cu soare blând,

Un răsărit frumos ce n-a durat,

De-atunci luna și cerul plâng

De dorul ce mi l-ai lăsat...

Privesc pe geam.. toate-s la fel,

Doar umbre lungi, sub pași ce pier.

Ploaia îmi cântă-un trist ecou

Din ce-ai promis și nu mai sper.

Și-n ritmul ei, mult prea grăbit,

Se scurge timpul și se-nchină,

Că ești plecat de prea mult timp

Și-ai rămas rană ce se-nclină...

Nu

Te simt si totusi nu

De mult nu mai esti aici

Ma intreb unde te-am pierdut

Si daca te-am avut

Eram karmici

Eram tot

Eram noi

Si totusi eram eu si tu

Ne-am visat viitorul

Plin de iubire

Acum e gol, pierdut in nemurire

Te intreb ce esti

Te intreb ce sunt eu

Nimic, nimeni, cine

Nu vreau sa fiu tu

Aici sunt pentru tine, copil trist și pustiu,
Chiar de sunt in eternitate, rămâne ce îți scriu,
Cuvintele nu ne limitează sufletul cald și iubitor
Rămân in umbra ta, ca un pașnic privitor.
Cantă des, dansează prin curtea ta de-acasă,
Bucură-te că azi, ca și ieri, e o zi luminoasă!
Păsările îți cântă doar ție, căci ei nu le ascultă
Culege-ți păpădiile dintre iarba crescută multă
Privește norii ce călătoresc tăcuți spre mine
Nu fi cazut la pamant, căci această zi are să se termine,
Urmează întunericul poetic, constelatiile să le aprindă,
Îți arunc de aici câteva stele, în brațe să te cuprindă,
Nu plânge, nimic nu e de jelit in a vorbii cu luna
Crede in tine si când seceta nu mai salvează fauna.
Singuratatea ta nu există, o simți doar in gând,
Apogeul durerii in zadar il aud neclar urlând.
Mulți m-au constrans, mi-au legat aripile si au vrut sa ma ucidă,
Nu stiau ca venirea luminii să trăiesc mă inspiră,
Credeau ca suntem la fel, lipsiți de a creației aură,
Viața lor ca frunza, a mea simplă ramură.
Simplitatea e cheia, deci nu o schimba în lacăt,
Nu arunca ce ai, pe ceva nou și proaspăt.
Vin-o aici, la cenușa mea care va ramane vie,
Când te simți prins în a minții falsă colivie,
Nimic nu e limitat, doar noi le complicăm degeaba
Nu-ti deschide ochii obosiți ca să-ți începi treaba,
Rămâi si asculta-mă în balade ale răsăritului,
Nu te speria, căci mereu vine începutul sfârșitului.
Trupul meu e mort, dar tot ce contează e prezent,
Gandurile vindecă mintea, nu al muritorilor medicament,
Cand ai nevoie, cauta-mă unde sunt mereu,
Ia-mi voința din cuvinte, din al poeziei veșnic muzeu.

Mă întreb cu ce am greșit eu oare 

Când fericirea doar o amintire pare.

Zâmbetele tale dulci s-au dus departe, 

Iar acum o mare de regrete ne desparte.

Drumul meu după pașii tăi se ghida, 

Ritmul inimii mele doar tu îl puteai schimba, 

Dar nu mai e nimic cert în lumea de astăzi, 

Și doar cu tine acum aș găsi ale realității oglinzi.

Cu gândul dus departe, dar mereu la tine,

Știu că doar vina mai e-n suflet la mine

Si aștept și doar la greșelile veșnice mă gândesc, 

Până când, tristă, singură și îngândurată ațipesc.

O vreme, m-ai făcut să mă simt liberă și curajoasă, 

Însă acum orice hotărâre a mea mi se pare copilăroasă.

Cu tine puteam fi oricând, oricine, 

Dar am rămas să fiu eu doar cu mine.

Poate că povestea noastră se încheie aici, 

Poate că am să aștept de furie să te vindeci, 

Sau poate că voi accepta și acum vina ca fiind a mea,

O crimă obișnuită în lumea pașnică din iluzia ta.

Si persistă în agonia foamei,

Înaintează in euforia poamei

Poama corpului nehrănit

Coastele trupului subnutrit.

Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate

Ca într-un uragan de păcate.

Păcatele strămoșilor

Ispășite de urmașii lor.

„Ești grasă!” spunea lumea

Acum leșină la munca lunea

O-ntreabă dacă-i bine

Le spune că e obosită după vineri

Coastele-s ca niște clape de pian

Ieșite din contxtul trupului cotidian.

Fața-i trasă pare  un tablou de mult șters

Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.

Necreat e gandul...

Si totusi noi cream amintirea viitorului,

Atasam himera de intentie, s-apoi, rusinati de impudenta,

O-nchidem in colivia moralitatii pentru a avea pe ce da vina.

Greșesc necontenit pe drumul către Tine
Și cad în fiece capcană lăsată-n calea mea...
Transform în rău tot binele din mine
Și tot păcatul devine povară grea...

Oh! Dumnezeule Înalt! Câtă durere!
Eram în Rai și-acum sunt în cădere...
Oh! Dumnezeule Preabun! Și câtă vină!
Nu merit nici iertare și nici milă...

Și totuși strig spre Tine: miluiește-mă!
Ești singura nădejde care mi-a mai rămas!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă!
În mâna Ta destinul, viața-mi las!

Fă Tu cu ea ce crezi de cuviință,
Căci eu, din neîfrânare și din a mea voință,
Am rănit îngerul cel mai blănd cu putință!...
Crezând prea mult în mine... am fost în necredință...

Iubit-am fîrî margini și-am fost iubită,
M-a protejat, așa cum mi l-ai dăruit,
Dar din pricina mea acum am inima rănită,
Căci din pricina mea... eu l-am rănit...

Și plâng, căci știu că, pentru mine,
Îngerul ar fi dat orice avea...
Și plâng, căci știu că sunt de vină,
Căci i-am rănit adânc încrederea...

Oh! Doamne! Te rog: miluiește-mă
Și vindecă nelegiuirea ce-am comis!
Oh! Îngerul meu! Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă că iubirea și-am ucis!...

Greșesc necontenit și merg spre moarte...
Oh! Doamne, scapă-mă, că pier!
Sufletul meu se adâncește-n noapte...
Oh! Doamne, miluiește-mă, că pier!

Lacrima, Doamne, nu-mi opri în viață;
Nu mă lăsa să uit ce am greșit!
Știu că nu merit, dar mai dă-mi o șansă
Să îl iubesc la fel cum m-a iubit...